Spații culturale nr. 92 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Am trecut prin sărbătorile de iarnă ca expresul prin gara noastră mică, dar celebră: nu ne-am oprit din ce făceam de obicei, doar ne-am uitat pe fereastră și ne-am bucurat. De unde atâta bucurie pe capul nostru? Poate pentru că am scăpat cu viață din 2023, cel mai călduros an din istoria meteo consemnată de specialiști și nu numai. Ne-am topit, ne-am zvârcolit și ne-am ascuns prin case noi, cei mulți, că aceia puțini și aleși au avut cu ce evada în destinații exotice, la umbră și răcoare. Ne-am pipăit buzunarele anemice, am înrămat cardul ca pe-o icoană ieftină și ne-am consolat cu credința că Dumnezeu ori măcar viitoarea clasă politică vor avea grijă să plouă la timp, să fie cald când și cât trebuie și, în general, să-i ia naiba pe toți cei care, ca „bampirii” lui nenea Iancu, sug sângele poporului și-i poluează cerul și traiul liniștit.
Revenind la sărbători, chiar și în calitate de spectatori și tot trebuie să recunoaștem că au fost frumoase și zgomotoase. Au bubuit tonele de petarde și artificii, fumul greu și înecăcios, dar și hărmălaia speriind câinii și pisicile târgului și pe puținii enoriași care, abia întorși de la biserică, și-au suplimentat rația de rugăciuni. Unii le-au asezonat cu înjurături, mai ales la adresa poliției, care n-a fost suficient de vigilentă cu petardații, alții s-au resemnat, că așa-i de sărbători, omul trebuie să fie tolerant, cu inimă curată și să vadă totul în roz sau măcar în albastru, ca beteala de pe bradul cu vârful strâmb din zona pietonală.
Ieșit aproximativ nevătămat din Crăciun și Revelion, târgul s-a gândit cum să se legitimeze și altcumva decât prin personalitățile care au trecut pe aici, începând cu Vlad Dracul (în timpul domniei lui s-a întemeiat urbea, atestată la 8 septembrie 1439), cu Ștefan cel Mare și Sfânt, care s-a luptat cu turcii, dar și cu muntenii băștinași de două ori, nu mai puțin, chiar prin locurile unde nu trăim, ci supraviețuim și continuând, în apropierea zilelor noastre, cu Grigore Vieru, posesorul de bust în centru, ca și nemuritorul Vlahuță, intrat de mult în legendele locale și în sufletul iubitorilor de poezie cum o fi ea, că nu prea contează la un popor situat în topul popoarelor cu maximum de analfabetism funcțional.
Legitimarea prin cultură a părut cea mai nimerită, în fond, pe aici a trecut însuși Eminescu (a trecut, dar nu s-a oprit, nici măcar ca să le admire pe frumoasele râmnicence de pe vremuri, cum delirează niște glorii locale cu lipici la oamenii de cultură uneori autentici, dar păcătuind prin versatilitate în caz de mită curat culturală). Sunt destui cei care chiar cred că X sau Y au pus târgul pe harta culturală a patriei, lucru bun și folositor în școli, grădinițe și paranghelii electorale. Și, pentru că însuși „Domnul cel de nemurirea noastră” a iubit vinul băut pe îndelete, în nopți lungi de iarnă, în tovărășia bahico-literară a povestitorului humuleștean, o carte despre vinuri și podgorii a părut foarte nimerită de lansat la sărbătoarea culturii naționale în biblioteca plină de cărți ale unor autori celebri cândva, chiar dacă n-au avut treabă și timp să treacă pe străzile târgului, fie el și pus de Y ori X pe harta culturală a patriei de acum și din vecie. O carte e totuși o carte, în rest, Eminescu să ne judece. Măcar nu l-am afumat cu mici, bere și manele, poate de 15 iunie, în toiul promisiunilor că vom trăi mai bine, mai curat și mai cultural, cu bani puțini, tot mai puțini, tot mai puțini…
