Spații culturale nr. 92 (11)

Octavian MIHALCEA

O ARTĂ COMBINATORIE

În cadrul poeziilor lui Adi G. Secară sunt detectabile tensiuni majore, strunite simbolic cu ajutorul sintagmelor plurifațetate care adeseori depășesc pașii cunoscuți. Ironia ocupă un loc foarte sigur în prezenta ecuație lirică, artă combinatorie incitantă având predispoziții acute spre dezmărginire. Reunirea detaliilor din actualitate cu inefabilul pasajelor teologale extinde inevitabil orizonturile. Povestea lirică spusă de Adi G. Secară în Horodok (Eikon, București, 2022) trebuie internalizată neinhibat, întotdeauna cu gândul la ce urmează a mai fi spus. Între nu o dată discutabilul trecut și atât de problematicul viitor, un ford rablagit s-a ridicat în două roți și a arătat/ spre nord: noua mecca și noul ierusalim, noua romă/ sunt în laponia/ dar acolo fantoma lui Simo Häiä are o/ armă cu lunetă și trage în îngeri, copii obraznici, tineri/ îndrăgostiți/ nu se mai poate iubi/ normal. În acest peisaj al vertijurilor ideatice intervine Horodok, Horodok de asfalt, gură de beton/ însetată/ de gură de marmură/ zeiță-mormon, zeiță-golem/ a unei frumuseți abstracte, neexprimate. Aici, versuri și plâns se îngemănează în conformitate cu lumea ce ni s-a repartizat. Poetul va frecventa neîncetat valurile realității sfâșiate, cât și templele supraterestre cu gust suprareal. Undeva adânc sub piele pulsează adevărurile Dunării. Călătoria substanței vitale culminează cu propulsarea în direcția soarelui, iubire apoteotică, transfiguratoare. Pentru că, mistico-supliciant, arde ca ghimpii/ cu care biciuiești/ omul care voia să ridice o pagodă/ pe sânii soției. Sub protectoratul lui Kafka, Urmuz și Trakl este avută în vedere primordialitatea sufletului. Varietatea iubirilor imposibile consonează cu spiritul fin, asumându-și totodată paradoxuri aromate, stări lirice terminale care acaparează. Tensiunea existențială va fi șoptită nostalgic și regresiv, labirint cu anumite particularități abstractizante. Proximitatea conflictului are întotdeauna tente inubliabile. Expansiunea cuvintelor lui Adi G. Secară urmărește găsirea unui punct de sprijin printre schisme. Teroarea istoriei apasă la fel ca întotdeauna: condamnat să nu te mai îndrăgostești de frumusețe/ începi să sapi la un tunel/ care te va duce/ la niște cuvinte care te vor ierta sau nu// în țara iertării unde cuvântul iertare/ nu există nici în dicționare// schimbi grodek în horodok/ și georg îți zâmbește/ ca într-un coșmar/ unde 90 de oameni pe moarte/ îți dictează în același timp ultimele lor scrisori/ pentru cei dragi/ dar mai ales// pentru cei care nu i-au iubit. Mutațiile omenești avansează înspre o variantă atipică a triunghiului sacru. În cadrul universului cvasi-experimental creat de poet, poștașii trebuiau să învețe/ frumusețea cuvintelor/ care nu legau nimic// nici idei, nici propoziții, nici fraze, nici poeme// doar/ erau// ca niște stele/ nici create, nici cuvântate. Printre multe altele, atrage atenția suspansul murmurelor pasionale, cu sângele contopit în oglinda vinului. Desigur, vorbim despre temerara încercare de surprindere a inefabilului. Drept consecință, azi dimineață/ dumnezeu/ și-a vărsat ceașca de cafea// câteva picături/ au redesenat mirajul alunițelor ei// umbre pe deșertăciunea/ unor dorințe/ distante/ totuși. Avem impresia că nestemate plutitoare pot invada oricând numeroasele galerii sufletești. Apropiindu-ne, se văd tot mai clar detaliile marelui ecran rotitor. Pornit de la Trakl, itinerariul din Horodok, cartea lui Adi G. Secară, promite minuni neocultate, într-un cor neconvențional supus patimilor regenerării.

