Spații culturale nr. 92 (10)

Istorie literară

Nina Elena PLOPEANU

O frumoasă prietenie literară între poetul focșănean Dimitrie Dăscălescu și scriitorul George Sion

Prima jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin coexistența trăsăturilor unor curente literare diferite (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism) nu numai în opera aceluiași scriitor, ci chiar și în aceiași creație. Totodată, se manifestă o deschidere către occident, dar și o încercare de a ajunge cultura europeană prin arderea mai multor etape. În romantismul românesc putem distinge două ipostaze: una patetică și declamatoare specifică Munteniei, iar cea de-a doua senină și temperată caracteristică Moldovei. Motivele întâlnite în creațiile literare sunt: evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, mitul strigoiului, condiția scriitorului, dragostea, natura, patriotismul, atașamentul față de pământul natal, de tradiții, dar mai cu seamă ideea națională, secolul al XIX-lea fiind prin excelență secolul națiunilor.
Dimitrie Dăscălescu, ca și George Sion, a făcut parte din pleiada de poeți și scriitori tipici perioadei pașoptiste (1830-1860), reprezentativi pentru romantismul secolului al XIX-lea în Țările Române: Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Andrei Mureșanu, Vasile Cârlova, Grigore Alecsandrescu sau Ion Heliade Rădulescu. El a compus epistole, satire, poeme, cuplete și poezii de dragoste pe care le-a grupat în două volume: Ziorile și Scrisori din Țara Țînțăreasă și Poezii noue. Alături de Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu a publicat în revistele Steaua Dunării și România Literară, ultima înființată de Bardul de la Mircești în anul 1855 la Iași.
Dimitrie Dăscălescu, fiu al spătarului Ștefan Scarlat Dăscălescu și al Mariei Dăscălescu (fostă Danu), s-a născut în anul 1927 în orașul de pe Milcov într-o perioadă în care semnele modernizării culturale și politice în Țările Române erau evidente. Tatăl său, care a cunoscut direct unele personalități ale vremii (Tudor Vladimirescu, Pavel Kisselef, Mihail Sturza) a lăsat posterității, așa cum sublinia Nicolae Iorga, informații despre viața politică din Țările Române fiind un adevărat „cugetător politic moldovean”. Dimitrie a învățat în orașul natal, iar apoi și-a desăvârșit studiile la Paris și la Viena. Pentru că limba greacă era într-o vădită decădere, familia l-a trimis în capitala Franței să învețe limba lui Moliere, iar mai târziu, a învățat și limba rusă. În 1850 se afla la Iași unde îndeplinea funcția de sameș.
Volumul de poezii Ziorile, ce cuprinde 26 de texte lirice, a apărut în 1854, la aceiași tipografie din Iași unde se tipărea și revista România Literară. Doi ani mai târziu, apărea, tot la Iași, Scrisori din Țara Țînțăreaskă și Poezii noue, în care sub formă epistolară sunt criticate moravurile epocii și comportamentele umane desuete, nimicnicia umană, decăderea morală etc. În multe din creațiile sale sunt prezente elemente din autobiografia sa. Cea mai evidentă este poezia Mijloacele apărută în volumul din 1856, Scrisori din Țara Țînțăreaskă și Poezii Noue. În ceea ce privește poeziile de dragoste a avut-o ca muză pe Eliza Robescu, cea care îi va deveni soție în 1855.
Unionist înflăcărat, poetul Dimitrie Dăscălescu surprinde în lirica sa atmosfera înălțătoare din perioada premergătoare unirii din 1859. Edificatoare în acest sens este poezia Refrenul musei: „Eu vă rog să prețuiți/ Ist refren al muzei mele/ Dragi români să fim uniți… Jertfesc tot… tot… afară de Unirea țării mele.” Într-o altă poezie, intitulată O zi frumoasă, redă bucuria prilejuită de trecerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza prin Focșani la 5 februarie 1859, care , de altfel, a și fost găzduit într-una din casele familiei sale: „Azi românul dovedește/Că-n sfârșit s-a deșteptat/Și că-n faptă vrednicește/Libertatea ce-a visat.”.
Opera poetică a lui Dimitrie Dăscălescu, scrisă într-un alfabet de tranziție, a reprezentat obiect de exegeză pentru scriitorii vremii, dar și pentru criticii din epoca contemporană.
G. Sion spunea referitor la opera lui Dimitrie Dăscălescu: „scrierea este captivantă”, făcută ca „cititorul să nu poată lăsa cartea din mână”. Poezia sa este apropiată ca stil de cea a lui Pierre-Jean de Béranger sau Alfred de Musset (1810-1857).
George Sion (1822-1892), a fost scriitor, dramaturg și traducător. S-a născut într-o familie de cărturari. Tatăl său, Ioniță Sion, a fost fratele cronicarului Constantin Sion(1795-1862). Frații mamei sale, Eustațiu și Alecu Schina, au fost avocați în București. După ce a studiat acasă cu un dascăl particular de origine rusă, unchiul său Eustachie l-a adus la București și l-a înscris la școala Sf. Sava. Între anii 1845-1847, a fost copist în cancelaria Departamentului din lăuntru al Moldovei. Din 1855 lucrează la Arhivele Statului din Iași, iar un an mai târziu îl aflăm ca membru al Divanului de întărituri. Cât s-a aflat la Iași, a audiat cursuri la Academia Mihăileană și a participat la „soarele” literare din casa lui Gheorghe Asachi. În 1857, s-a căsătorit cu Eliza Mărculescu și s-a mutat la București.. Între anii 1860-1862, a scos Revista Carpaților. A scris versuri, piese de teatru și a tradus din clasicii și romanticii francezi. S-a remarcat îndeosebi prin proza memorialistică Suvenire contimpurane publicată în 1888.
Între George Sion și Dimitrie Dăscălescu au existat nu numai relații de prietenie ci și de rudenie. Străbunicul său, după mamă, s-a numit Toader Danu și a fost vornic de Vrancea. Bunica Eufrosina, nepoata lui Simion Tăutu, era căsătorită cu stolnicul Iordache Sion cu care a avut cinci fii. Printre aceștia s-au numărat tatăl său Ioniță Sion, căsătorit în 1820 cu Frăsina, domnișoară de onoare în casa lui Mihai Șuțu, și fratele său cronicarul și paharnicul Constantin Sion. Acest unchi al său a studiat la Iași, fiind crescut în casa lui Theodor Paladi. Cunoștea limba greacă și a îndeplinit mai multe slujbe începând cu cea de boier de divan, continuând cu altele precum copist la vistierie, ceauș, staroste de Focșani, vechil de staroste de Putna și președinte al Eforiei din Focșani. S-a stabilit în orașul de pe Milcov în urma căsătoriei cu Eufrosina, fata banului Toma Stamatin, care făcea parte din vechea familie a Movileștilor. El a scris Arhondologia Moldovei în care a vorbește despre originea a șapte sute de familii de boieri contemporani cu el. Despre familia boierilor mari și mici Danu, menționează că ar avea o vechime de peste trei sute de ani, că ar fi originari din Țara Românească. Veniți în Moldova, ar fi deținut moșii în Ținutul Neamțului, dar și în Ținutul Putnei (Odobești, Pățești, Mircești). Urmașii lui Toader Danu, vornicul de Vrancea, au deținut de asemenea dregătorii importante: Enache Danu a fost spătar, Scarlat Danu a fost postelnic, Ștefan Danu, paharnic.
Dimitrie Dăscălescu și George Sion, având preocupări literare comune, se întâlneau adesea fie la Focșani, fie la Iași, unde era unul din centrele scriitoricești ale vremii, unde se găseau revistele în care își publicau creațiile literare. Dovadă a trainicei prietenii ce îi lega este și poezia Epistolă la George Sion, în care tânărul Dăscălescu, probabil la reproșurile prietenului său că nu-i răspunde la scrisori, îi dă o replică publică în versuri în care exprimă tristețea și angoasele ce-l frământau din diverse pricini: „De ce însă amice, de-a mea prietenie /Să ai tu îndoială, căci cine oare știe /Mai bine decât mine în lume a prețui /Pe acea sfântă fecioară ce-nvață a iubi /De nu-ți amu scrisă eu ție, nu e de lenevire /Căci lene nu-i la mine, la mine-i adormire;/A ta prietenie, iubite n-am uitatu,/Dar sunt în agonie, iubite-am înghețatu!/Pe mine nu mă mișcă în trista-mi letargie/Să crezi, nici o simțire și nici-o armonie:/În cerul istu de gheață, în care mă-nvârtescu/Îcît nu știu iubite eu singur de trăiescu”. Poemul exprimă, de asemenea, starea de neliniște, de neîncredere a creatorului, de melancolie și dezgust față de viață în general, cunoscută sub numele de spleen, atât de caracteristică scriitorilor vremii sale. Singura certitudine pe care o are este prietenia față de cel ce-i împărtășește aspirațiile și în fața căruia se confesează ca unuia ce-l știe aproape de suflet și de care este convins că-l înțelege. Putem să afirmăm că este vorba de o prietenie adevărată, profundă bazată pe încredere și atașament:„Așteptu… dar pîn atuncea de noi în adormire /Prietenia are în mine adăpostire /Ca o divinitate păstrată-n sanctuaru/În inimi mi zdrobită, ea are un altaru./Cându doftorii să-ncearcă a face o tălmăcire /La boala-mi ne-nțeleasă, a-i da o denumire/ Cînd ei se distanțeazu, de-i oftică ori junghiu/ O văd șezîndu de-o parte cum rîde dintr-un unghiu/ Bătîndu-și jocu de dînșii, bătîndu-și joc de mine!/ Ea rîde, căci ea nu mai cunoaște azi mai bine/ Ce feliu e suferința, ce feliu e chinul meu/ Ce inima mă roade ca altui Prometeu/ Ea știe a mea gîndire, ea știe a me durere/ Și-n locu, ca să-mi aducă puțină mîngîiere/ Rîzînd de-a mea dorință de mult m-ați părăsitu”.
Poetul Dăscălescu îl simte pe George Sion ca pe un tovarăș, ca pe un susținător, ca pe omul față de care nu are reticențe. Lui i se poate plânge de nedreptatea lumii, de invidia, ura, clevetirea și pizma altora. „Greșești că nici odată pe muza ei n-au putut/ Astfel să înjosească, că-ci ei nici le-ai văzut/ Scăpate din cutia pandorei totu odată /Invidia și ura, mînia nempăcată /Pizma și clevetire, în lume au ieșit / Cam șchioape, cam oloage, în urmă au pornitu… Așa-i, dar ori cum fie, o! crede-mă urăscu/ Pe acești lingăi de rime, ce neamul omenescu/ Curatu parodiază cu-a lor tristă suflare/ Avînd mai multu c-o scoică o tristă asemănare /Jivinii tîrîtoare, pitici în sfera loru/ Ei critică iubite, chiar vulturu în noru / Ei critică totu lucru ce trece-a lor gîndire / Și credu c-ară face parte și ei din omenire”.
Prietenia și susținerea lui Sion, „credința și iubirea” de care este foarte sigur, îi dau putere și încredere în sine poetului Dăscălescu: „Dar cred că dintr-o trasă, ți-am scris acum destulu/ De-a mele versuri șchioape, eu cred că ești sătulu/ Și că îndatorire, nu mică eu a-mi face/ Iubite două vorbe, mi iartă-mă sfîrșesc/ Tu știi că marinarii, pe mare se slujescu/ Ca să-și cunoască drumu, pe unda cea amară/ Dreptu semne, de busolă, de steaua cea polară/ Svîrliși și noi iubite, pe-o mare de dureri/ De grele suferințe, de chinuri, de păreri/ Busola noastră fie, în strînsă ne-unire/ A noastră datorie, credința și iubirea / Și-n loc de stea polară în ceruri strălucește/ Prietenia noastră tot blîndă luminîndă / A nostru slabe pasuri în lume să-ndrepteze/ Ș-a noastră suferință dorească să ușureze”.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Via interogativa – îndoieli, incertitudini, dileme existențiale
sau Dubito ergo communico; Communico ergo sum*

Motto:
„Însă eu vreau să stau de vorbă cu Cel Atotputernic; să mă sfătuiesc cu Dumnezeu este dorința mea” (Iov, 13,3)

Mulți dintre cititorii acestei docuficțiuni dilematice, de excepție, Carte a întrebărilor, care-și propune să transfigureze, simultan, eternitatea și clipa, m-au întrebat – și nu întâmplător – de ce scriitorul nietzscheano-dostoievskiano-kantian, profesorul de filosofie, Ion Fercu, a configurat dialogic-heideggerian, această duplicitară „aventură subiectivă în poetica ființării”, împreună cu profesorul de litere, Marius Manta, scriitor apolinic, fascinat mai curând de taumaturgie, de misterul brâncușian al cumințeniei pământului, de misterul perfecțiunii și al vinovăției ce ne bântuie de la cea dintâi întrebare: Adevărat este că a spus Dumnezeu să nu mâncați din toți pomii grădinii? Ei bine, veți vedea, vă veți convinge, tânărul critic și istoric literar al revistei „Ateneu”, născut cu vocația îndoielii, dar și cu o fărâmă norocoasă de spirit christic, nu este un simplu motiv-pretext, un personaj episodic oarecare al acestei scriituri turnate, nu întâmplător, în tiparele mirării, interogației, indeterminării, fatalității, înstrăinării, dar și al unei posibile frumuseți sacre, ce ar putea salva Lumea de la căderea în infernul Răului și al disoluției. Cele 30 + „n” întrebări plutitoare, migratoare, aparent inofensive și nevinovate leagă dialogul polifonic într-o triangulație mitico-magică, de centre arhetipale, renaște și perpetuează îndoiala – mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist – care are drept virtute filosofică puterea de a (de)sacraliza prejudecata multimilenară că doi ori doi fac doar patru și de a ne sugera să urmăm via interogativa, plecând de la afirmația lui Descartes: Sunt, deci exist, dar cine sunt? Adică să ne convingem fiecare în parte că orice întrebare este un paradox perpetuu, care potențează ontologia misterului și modifică clasica paradigmă a îndoielii carteziene în Dubito ergo communico; Communico ergo sum. Comunic, deci exist! Paradoxal, dar, în ciuda tehnologizării excesive, scăpate de sub control, cel mai mare disconfort al prezentului este tocmai (in)comunicarea. Să se afle cauza cauzelor Răului, doar în pierderea funcției taumaturgice a cuvântului?
Personal consider sintagma Communico ergo sum, simultan, – principiu de acțiune, metaforă a lumii (post)moderne și o modalitate de ființare a omului viitorului, a supraomului, a cyborgului. Dați-mi voie să citez o întrebare a coautorului, Marius Manta, un personaj „putred de literatură” (Borges), pentru a vă convinge că în cele 30 + „n” interogații configurate pe un Ceahlău ideatic, sacro-profan, locuiesc de când Dumnezeu, esențe gnoseologice atemporale, nu doar antice și oneste „care de foc”, ci adevărate drone lingvistico-filosofice menite să diminueze și chiar să elimine câte ceva din forța terorismului intelectual/ political correctness – se știe, prezis de Tocqueville – : = gândire unică ce-și propune să prolifereze o societate orfană de adevăr, „satelizată de imagine, hrănită cu emoții și copleșită de afectivitate”. Descoperim în interogația lui Manta, o adevărată mitosofie/ mitologie arhetipală – formă primă de filosofie -, o galaxie plutitoare de noduri, semne și simboluri menite să potențeze comunicarea. Gândirea mitico-filosofică este punctul arhimedic prin care cele două voci, de fapt, purtători de arhetipuri, implică Cuvântul-Dumnezeu în enigmatica și subiectiva poetică a ființării. Iată interogația lui M. M., ce „odihnește” acum cuvântul:
„– Vă invit să odihnim acum cuvântul în datele poeziei vetero-testamentare. Dintotdeauna am citit parcă cu mai mult folos Cântarea cântărilor, Ecleziastul, Proverbele lui Solomon, Psaltirea. Cât de mult se mai potrivește etica Vechiului Testament cu lumea în care trăim? Își mai păstrează cuvântul funcțiile taumaturgice?” (p. 401)
Fratele meu, cititorul, cel ce se întreabă în Geneza, IV, 9: „Sunt eu paznicul fratelui meu?”, va fi observat deja, că Romanul omului post-babelic – acesta mi se pare a fi titlul oarecum mai accesibil al cărții; aduc în sprijin, deși am argumentat teza, în Romanul, încotro?, 2006, și punctul de vedere al scriitorului Mario Vargas Llosa (Premiul Nobel pentru Literatură) : „Avantajul romanului este că Totul poate fi roman. Cred că este un gen canibal, care înghite toate genurile” – nu cere ascultători sau simpli lectori, ci interlocutori interogativi, reflexivi, lucizi, activi, convinși că nu putem fi niciodată siguri de nimic, căutători de certitudini, de tipul lui Ion Fercu/ Marius Manta, dar și a lui Ion Dinvale cel prăbușit „din certitudini” – de (re)citit vol. Prăbușirea din certitudini, 2023. Un lector în a cărui faustică alchimie sufletească coexistă omul lui Hristos, cu cel al lui Cioran, Niteszche, Pascal, Augustin, Blaga, Kierkeggard, Eminescu, Caragiale, Kafka, Musil, Rebreanu, Eliade, Creangă etc., în esență, un purtător de arhetipuri în care convorbesc cu idealuri/ idei, într-o fluiditate culturală dilematică, înțeleptul, inocentul, exploratorul, conducătorul, altruistul, eroul, sfântul, rebelul, creatorul de tip demiurgic, magicianul, îndrăgostitul, bufonul, orfanul etc., toți aflați în căutarea unei comunicări autentice, cu sine, cu Celălalt și cu Lumea.
Dar să vedem, să auzim cum „se odihnește” în cuvânt interlocutorul lui Marius Manta, filosoful dostoievskiano-heideggerian, Ion Fercu, cum își/ ne probează cu acribia Profesorului postmodern, orice teză/ antiteză, convingere, îndoială, plecând de la principiul: tot ce se poate afirma fără probe, poate fi respins fără probe, încât imediata grijă a scriitorului este argumentul/ proba. Iată-l răspunzând la întrebarea aparent desuetă: Cât de mult se mai potrivește etica Vechiului Testament cu lumea în care trăim? Fac precizarea că întreaga scriitură este voit subiectiv-obiectivă și se raportează sub poetica/ poietica ființării, la lumea pluralității în care trăim și de care suntem parțial trăiți. Dar să ne întoarcem la răspunsul despre/ întru etica Vechiului…:
„Mult de tot, cred. Chiar și la o citire superficială, foarte multe gânduri din această Carte sunt la fel de actuale astăzi, precum au fost cu aproximativ trei mii de ani în urmă. Am putea face un exercițiu chiar și împreună cu atei declarați, posesori de… doctrină, pentru a proba această convingere. Le-aș propune să interpretăm, de exemplu, doar câteva gânduri din Ecleziast și din Proverbele lui Solomon.
Din Ecleziast: „Căci unde este multă înțelepciune este și mult necaz și cine știe multe are și multă durere” (1: 18); „Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt, și că nu este nimic trainic sub soare” (2:11); „Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii când vei zice: Nu găsesc nicio plăcere în ei” (12:1); „Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui” (3:1); „Funia împletită în trei nu se rupe ușor” ((4:12b); Din Pildele lui Solomon: „Căci cei drepți vor locui pământul… Iar cei fără de lege vor fi nimiciți” (2:20-22); „Fericit este omul care a aflat înțelepciunea” (3:13); (…) Unii dintre cei ce vor accepta să participe la acest test probabil că nici nu vor realiza care este sursa gândurilor, dar vor armoniza cu înțelepciunea ideilor.
În același orizont al eticii putem observa că în cadrul Vechiului Testament, drepturile omului sunt puse în relație cu diferitele coduri de legi întâlnite în cadrul acestuia, cum ar fi Codul Legii (Ieșirea, 20:1-17; Deuteronom, 5:6-21), Codul Legămân tului (Ieșirea, 20: 18-23: 19) sau Codul Sfințeniei (Leviticul, 17-27)”…, p. 406.
În Argument, Marius Manta ne asigură de posibilele imperfecțiuni ale hermeneuticii dialogice, de drumul subiectiv spre centrul ființei dialogale: „îndrăznim să vorbim despre ceea ce iubim și nu despre ceea ce, probabil, ar fi trebuit să vorbim”. Fraza explică de ce-și alege dostoievskianul Ion Fercu, un interlocutor-interogativ, doar aparent întâmplător, în realitate, un Alter Ego-oglindă a Celuilalt/ Lumii – „lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi” -, care să nu ocolească, ci, dimpotrivă, să implice analitic-interogativ marile temele fundamentale ale existenței: Dumnezeu, libertatea, credința, eșecul, absurdul, utopia/ distopia, tragicul, fatalitatea, sensul, iubirea, moartea, suferința, frumusețea, singurătatea, misterul, umanismul, postumanismul, transumanismul, metaumanismul, entropia, haosul etc., să vorbească, să întrebe, să comunice și ceea ce Lumea ar vrea să audă despre poetica ființării, despre însingurare, înstrăinare, dezrădăcinare, pierderea identității, a sufletului, a libertății etc. Eminescian vorbind, această Carte a întrebărilor insolubile cuprinde „tot ce-a fost ori o să fie” – verificați, vă rog – , iar în plus, ne reiterează în palimpsest, „sub forma unui urcuș către lumină, către înalturi”, ideea că viața se trăiește cu adevărat, de la 2 x 2 = 5…
În opinia nietzscheanului Ion Fercu: practic, nu există voință proprie în tradiționalul 2×2 = 4; acesta nu face decât să perpetueze la nesfârșit, un principiu al morții spiritului, al voinței de a fi tu însuți. În limbajul subteranistului buhușan, autorul romanului Dac-aș fi fost Dumnezeu…, această aritmetică pitagoreică înseamnă „a viețui doar într-o ordine prestabilită; a trăi algoritmic în regim de ființă programată” –, a perpetua la infinit fatalitatea/ destinul/ soarta, cum spunem noi, cititorii obișnuiți. Să nu-l crezi atunci, pe Buddha care ne oferă o paradoxală rețetă a ființării în fericire: „Învață să renunți și să pierzi. Iată cheia spre fericire”? Nu întâmplător, exilul interior perpetuează iluzia unei posibile salvări, deși (auto)exilatul, ține să ne amintească I.F., înalță în jurul său, zidul singurătății – străin mie însumi/ „ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște” -, precum nefericitul Oreste din Muștele, de Sartre. Părăsiți când ne așteptăm cel mai puțin, de memorie, de istorie, de Dumnezeu, de prietenie, de iubire etc., tot noi, oamenii, suntem cei ce recreează singurătatea colectivă, opusă solidarității; vezi Marquez, Un veac de singurătate, roman implicat nu doar simbolic în scriitură. Din nefericire, Socrate – lasă să se înțeleagă acest (pseudo)tratat de antropologie numit metaforic „Cuvântul și carele de foc …” – nu poate fi contrazis nici după 3000 de ani: Omul este ultima grijă a Omului!? Prima cauză a nefericirii să fie/ rămână oare incapacitatea noastră funciară de a comunica cu Dumnezeu/ Celălalt, cu noi înșine, cu Lumea?
Cei doi scriitori – aflați în căutarea adevărului ființării, a unui adevăr dialogic, relativ/ subiectiv, plutitor, plurivoc, atemporal, cameleonic, incert, indeterminat, interogativ, policromatic – par să fie convinși de (im)posibilitatea de a discerne în exterior, decât ceea ce poate zămisli interiorul. Asta înseamnă că totul se află în noi. Subtextual este revelată cu eleganța eruditului, o filosofie a dialogului/ a relației dialogice – cunoaștere în relație; individul dobândește conștiința de sine odată cu conștiința de Celălalt; „Eul autentic” (al lui I. Fercu, în cazul de față) este rezultatul orientării spontane a filosofului către „altcineva”, Marius Manta, Altul decât sinele său, un Alter-ego oglindă a Lumii, a Celuilalt. Romanul omului post-babelic, Cuvântul și carele de foc – o aventură subiectivă în poetica ființării – transfigurează în esență, desigur, exprim părerea unui biet critic, o filosofie a relației dialogice, care argumentează după principiul alterității, ideea de existență prin și în comunicare, în dialogistica existențială, susținută, cum știu toți gânditorii interesați de filosofia dialogului, de o seamă de cugetători consacrați: „ – J.P. Sartre („existența unul cu altul”), Max Scheler ( eul se percepe pe sine cu adevărat numai prin așa numita „Du-Evidens”, adică văzându-se pe sine ca și cum ar fi un Altul), Jaspers (teoria „comunicării existențiale”), Ricoeur („fenomenul interlocuției în limbă”), Gadamer („construirea unui Eu prin intermediul lui Tu”), Levinas („când omul spune Eu, se adresează lui Alter”), Jauss („desfătarea-de-sine-în-desfătarea-cu-Altul”), Deleuze (Eul poate fi găsit doar „în dimensiunea profundă a lui Alter”) etc. –”; am enumerat ordinea relațională a cercetătoarei, prof. univ. dr. Aliona Grati, Universitatea de Stat, Chișinău, poate și pentru a sugera inter-influența paradigmei dialogice în România Mare/ Europa și ideea arhicunoscută scriitorilor, dar repede uitată: doar comunicarea dialogică perpetuează și potențează toate relațiile umane văzute și nevăzute, raportul ființă – neființă, clipă – eternitate, gândire – comunicare etc.
Tocmai această filosofie a relației dialogice vizualizează trecerea de la o lume monopolară, bipolară, la o lume multipolară, la un sistem global multipolar, dominat de principiul incertitudinii, a coexistenței cu legile pluralității, cu zone de indeterminare aleatorii, cu posibila convertire a omului în cyborg – în acest caz este invocată prin răstălmăcire, de Ion Fercu, și autoritatea biblic-metaforică: „fierul este amestecat cu lutul” (Daniel, 2; 43). Gândind/ citind această carte a întrebărilor, aparent aleatorii, redescoperim – heideggerian vorbind – „starea de aruncare” într-o Lume ce urmează tendința fatală către sodomizare, entropie, haos, incomunicare, în care realizarea, perpetuarea Binelui, Frumosului, Dreptății, Libertății etc. rămân niște idealuri în veci neatinse. Filosoful Fercu căutând „sensul vieții”, nu postulează și nu propune lectorului, adevăruri ultime, soluții, ci, în spiritul maestrului său, Fr. Nietzsche, sugerează permanent, dezvrăjirea Lumii, revelând chipul unei existențe dezordonate, haotice, obturată de o infinitate de „ziduri”, de absența comunicării/ dialogului; lume dominată de o pluralitate de conflicte insolubile, însoțite de melancolii eminesciano-cioraniene, tristeți iremediabile, depresii milenare, permanente descurajări, frici apocaliptice și contemporane provocate de inteligența artificială, furii primitiv-medievale, deziluzii politice, obsesii dostoievskiano-cioraniene, apatie, eșec, ură, indiferență, alienare, dar și speranță, credință, dreptate, morală kantiană, posibilitate de supraviețuire, de eroism existențial etc.
Demența digitală, tulburarea disociativă de identitate/ dublul, tulburarea disociativă de identitate politică, dedublarea Cetății, Europei, Lumii, alunecarea în multiple comportamente deviante, manipularea instituțională de către stat și alte instanțe, alienarea mentală, toate, și fiecare în parte, potențează dificultatea sesizării unui sens al ființării și, în același timp, „voința generală” de înstrăinare (de Celălalt, de lume, de sine), autoînstrăinarea, inautenticitatea perpetuată sisific în favoarea uitării ființei, parcă din ce în ce mai dezrădăcinată și implicată irațional, în procesul de tehnologizare a Lumii, scăpat de sub controlul Rațiunii, încât Haosul devine factorul activ principal al devenirii omului post-Babel. Nu poți să nu te întrebi dacă omul post-babelic, înstrăinat de el însuși, nu a ajuns o ficțiune absurdă, fără istorie, fără poveste, „singur, singur, singur”, cum ar spune Bacovia. Repet, demența/ nevroza digitală, care ne-a cuprins, se pare pe toți, teoria haosului și „efectul fluturelui” potențează destrămarea ființei, încât homo homini lupus pare să-l fi învins definitiv pe homo homini deus …?
Cum trăim într-o lume în care sunt „mai multe măști decât chipuri” (Pirandello), încât nouă, prizonierii exilului interior, nu ne rămâne, pentru a ne salva de noi înșine, decât creația – „singurul surâs al tragediei noastre”, cum concluziona cu amărăciune cioraniană și resemnare specific balcanică, Lucian Blaga. Creația condiționată de morală – religie universală uitată, fiică a dreptății și a Înțeleptului – , un „câmp de dispută între apă și foc”, cum o definește metaforico-simbolic, I. Fercu, este una dintre marile probleme ale scriitorului contemporan. Las fratelui meu, cititorul, să aleagă de ce parte a Pirineilor se află în polemica raportului autor – morală – creație. Personal îl văd pe scriitor/ artist ca pe un demiurg autonom, desprins de omul predestinat să cadă în păcate, încât mă întorc la problema inocenței (cel mai adesea este o fericire și nu o virtute, A. France) din intervenția scriitorului Marius Manta care nu face decât să (re)aprindă inspirația ferculiană, primum movens al scriiturii; se știe, Inspirația vine greu, dar eficient, urmând doar propriile principii în argumentație:
„…Mai stăm la Dostoievski: dacă răul este, într-adevăr, o pervertire a naturii umane, personaje precum Raskolnikov și Stavroghin sunt atrase de această perversiune, cu forța irezistibilă pe care o exercită orizontul libertății, al dobândirii și afirmării propriei personalități. Cei doi știu că omul este rațional cât timp se îndreaptă împotriva propriei „animalități”. Câtă inocență este aici? Rațiunea nu ar prezenta interes, dacă nu ar fi însoțită de promisiunea libertății.”…, p. 205.
În infernul migrator al Răului, „teritoriu” drag, dar întunecat (Blaga era de părere: – „pentru a vedea întunericul nu trebuie să-l luminezi”), Ion Fercu intră în mână cu Sfînta Evanghelie după Matei, sugerâdu-ne nu doar vechimea neamurilor de la Avraam până la Hristos, cât perpetuarea în timp a neghinei („zizanion”, în greacă) a „fiilor celui rău”, dar și cu Despre demnitatea omului, a lui G. Pico della Mirandola, spre a confirma cea mai elocventă decriptare a pildei grâului și neghinei, prin implicarea liberului arbitru: „îți vei hotărî natura prin propria-ți voință în a cărei putere te-am așezat. Te-am pus în centrul lumii (…) pentru ca singur să te înfățișezi în forma pe care tu însuți o preferi ca și cum prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor și plăsmuitor de cinste”… Prin urmare, vinovat este cel ce nu știe să discearnă Binele de Rău, nu știe că este așezat în „centrul lumii”, drept creator al propriului destin. Dându-i „povara libertății”, Dumnezeu l-a pedepsit pe om indirect, la sclavie veșnică, încât cum profețește Marele Inchizitor: oamenii „ne vor aduce singuri plocon libertatea” și vor striga „Înrobiți-ne, dar astâmpărați-ne foamea”… Facem noi, masele/ gloata, altceva, în noiembrie 2023?
Nu știm și n-am știut niciodată să alegem între libertate și constrângere, între Dumnezeu și Diavol, ni se argumentează cu acribie filosofică în Cuvântul și carele de foc – o aventură subiectivă în poetica ființării. Drama opțiunii, tragică în esență, este etern-iluzorie. Orice și oricum am alege, greșim. Se pare că nu umanitatea, ci supraomul este paradigma viitoare a ființării… Voința de putere și gândul eternei reîntoarceri perpetuează Răul ca „pervertire a naturii umane”. Va învinge oare ideea nietzscheană? Adică, Supraomul trebuie să fie rostul, sensul Pământului și al Lumii? Și totuși, paradoxal, în aceste condiții „rațiunea trupească”, tot mai agresivă potențează animalitatea din om. „Corpul este o rațiune uriașă, o multitudine cu un singur sens, o pace și-un război, o turmă și-un păstor”…? Totul pleacă și curge de la liberul arbitru oferit omului, de Dumnezeu, mai precis, de la imperfecțiunea Facerii, încât nu ne putem salva de noi înșine, de prejudecăți, de obișnuință, de răul existențial, decât învățându-ne să renunțăm.
„Să ne lepădăm de obișnuință și devenim zei”? Dar cum? Întorcându-ne la rațiunea divină: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în conștiința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase, sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă.” Desigur, numai lepădându-ne de obișnuitele/ viciile enumerate în Romani(1. 28. 32) am putea deveni „zei”. Visul supraomului/ zeului rămâne, în opinia subsemnatului, o himeră ce se va termina cu moartea lui Dumnezeu – prin urmare, a omului însuși, victimă a voinței divine sau a propriei voințe.
Desigur că inocența lui Don Quijote, Mâșkin etc., tăcerea lui Hristos din Legenda Marelui Inchizitor, orizontul ilimitat al libertății, ispitele propuse de diavol (prefacerea pietrelor în pâini, acapararea puterii pământești, efectul miraculos al minunilor), fericirea preferată libertății, iubirea de oameni mai presus decât iubirea de Dumnezeu, incapacitatea de a-l înțelege pe Celălalt, perpetuarea sub noi forme a totalitarismului – „natura cu adevărat radicală a Răului” ascuns în fiecare dintre noi -, ideea că adevărul nu este o condiție sine qua non a fericirii, promisiunea/ posibilitatea unui Rai terestru în care individului să-i fie străine tragicul, conflictul cu lumea și cu sine, incertitudinea și anxietatea perpetuate în condiția de prizonier al propriilor principii/ prejudecăți, Răul travestit în Bine, moartea moralei și a principiilor benefice, ideea că totul este permis, faptul incredibil că „toți suntem sclavi și egali în sclavie”, dreptul la crimă, cultivarea demonismului etc. nu fac decât să ne alimenteze utopia unei lumi „dincolo de bine și de rău”.
„Cuvântul și carele de foc – o aventură subiectivă în poetica ființării”, în care, cum ar spune Blaga, „paradoxiile metafizicii sunt indisolubile, cu noduri pe care nu le pot tăia decât îngerii cu săbii de foc” însumează o mulțime infinită de contradicții aflate în permanentă migrație/ derivă. Mișcarea acestora ne amintește de filosoful Zenon. Se știe, celebrul eleat susținea că mișcarea e imposibilă, fiindcă o distanță ce urmează să fie parcursă, supusă succesiv actului de împărțire, cuprinde infinit de multe distanțe care trebuie parcurse toate într-un timp limitat. E posibil să se parcurgă infinit de multe distanțe într-un timp limitat?, ne întreabă și astăzi, Zenon. Răspunsul este previzibil. Timpul limitat, ca și distanța în discuție, limitată, cuprinde infinit de multe momente, cărora le-ar corespunde tot atâtea acte infinitezimale de mișcare/ ființare. Aventura fatal „subiectivă în poetica ființării” se lovește de aceeași dificultate ca și cea a filosofului eleat: imposibilitatea de a gândi logic mișcarea, devenirea, poetica ființării… Cum se poate ca o distanță limitată – sau durată limitată – să cuprindă infinit de multe părți și totuși să fie limitată? Paradoxul dihotomiei lui Zenon străbate cele 30 + „n” întrebări-Marius Manta și, desigur cele 30 + N + N + N răspunsuri – Ion Fercu, sugerându-ne că este imposibilă terminarea unei Cărți cu rădăcini în fondul arhetipal al Lumii, despre/ întru poetica ființării, în condițiile în care individul dobândește conștiința de sine doar odată cu conștiința de Celălalt, deci în spațiu și în timp; altfel spus, în condițiile în care concretul/ mișcarea depășește logicul. Așa se explică de ce niciun răspuns/ text ferculian nu poate fi terminat, de ce o poetică/ poietică a ființării nu poate fi niciodată sfârșită… Neființă – Ființă – Existență; Neexistență – Existență – Devenire; Teză – Antiteză – Sinteză sunt tot atâtea posibile aventuri subiective în poetica ființării. Prin urmare aventuri… roman…
Viziunea dialogică a celor doi autori asupra poeticii ființării/ devenirii/ existenței i-au determinat să interfereze în scriitură atât principiul eleatismului, potrivit căruia nu poate să existe decât ceea ce se poate gândi logic (fără contradicții?), cât și antiteza: poate să existe și ceea ce nu se poate gândi logic, încât logicul și ilogicul nu se exclud. Dimpotrivă, se potențează reciproc, mai ales în actul comunicării transfigurate. Dialectica, raționalismul (fie metafizic, fie științific), iraționalismul, intuiționismul, postumanismul etc., configurează prin cuvânt, mirifica complexitate a existenței și revelă un modus vivendi misterios, divin, între ființă și neființă, între a fi și a nu fi, între antinomiile latente, între umanism și metaumanism/ metavers. Agnosticismul de sorginte blagiană bântuie scriitura, încât de cele mai multe ori, mintea noastră, a cititorilor obișnuiți, încearcă un eșec în fața Absolutului. Cenzura transcendentă a Marelui Anonim – expresie a misterului ultim – perpetuează criza gnoseologică a prezentului etern, condiție a existenței creatoare, ce garantează statutul demiurgic al omului, și inepuizabila morfologie a enigmelor lumii. Citim o Carte a întrebărilor insolubile, un roman al devenirii omului post-babelic, care ne reconfirmă canibalismul filosofiei de la Parmenide până la Cioran, dar și teza că irealitatea este prima condiție a Artelor. Rămânem suspendați în interogația: este ființarea cuantificabilă, poate fi ea gândită logic și comunicată în condițiile în care cuvântul își pierde pe zi ce trece funcțiile taumaturgice, se desemantizează, desacralizează, demitizează? Moartea lui Dumnezeu = moartea Cuvântului. Regenerarea Cuvântului înseamnă în fapt, Renașterea Lumii, aceasta pare să fie sugestia binomului scriitoricesc, Ion Fercu – Marius Manta.

*Ion FERCU, Marius MANTA „Cuvântul și carele de foc – o aventură subiectivă în poetica ființării”, Editura Eikon, București, 2023

Distribuie: