Spații culturale nr. 3 (3)

POESIS

Maria PAL

O iarbă platinată

în sălile de operaţii
bisturie gânduri broboane de sudoare
doctorii îşi schimbă inimile deşirate
cu triluri cu spaime
privirea treptat ţi se-nnegreşte
ca degetele strivite-ntre pietre
cataloghează vise rămase captive
în craniile necrozate de-aşteptări
în poemele închise-n iluzii
o iarbă platinată împleteşte un cântec
peste nervii tăi secţionaţi
cu tacâmurile frumos rânduite de-un Iuda
pentru enigmatica cină

Alternativă

nimic nu te-ndeamnă să retrăieşti
tresăririle din vecinătăţile dureroase
în care se-neacă fluturii
închipuind peisajul de iarnă-al coşmarului
momentele din fiecare oră
în care noutăţile-şi ţipă legitimitatea
se-aprind
se-nalţă cerându-şi drepturi
în partiturile interpretate de spaime
oare unde va pune Pythia pentru tine
nevăzuta sa virgulă
alternativa
spre care dintre stele o va-ndrepta

Ca puşculiţa cu monede uitate

prins în propria-i cursă
întunericul scoate ţipete-albastre
creşte blesteme
în nisipul însămânţat din belşug
între noi
tăcerea din lucruri
devine un alb diafan mucegai
vocea se sparge în ţăndări
ca puşculiţa cu monede uitate
când urcă până-n tâmple
fragilele îngheţuri
privindu-te cu ochi de brumă
şi de sloi

Ştergându-ţi urmele

trupul tău e format din orele
în care ţii locul paiaţelor în pieţe pustii
toamna îşi trage seva din ceţuri
aşternut e rugul şi petalele roşii
teritorii ale tuturora
dar numai sufletul tău le stăpâneşte cu-adevărat
pe deplin
toţi îţi iubesc înfrângerile
bolile slăbiciunile faţă de îngeri
amăgindu-te c-un pahar de curiozitate
îţi spulberă rând pe rând prevestirile îndoielile
spaimele pot dormi liniştite
cuvintele îmbătrânesc ştergându-ţi umbrele
cu lumina aşternută pe cărări
cu flăcările ce se tăvălesc prin memorie

O mână străină

plin de luciditate
ca o pasăre călătoare de zbor
îţi ţii respiraţia
şi deschizi robinetul întunericului
banul tău are pajuri pe ambele feţe
noaptea nu se-mpiedică în perlele
rostogolite cu rapiditate de greieri
a cui e tăcerea pe care-o străbaţi
cu genunchii juliţi cu rugile-ntinse
în casa ta
o mână străină şterge lucrurile de gânduri
pregătindu-le pentru alte călătorii

Gheorghe MOCANU

Zbor absolut

Sângele meu e adânc.
Prin el se vede cerul de păsări
şi zborul ce nu mai cade.
Sparg un piept de munte
şi păşesc pe răzbunări de ceruri.
Extremele pământeşti mă dor
şi aerul sângeriu curge necontenit în mine.
Trupul de puf de frunze moarte
se învârte şi cade peste o lacrimă
prelung ucisă:
sunt din ce în ce mai trist…
Mai am un pas şi-o veşnicie
până spre zborul absolut…

Tristeţi

La ce bun să contemplu desfrâul?
Oricum el se va stinge brusc,
ca un vultur prăbuşit peste creştet.
Mă izbesc în tâmplă toate iubirile mele,
amintiri ce suflă ca o adiere de vânt
peste rănile obsedate de dragoste.
Mă prăbuşesc odată cu vulturii
şi devin sclavul iluziilor
din care nu voi putea renaşte.
La ce bun să-mi conjur bătrâneţea
să mai simtă iubire?
Oricum ea s-a stins înaintea
sentinţei păcatelor mele.

Exil

Ninsoarea stă să se întâmple…
Se face tot mai frig.
Peste mine, curg fulgi de nisip
de parcă cerul şi-a uitat
clepsidrele deschise.
Încerc să opresc timpul,
dar primăverile curg în toamne,
necontenit. Şi mă-ntristez…
De fapt, exilul se naşte în oamenii trişti.
Acum, parcă şi eu sunt exil…
Femeile din ploaie

Femeile frumoase vin din ploaie

precum cuvintele din colinde.
Eu le iubesc cu braţele înfrunzite
şi le mângâi trupul de zahăr, până târziu.
Plouă, şi plouă…Şi când se topesc,
înnoptează în mine tristeţi fără cuvinte.
Iată zbuciumul din care strig spre toamna
ce pleacă mereu prin păsările călătoare!

Noapte arămie

În seara asta voi înnopta în casa licuriciului,
ascunsă în iarba-ncolţită-n sămânţă…
De frig va fi, mă voi acoperi
cu închipuirea arămie a lunii
şi voi adormi cu balada bătrână
murmurată de stele la marginea satului.
Iar când dimineaţa va veni cu buzele
de rouă să-mi sărute pleoapele,
ziua se va deschide în mine
cu mii de raze

În fiecare toamnă

Ştiţi voi câte rândunele încap în sufletul meu?
Ele zboară în zig-zag şi dacă
aş avea chip de sfânt,
n-ar mai ieşi niciodată din mine…
Dar rândunele pleacă în fiecare toamnă,
în alte suflete, din nu ştiu ce lume,
până nu voi mai şti să le întreb,
ce mi-au adus…

Literatura ca ecosistem

Dialog cu Daniel Drăgan

– În ciuda faptului că, în ultima vreme, din motive
care au fost îndelung discutate, gustul pentru lectură a
ajuns la cota de avarie, se scriu şi se publică foarte multe
cărţi, ce-i drept, nu toate de valoare. Ce explicaţie aţi da
acestei „inflaţii” de scriitori?
– Mult mai tânăr când eram, tunam şi fulgeram
împotriva „grafomanilor”, a „veleitarilor”, a musculiţelor
bovarice care bâzâiau în jurul redacţiilor, doar-doar vor
prinde cinci cuadraţi să strecoare în pagină trei strofe
şchioape. Cu timpul am învăţat că literatura este un
sistem. Ca un ecosistem. Are arbori falnici, copaci vânjoşi,
are tufişuri cu arbori şi arbuşti, ierburi înalte, ferigi,
ierburi pitice, muşchi şi licheni. Are o faună
inimaginabilă cu mari carnasiere, lupi şi urşi, are vulpi
şirete şi iepuri iuţi de picior, bufniţe înţelepte, ciocănitori,
piţigoi şi aşa mai departe, foarte departe, până la
miliardele de bacterii şi viruşi, la unicelulare, la muşte şi
la viermi. Tot acest ecosistem este echilibrat în varietatea
lui de specii, are un metabolism; energiile lui circulă prin
subtile lanţuri trofice şi speciile trec mai mult sau mai
puţin discret una în alta. Tot astfel literatura are regnurile
şi rangurile ei. Sunt extrem de importanţi acei monştri
sacri, titanii, clasicii în viaţă (şi eu am apucat superbe
constelaţii postbelice de clasici), astăzi greu de numit şi
tot aşa de greu de identificat. Au locul şi rolul lor scriitorii
profesionişti care asigură trunchiul viu al literaturii
noastre, dar şi batalioanele de pioni, de începători,
infanteriştii care poartă în raniţă bastonul de mareşal.
Redactor fiind, la revistă sau la editură, când intră un
solicitant cu caietul de poezii în mână sunt dator să-mi
spun: fii atent, el ar putea să fie Viitorul. Nu-l strivi! Cu
ce aparat să-l detectez? Sigur că experienţa, erudiţia,
gustul şi chiar intuiţia dau posibilitatea unui redactor să
emită judecăţi apropiate de adevăr, dar nu infailibile.
Ştim bine că mari critici, autorităţi necontestate, s-au
înşelat de multe ori prin sentinţele pe care le-au emis
chiar asupra confraţilor lor clasici, şi marele George
Călinescu este numai unul dintre ei. Inflaţia de scriitori
este o inflaţie de şanse. De-aş fi ministrul poeziei, aş da
un decret să dispară toţi netalentaţii, toţi nechemaţii, dar
cine îi poate recunoaşte fără greş? Şi apoi, ce ne-am face
fără ei? Ei sunt mustul, zeama fertilă biologic, cea care
hrăneşte iarba şi iarba hrăneşte copacii şi căprioarele şi
arborii cei falnici. Puzderia de cenacluri, şi reviste, şi
revistuţe, şi volume, şi volumaşe întreţin interesul pentru
literatură şi dau prima gură de oxigen puţinilor care vor
fi aleşii. Există, desigur, şi contrapagină. Dincolo de
„valoarea nutritivă”, borhotul literar are şi capacităţi de
poluare. În mlaştina lui se pot îneca talente autentice.
Stropii lui se pot aşeza pe ochii cititori de literatură şi pot
să le întunece vederea. Dar nu sunt defetist. Ecosistemul
are şi mijloace de combatere a poluării şi, în mâna unor
critici şi redactori cu discernământ, ele sunt operaţionale.
Condiţia stă în efortul de obiectivitate al exercitanţilor.
– Subvenţiile pe care le acordă statul nostru se duc, de
cele mai multe ori, la autori şi la cărţi de o valoare
discutabilă. Mai interesează pe cineva promovarea
valorilor autentice şi sprijinirea talentului?
– Da, subvenţiile se duc unde se duc, pe apa clientelei,
a nepotismelor, sunt pradă corupţiei celei mici (că marea
corupţie are treburi mari) şi numai rareori ajung la cine le
merită. Sunt convins că încă mai există cineva interesat
de promovarea valorilor autentice şi de sprijinire a
talentelor. Cel mai recent exemplu este revista „Spaţii
culturale”, pe care o cunoşti.
– Printre lucrurile care m-au uimit în ultima vreme a
fost entuziasmul cu care, în provincii mai ales, se
tipăresc volume compuse de elevi din clasa a cincea, a
şasea ori a şaptea de gimnaziu, evident că pe cheltuiala
Consiliilor locale şi cu aportul nelimitat al profesorilor
de română. Care credeţi că va fi efectul acestei promovări
timpurii?
– Deseori, a culege o floare înainte de a înflori
înseamnă a o condamna la neînflorire. Talentele au şi ele
vârste care trebuie respectate. Nu cred că dacă unui puşti
de 12 ani îi băgăm în cap că e poet, puştiul acela va mai
avea răbdare să afle ce înseamnă poezia, să trudească
pentru a-şi perfecţiona exprimarea poetică, nu cred că va
mai putea vreodată să trăiască arta ca pe un exerciţiu
suprem de umanitate şi aspiraţie divină. Şi nu numai
elevii, dar şi adolescenţii studenţi sau tinerii care n-au
intrat la universitate sau au nimerit fără examen la o
universitate de carton presat îşi tipăresc cu sponsorizare
de la unchiul cel bogat plachete de versuri şi umblă apoi
să obţină certificate de genialitate. Eu ating cu o legitimă
neîncredere asemenea scrieri, deşi, să nu uităm, sunt
exemple clasice de genii adolescentine. Ca de fiecare dată,
fiecare carte e un caz.
– Două decenii aţi condus, cu succes, Editura Arania
din Braşov. Vorbiţi-ne despre politica editorială pe care
aţi promovat-o.
– Arania a debutat cu o colecţie de poezie: Un
volum postum al lui Darie Magheru („Exclusiv
tauri”), „Balada închisorii din Reding” de Oscar Wilde
(în traducerea lui Nicu Porsenna) şi „Demonul” de
Lermontov în inegalabila tălmăcire a lui George
Lesnea. Am continuat colecţia cu o superbă antologie
bilingvă „Les fleurs du mal” alcătuită şi tradusă de
poetul Radu Cârneci, „Poemele franceze” ale lui Rilke
traduse de Dan Orghidan, încă două volume de
Rimbaud cu acelaşi traducător, apoi San Juan de la
Cruz, Esenin şi, în fine, Corbul şi alte poeme de Edgar
Alan Poe, traduse într-un limbaj postmodernist de
Mona Mamulea. Simultan, am lansat (în această
ilustră companie) câţiva poeţi promiţători: Adrian
Munteanu, Laurenţiu Ciprian Tudor, Simion
Bogdănescu, Cristian Vasiliu, Ioana Gherman, ş.a.
Sunt sigur că vă daţi seama, o editură nu se poate
susţine cu versuri, nici chiar de cea mai bună calitate.
A trebuit să edităm şi cărţi de mare tiraj. Am editat
Dostoievski, Fenimore Cooper, Mark Twain, H.D.
Lawrence, W.S. Maugham, Takeo Arishima,
Andersen, Hans Bergel, Eminescu, Slavici, Creangă,
Coşbuc, Topârceanu, Goga şi, treptat, ne-am extins
aria către eseul filosofic, culturile extrem-orientale,
etnologie, sociologie, antropologie, muzicologie – cu
alte cuvinte am conturat un profil enciclopedic. Arania
a participat la numeroase târguri naţionale şi
internaţionale, numeroase cărţi ale noastre au fost
distinse cu premii ale Uniunii Scriitorilor. Arania are
şi un site pe care vă invit să-l cercetaţi: www.arania.ro.
– Aţi abordat aproape toate genurile literare, reuşind
să vă demonstraţi talentul şi forţa imaginaţiei. Se ştiu
însă mai multe lucruri despre prozatorul Daniel Drăgan
şi mult prea puţine despre poet. Cum aţi caracteriza
acum poemele dvs de început?
– Am abordat, e drept, poezia, proza, teatrul,
publicistica, dar niciodată critica literară. M-am ferit să
comentez creaţia altor colegi şi propriile mele cărţi cu
atât mai mult. Am publicat trei cărţi de poezie: „Hohote
mari auzind” (Arania, 1995) în care am selectat poezii
publicate timp de patru decenii în reviste şi antologii,
„Clipa de Apoi”, un discurs mistic (Arania, 1999) şi
„Continentul Whitman”, ecouri lirice ale unui prelungit
sejur american (Arania, 2002). Cred că spre sfârşitul
anului acesta voi mai adăuga un ciclu inedit, „Perimetru
magic”, şi voi alcătui o antologie de autor. Am fost
deseori întrebat dacă mă consider poet sau prozator. Eu
am o structură lirică, însă, pentru că orice poet serios
trebuie să aibă şi o profesie serioasă, am devenit
prozator.
– Mitul faustic i-a inspirat pe mulţi dintre creatorii
de seamă ai literaturii universale. Cum aţi ajuns de la el
la „Marele Protector”?
– Acest mit al pactului cu diavolul există nu doar în
literatura universală ci şi în literatura română. Vezi „Chir
Ianulea” sau chiar „Moara cu noroc”, dar şi în folclor:
„Stan Păţitul”, „Ivan Turbincă” ş.a. Am proiectat un ciclu
epic alcătuit din „Ciuma boilor”, „Diavolul, aproapele
nostru” şi „Umbra Marelui Protector”, care se axează pe
o temă unică: seducţia răului. „Ciuma boilor” pleacă de
la un pretext etnologic, cămaşa ciumei, pe care şapte
femei trebuia (în tăcere desăvârşită) să o toarcă, urzească,
ţeasă, coasă într-o singură noapte, pentru a se apăra de
molimă. Obiceiul acesta există în Ţara Cohalmului şi sunt
cronici încă de la 1300 şi până în 1945, când oamenii au
sperat că scapă de molimă pregătind ciumei darul acela.
Dar niciodată, absolut niciodată vraja nu a reuşit, pentru
că de fiecare dată una dintre femeile care lucrau nu a
putut respecta acea teribilă „poruncă a tăcerii” adică a
scăpat o vorbă, un sunet şi vraja s-a rupt. Diavolul îi
încearcă pe oameni şi ei nu rezistă ispitei de a bârfi, de a
se invidia, de a se calomnia şi de a se distruge reciproc.
Pedeapsa loveşte cumplit. În „Diavolul, aproapele
nostru”, ispititorul face un pas înainte. El nu poate
încheia un pact cu logofanii (locuitorii ţinutului unde se
plasează acţiunea) pentru că aceştia nu ştiu ce să ceară şi
„nu sunt capabili să încheie o afacere serioasă”. Ei nu au
vocaţie faustică. Scopul lor este să muncească tot mai
puţin şi să împuşte chilipirul. Diavolul, generos, simte
punctul slab şi le oferă tot ce vor ei. Vreţi maşini, poftim
maşini! Vreţi sex? Uite sex! Tot ce vreţi voi este din
abundenţă la prăvălia lui Satan, unde – atenţie! – totul e
gratis! Şi ca dintr-un corn al abundenţei se revarsă o
bogăţie incredibilă în capul logofanilor. Ce se întâmplă
mai departe? Diavolul îşi primeşte, cu vârf şi îndesat,
plata pentru tot ce oferise… gratis. În „Umbra Marelui
Protector” nechematul profită de nemulţumirea bovarică
a unui onest inginer ratat şi îl prăbuşeşte precum pe Iov
din Biblie la cea mai de jos treaptă, ispitindu-l apoi cu o
„asigurare” la o societate care oferă garanţii de
prosperitate deplină, asigură averea, idealurile,
sentimentele, tot ce poate constitui aspiraţie omenească,
chiar şi cele nerostite încă, fără nici o cotizaţie. Un balet se
poartă între ispititor şi ispitit în care sunt antrenate (şi
probate!) sentimentele tânărului inginer. El preferă
prăbuşirea, dar nu acceptă pactul. Acum, în al treilea
volum al trilogiei, personajul (înfrânt în plan material) se
salvează în plan metafizic. Ce este acest roman? Un
roman filosofic? Nu ştiu. S-o spună filosofii. Dar cu
siguranţă este un roman de dragoste.
– O dovadă că trăim vremuri…alerte: una dintre
cronicile la „Umbra Marelui Protector”, publicată întro
revistă cu tradiţie, decupa un element nesemnificativ,
pe care-l ridica la rangul de temă fundamentală în
recentul dvs roman. Să fie o simplă neglijenţă / scăpare,
sau „răsfoirea” cărţilor a devenit simptomatică pentru
aceste vremi?
– Nu e caracteristic numai acestor vremi. Şi acum
patruzeci de ani, la primul meu roman, un renumit critic
literar despre care se spunea că „citeşte tot” a făcut
dovada că nu citise cartea despre care se pronunţa, punea
în circulaţie toponime alandala. Din păcate, observaţiile
sale „critice” au fost preluate în dicţionare de cei care
oricum nu puteau citi tot şi care au acordat credit…
renumitului. Asta a dăunat mult imaginii mele. Exemplul
pe care îl pomeniţi dvs. nu mai prezintă nici un pericol
pentru mine. Numeroşi alţi cronicari s-au aplecat cu
atenţie şi respect asupra cărţilor mele şi, la urma urmei,…
oceanul nu se spurcă cu un găinaţ de cioară… Dar pentru
tineri procedeul este otrăvit. Şi, dintr-o asemenea
judecată pripită şi nedreaptă, un debutant nu mai scapă
chiar aşa uşor.
– Mai are nevoie literatura de eroi?
– Nu numai literatura. Şi viaţa are nevoie de existenţe
exemplare, de caractere puternice şi incoruptibile. Dar
unde sunt? Nevoie de eroi a fost întotdeauna şi
hiperbolizarea s-a născut din necesitatea de a invoca
eroismul chiar când şi atunci când nu prea se putea vedea
cu ochiul liber. Eroii lui Homer, ai lui Eschil sau Racine şi
chiar ai lui Sadoveanu nu vor fi fost chiar aşa de
exemplari precum sunt ei cântaţi în texte. Dar dacă li s-a
dat un asemenea chip, este pentru că oamenii aveau
nevoie de aşa ceva.
– Cum vi se pare poezia de azi?
– Bună. A ajuns la o înaltă tehnologie de fabricaţie.
Există reţete infailibile. Se iau 54 de cuvinte bine tocite
prin uz, plus şase neologisme (de preferat import anglosaxon),
se pun în mixer şi se freacă până obţinem o
spumă delicioasă căpşunie la care adăugăm, după gust,
esenţe exotice: vanilie, fistic sau rom. (Cu un singur r).
Această tehnologie a fost însuşită şi se practică cu succes
de majoritatea covârşitoare a actanţilor de pe piaţa lirică.
Au rămas foarte puţini conservatori care se
încăpăţânează să dea cu barda-n stâncă. Asupra lor
planează inevitabil spectrul falimentului.
– Dar dramaturgia?
– Nu mai rentează. Teatrele lucrează doar cu material
de import. Producătorii autohtoni au fost eliminaţi.
Efectul globalizării.
– Care ar fi, după dvs, formula unui roman de succes?
– Sunt mai multe. Cea mai elitistă este să cumpăraţi de
la librărie patru-cinci gheme cu lână artificială (în nici un
caz in sau cânepă, Marin Preda a denunţat oroarea de a
fi nevoit să mestece câlţi) deci luaţi lână poliesterică sau
bumbac artificial şi croşetaţi în neştire, croşetaţi, croşetaţi
până umpleţi cele două sau cinci sute de pagini, câte
doriţi. Mai există şi o altă metodă neo-naturalistă, aceea
de a sufla nasul într-o batistă după care descrieţi cu lux de
amănunte ce aţi produs. Precis veţi găsi o editură dispusă
să încurajeze „tinerele talente”, iar critica literară vă va
strânge în braţe până vă veţi pierde respiraţia.
Iertaţi-mi maliţiozitatea şi hai să lăsăm şaga. Să
revenim, spre final, la treburile noastre cele aspre şi
încruntate.
– Teoriile postmoderniste şi transmoderniste vorbesc
despre o dispariţie a speciilor literare, prin aglutinare /
ştergerea diferenţelor / amestecul pitoresc ori tragic al
elementelor. Credeţi că vom asista cu adevărat la
moartea speciilor literare tradiţionale?
– Cred că vom asista la apariţia unor specii noi, vecine
sau înrudite cu cele binecunoscute până acum, dar cele
existente nu vor dispărea dacă cei ce le practică sunt
capabili să le dea duh. Cartea „Luminare” a lui Ioan
Lăcustă este o carte superbă. Este un text care se scrie pe
sine, trăieşte şi se hrăneşte din el însuşi. O ţin de un an
pe noptiera mea şi nu mă pot despărţi de ea. Dar nu este
un roman. Este un text. Superb. Un gen nou, viabil, dar
nu este un roman. Ce este? Numai autorul lui şi
Dumnezeu ştiu ce! Specia aceasta nouă poate va căpăta,
cândva, un nume. Îl merită!

A consemnat Valeria Manta Tăicuţu