Ottilia ARDELEANU

Anida și poezia iubirii

Poeta constănțeană Violetta Petre, cunoscută în mediul online și nu numai, scrie în stil clasic, limpede, cu efervescență, dar și candoare, reflexiv, dar și impulsiv, umoristic, satiric, dar și ludic; revoltată ori melancolică, ea cadențează versuri după bătăile inimii.
Poezia eponimă, „Tăcerea pașilor pe sârmă”, este
prima din volum și abordează singurătatea prin comparație cu împletiturile mătăsoase ale paingilor. Desigur, laitmotivul poeziei și al volumului îl reprezintă această mormântală tăcere. De aici încep fricile, temerile, stările de incertitudine și disconfort sufletesc, moral, existențial: Deși sub talpa goală drumu-i sigur/ și ignorăm căderile banale,/ pășim prin viață cu același pas nesigur,/ pe-o sârmă între puncte cardinale….
În multe dintre poeziile sale găsim pledoarie pentru
poezie; este ca și cum poeta s-ar îndestula din scris, punând cuvântul să germineze. Embrionară, poezia crește în gândul și oasele autoarei: De „păcatul” poeziei nu mă spală nicio ploaie – susține autoarea, conștientizând și destăinuindu-ne iubirea sa nemărginită pentru poezie, adevărat viciu de care nu-i va fi posibil să se lase!
Se simte cumva mirajul din versurile stănesciene
în condeiul subtil al Violettei: Și te păstrez, iubite-n poezie,/ ca cel mai enigmatic elixir,/ pe tine stihul meu de iasomie/ și că îmi ești și că îți sunt, mă mir…
Cum este și firesc, plecând de la numele său de
floare, Violetta folosește mult violet în poeziile sale, fiind, se pare, culoarea preferată și care stă la baza metaforelor sale vizual-auditive: Cu versuri violet din rogvaiv, violet mai cântă-o poezie, și liniștea din violet apare, Din violet n-a mai rămas… decât un vers olog, să-nfloresc iar violet, Și albastrul se boiește cu un violet de doliu, pe versul violet să plâng și altele.
Marea este un subiect mereu de actualitate, mai ales pentru o poetă care locuiește la țărmul ei, astfel încât valurile, briza, soarele, aerul maritim o determină să o evoce ori de câte ori i se face dor de ea. Titlul acesta: Învață de la mare, sărutul ei albastru… amintește de poezia „Învață de la toate!”, a lui Rudyard Kipling.
Unul dintre personajele în care se transpune poeta este Anida. Aceasta este reprezentarea unei mânze, întruchipează o soprană ori poate o violonistă cântându-și aleanul, apare ca o împătimită a versului: Du-l prin lume, să te știe, să te afle tot pământul,/ că mănânci doar poezie și stăpân îți e Cuvântul, este vulnerabilă ca fumul de țigară risipit în aer, este femeia care se hrănește cu iluzii, răbdătoare, păcătoasă, hărăzită iubirii și poeziei, visătoare incurabilă, este aceea care învinge amarul făcându-și curaj atunci când se simte părăsită, umilită, marginalizată.
Poezia Violettei Petre atinge și latura tradițională românească. Scrie versificat despre Sărbătoarea de Sânziene, de pildă, cu același patos pentru cuvânt, dintotdeauna: Hai, Anida, ia-ți poemul dintre lacrimi și-l așază/ printre flori de romaniță și stai nopțile de pază,/ să nu-l fure vârcolacii, să nu ți-l adoarmă luna,/ când se-ascunde în eclipsă și blesteamă ca nebuna…
Scurgerea timpului este motiv de întristare, de apăsătoare singurătate, de dorințe ispititoare, de lamentabile îndoieli, de o prea rece liniște, de doruri sfâșietoare când urlă liniștea-n poeme de atâta depărtare!
Poezia Violettei Petre are încărcătură emoțională. Tema universală a morții este tratată în stil labișian: Tu ai mers de căprioară și c-un singur ochi îți numeri/ pașii prin sineala nopții și nu te lăsa, Anida, să-i fii morții dulce pradă!, aici, Anisia fiind metamorfozată în căprioara-pradă, jertfă a trăirilor sale, țintă a rapacității, din toate părțile, așa cum poezia-căprioară este devorată de cititor, fără nicio părere de rău. Parcă bate în timpane, sacadat, puternic, versul de intensă rezonanță emoțională „Mănânc și plâng. Mănânc!” din „Moartea căprioarei”!
Chipul mamei, icoană a sufletului, stăruiește în poezia Violettei Petre precum o muză salvatoare de la singurătate, ca să sfințească fruntea poeziei.
O multitudine de stări nasc poeziile acestei autoare, începând de la melancolie și până la a accepta destinul de a scrie, cu speranța că umbrele îi vor fi șterse de lumini, că tăcerile vor deveni cântec și așteptările împliniri, durerile cutezanță, tristețile bucurie, visele realitate, dezamăgirile ispite și altele asemenea, antagonisme care transpar în volumul de față.
Iubirea este văzută și transpusă cu sensibilitate, pornind adesea de la păcatul originar, fluctuând între sacru și profan. Erotismul și senzualitatea din poeziile Violettei Petre au amprentă personală, în permanență legate de statutul de scriitor: Când sărutu-și cere dreptul de-a călca peste hotare,/ buzele își scriu poeme pe o gură-n așteptare/ și se gustă pân’ la sânge, căutându-se flămânde.. / o, extazul, pân’ la glezne, te supune și pătrunde…
În câteva rânduri, poezia Violettei devine de conotație adamică și chiar așa își subintitulează poeziile. Poeta insinuează amorul și atrage toate ispitele cu pana ei maiestuoasă: Hai, Anida, ia-ți poemul și îmbracă-l în iubire,/ pune-i vers cu diademe de luceferi nesortiți”; „Și te supui calină, ca evele din rai,/ când te poftește-Adamul, tu-ntreagă i te dai/ și-i împlinești dorințe, așa cum nu gândești/ și pe-un altar de lacrimi, iubirea-ți răstignești.
Iubirea este apă vie, grea povară, osândă, universală, o sonată, blestem, orfană, vină, tăinuită, elixir, pacoste, surogat, zbor de păpădie, o notă pe-o liră plăpândă, otrăvitoare, „răstignită pe la răscruci de gânduri, mireasmă, cuvânt sfânt- iată o serie de ipostaze ale iubirii propuse de autoare cititorului.
Poezia Violettei Petre este ca un tot! Sub cer de plumb, bacovian, ea cerne sentimente!

Dorina STOICA

Singurătatea poetei ce stă de vorbă cu toamna la o cafea

Nu putem nega faptul că, poezia este un fel de confesiune, de spovedanie, o eliberare de povara existenței dar și un mod de manifestare a bucuriei, a tristeții, revoltei, un fel de jurnal de război între tine și tine, între tine și cei din jur, între tine și Divinitate, ce oferă șansa omului (doar lui) să se exprime în scris, astfel încât cel ce scrie să lase o dovadă a faptului că este unic, așa cum unică este fiecare făptură creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Putem spune că acel ce a ales nobilă îndeletnicire a scrisului a optat pentru a-și conserva propria experiență prin intermediul cuvintelor. Atât numele său, cât și cele ce a scris înlesnesc neuitarea și poate chiar nemurirea operei create și păstrarea numelui său în istoria culturală a umanității. Pentru unii acest mod de manifestare ar putea fi socotit narcisist, dar Dumnezeu îi oferă omului posibilitatea să se exprime în scris, ca, prin moarte, cuvintele sale să nu fie pierdute, ci să dăinuiască.
Această calitate a omului de a face artă, de a scrie ar putea fi socotită cu adevărat o taină, o însușire mai degrabă a îngerilor, dăruită prin har oamenilor așa cum ne mărturisește poeta în deschiderea acestui volum de poezii intitulat sugestiv „Mirări condensate”, Editura Bibliotheca Târgoviște 2022: „Îngerii ne aduc eternitatea la geam,/ Noi facem pace cu nimicul din noi/ și promitem început curat/ în fiecare dimineață”.
Asemenea poetului Lucian Blaga, în cunoscuta sa poezie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.”, poeta Constanța Popescu ne permite să pătrundem în universul său plin de înțelesuri metaforice, pentru a-l descoperi într-o oarecare măsură, păstrând însă și o notă de mister.
Mirările poetei sunt despre alegeri, dar care de fapt nu sunt propriile alegeri, ci sunt predestinare, neputința de a ieși din șablonul dat și zbatere continuă pentru a ajunge nicăieri și pentru a obține nimic. În toate poeziile acestui nou volum al autoarei este o permanentă căutare a ceva, a unei stări, probabil a fericirii pierdute de către protopărinții noștri biblici, Adam și Eva, odată cu izgonirea din Rai. „De la Adam încoace,/ toate am avut nesăbuirea să încercăm/ și era așa de simplu să primim/ iubire.” (pag 10)
Fiecare naștere „un capăt de drum”, fiecare existență e „un capăt de cer”, un „rod al începutului”, (pag 8) un mister, toate acestea sunt condensate în diferite formulări e poetice.
Alte mirări ale poetei sunt despre dragostea atât de râvnită de orice ființă vie, sunt de fapt aspirații, o alergare prin viață, de cele mai multe ori tristă, mai mult în singurătate, „Dragostea nu mai are litere disponibile,” (pag 15), „… iubirea curăță cărările/ înțelenite și suportă/ costurile/ plătite cu viața…” (pag. 17), „doar dacă ne-am iubi, aș mai juca o tură” (pag 18), „Fiecare surâs, îmbrățișare,/ se contorizează/ în fibra celuilalt,/ până devenim Noi amestecându-ne” (pag 19), „… pentru plăceri clandestine, mai bine șterg cuvintele dintre noi…” (pag 21), „Mi-au trimis trandafiri, greșiseși adresa iubirii” (pag 28), „… încălzesc niște sentimente/ rămase de la ultima cină.” (pag 34), „tristețea se naște / cu fiecare răsărit…/ chiar dacă ar mai fi ceva/ de trăit… de iubit “pag 39, și, „dă-ne, Doamne, bucurie, … iubire cât de multă” (pag 89).
De fapt, viața terestră e o permanentă tristețe, dezamăgire, neîmplinire, o nesfârșită așteptare a ceva, ori a cuiva ideal ce nu există decât în imaginația noastră, a unei iubiri devastatoare să ne motiveze, să dea sens unei existențe al cărei scop ne scapă, ori poate nici nu există, puse toate acestea de-a valma, „acolo în sertarele/ de viață grăbită să trăim altceva/ și nu am avut destul timp…” (pag.105)
Tot niște mirări sunt și despre Dumnezeul din viața sa, ca o prezență permanentă și vie, dar nu ca o cale de urmat, ci mai degrabă ca un factor de împlinire a tuturor celor predestinate. „Dumnezeu nu se grăbește,/ îi mai dau câte un mesaj: hai Doamne că se pune pe toamnă,/ vin ploile și zloata,/ cumpără-mi măcar pantofi de măcinat timpul!” (pag 78), „Dumnezeu/ îmi trimite vești/ despre cum trebuie să fiu”(pag 61) ori „Hai, Doamne, te aștept la o cafea, amară cum e viața…” (pag 37). În relația cu Divinitatea, Constanța Popescu poate părea frivolă, dar viața sa este indisolubil legată de Dumnezeu, pe care nu-l ignoră, ba, din contra, este parte din viața sa, uneori chiar singurul prieten și confident. Familiaritatea își are originea în cunoașterea încă din copilărie a modului de manifestare a credinței în viețile oamenilor, fiind născută și crescută în familie de preot.
Despre mamă e doar o umbra a mirării și aceasta e taină! „prind o candela la ziuă,/ e furtună în mine,/ început și sfârșit…/ Dumnezeu îmi găsește cheile/ uitate în sertarul cu viața,/ amanetată zborului./ Cineva mi-a vândut primăvara,/ mi-a cumpărat altă vară,/ pe o horă de una singură, / tot cu sandalele rupte,/ tot cu spini și noroi,/ căutând mereu poarta mea,/ raiul meu./ Mama spune că acolo/ toate vor fi ca la facerea lumii/ de aceea mi-a curățat rănile, mi-a îmbrățișat sufletul oboist…” (pag. 45)
Ajunsă la maturitatea poetică, Constanța Popescu mai are suficientă forță creatoare, talent, inspirație, dar și motivație pentru a continua travaliul său în slujba cuvântului ridicat la rangul de poezie.

Constanța Popescu, „Mirări condensate”, Editura „Bibliotheca” Târgoviște, 2022

Paul SPIRESCU

HALUCINAȚIE

Parcă e o fată care cântă la pianul meu
pe care nu l-am avut
niciodată
și nici nu-l voi avea.
E poate doar halucinația mea.

Parcă e vântul care cutremură
corolele ofilite
ale zilelor, anilor:
vă mai aduceți aminte,
contemporanilor?

Pe câmpul înflorit cu pipirig
începe Doamne să se facă frig
și nu mai am nici glas,
nici nu mai vreau
nici nu mai pot
să strig…

Mihai VINTILĂ

File rupte din cartea războiului

Poveștile primului război mondial s-au spus și s-au scris dar din păcate unele nu au ajuns să ne fie cunoscute de generațiile optzeciste pentru că autorul era pus la index de către comuniști, cazul de față sau pentru că evenimentul istoric nu se încadra în linia oficială marxistă.
Gheorghe I. Brătianu a avut nenorocul să se nască în familii care au scris istorie pentru Romania. Tatăl său este I.I.C. Brătianu sau Ionel cum era cunoscut în epocă, viitor prim-ministru al României, iar mama Maria-Moruzi Cuza. Interesant este că cei doi părinți au fost căsătoriți doar o zi pentru ca tatăl să își poată recunoaște fiul! Maria Moruzi Cuza era la a doua căsătorie, prima fiind cu Alexandru Cuza, băiatul din flori pe care domnul Alexandru Ioan Cuza îl făcuse cu Elena Maria Obrenovici și pe care apoi Elena Cuza și Al.I. Cuza l-au adoptat. Iată că genealogia foarte bogată poate dăuna în condiții republicane, Gheorghe Brătianu stingându-se, se pare omorât, în închisoarea Sighet, ca deținut politic!
Copilăria și adolescența și-a petrecut-o în palatul de la Ruginoasa iar după ce își dă bacalaureatul la 17 ani, în 1916, se înscrie voluntar în regimentul 2 Artilerie. Urmează cursurile școlii de ofițeri în rezervă și în iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent și trimis pe front!
Experiența frontului este descrisă într-un pseudo-jurnal intitulat File rupte din cartea războiului, în fapt cartea de față.
Autorul a participat direct la luptele din munții Carpați, de eliberare a orașului Târgu Ocna, la bătălia de pe muntele Cașin, cea care a ținut frontul pentru marea luptă de la Oituz, precum și la recucerirea orașului Onești.
Povestește cu mult realism întâmplările de pe front, momente vesele și triste iar unele pagini sunt de-a dreptul literare, mai ales atunci când meditează la sensul vieții, la frumusețea naturii și la micimea umană. Sunt pagini scrise în clipele de răgaz rupte din timpii de liniște, din puținele momente de acalmie ale frontului. Apar episodic și unele personaje cum ar fi generalul francez Berthelot, colonelul Boyle sau regele și regina. În general accentul este pus pe atmosfera războiului, pe suferința umană indiferent de armata din care face parte soldatul și pe cruzimea războiului. Sunt câteva pagini dedicate și unei lupte aviatice care a avut loc deasupra Oneștiului între două aeroplane austriece și un planor românesc, terminată nedecis cu retragerea planoarelor puterilor centrale.
Inițial, aceste scrieri, au apărut în ziarul Neamul Românesc al lui Nicolaie Iorga, în 1918 pentru ca în același an să apară sub forma unei cărți.
Gheorghe I. Brătianu își continuă viața după război. Termină facultatea de drept din Iași apoi pe cea de istorie de la Sorbona, Paris. Își ia două doctorate, unul în filosofie la universitatea din Cernăuți (1923), iar al doilea în istorie tot la Sorbona (1929). Scrie mai multe cărți de istorie, devenind în 1924 membru al Academiei Române! Face al doilea război mondial, ajungând până la gradul de maior când este demobilizat datorită vârstei. A condus în tot acest timp PNL și în anii 30 o fracțiune din PNL. Este arestat în 1950 și se stinge la închisoarea Sighet în 1953 la vârsta de 55 de ani.
Rămân după el o serie de cărți de istorie a României, cele mai importante fiind cele despre unirea Basarabiei cu România și cea despre Marea Neagră.
Publicarea acestei noi ediții a însemnărilor din primul război mondial nu face decât a ține în circuitul istoric acest nume, stins prea devreme de pe firmamentul cercetării istorice.

Gheorghe I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, București, editura Paul Editions, 2018, 192 pagini.

Vasilica GRIGORAȘ

UN SNOP DE VISE
ÎNTR-UN DESTIN IMPREVIZIBIL

Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca scriitor complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică, eseu, critică literară… De data aceasta, la Editgraph, Buzău, 2018 a văzut lumina tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.
Scriitorul buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia.
În primele pagini ale romanului ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil” (scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc „Crâng”.
Cadrul desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în habitudinile existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații lăuntrice. Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem cunoștință cu starea de lucruri specifică societății înainte de cel de-al doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.
În acest câmp de manifestări umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia despre romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: ”. Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere, scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prinsă în insectarul inimii” enigmaticei Ema.
Autorul schimbă scena acțiunii într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit de soare, pe baltă”. Literații, artiștii… cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere de creație… Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia, Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.
Nici descrierile de natură specifice zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros, sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și stilistice.
Tudor Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate inspirat de titlul romanului personajului său, Victor – „Mesteceni în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri încurcate printre mesteceni”, „Umbra ei printre mesteceni”. Această alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere și al spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești. Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când dragostea lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni și ziua când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru a le aduce fericire. Cu siguranță, și în inima personajelor din roman sălășluiau asemenea dorințe.
Scriitor cu antecedente narative de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice. Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi. Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce transmit depășesc această sferă, se înalță.
Cartea este o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul și scriitorul Victor Sidoriu. Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală – trecutul se suprapune și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul – formule moderne, frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană.
Scriitorului onest și înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești, nu-i lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor intime și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale. Plăcute sunt și paginile de evocare a varii întâmplări, de familie, amiciție, preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice asupra vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de importanță. Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și interesul cititorului. Fiind un bun psiholog, indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare cărora le cad pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în care deslușește limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este misterios”.
Autorul a așezat în decorul unor povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.
Viața scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din ziar că „Guri rele aruncase ipoteza că Victor Sidoriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o situație extrem de complicată, fiind considerat spion și trădător.
Simțind că se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața, pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci dragostea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.
„Cu mâinile pline de iubire” și cu „un snop de vise”, La „Ieșirea din poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului, Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de ani…” conturându-și planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de amăgiri…”. Să ne amintim de afirmația filosofului stoic roman, Seneca Lucius Annaeus în volumul „Liniște, vă rog”: „Cele ce ne par înălțimi, sunt prăpăstii”.
Scriitorul, dublat de poet și eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în proza literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane, abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală. Acest lucru dovedește iscusința de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică, spre a satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul comun.

Distribuie: