Spații culturale nr. 92 (9)

Alex IVANOV

Poeme

˟ ˟ ˟
Mă plimb pe un bulevard plin cu palme și spini.
În ferestre au rămas gutui orfane.
Mereu îmi spui că Cercul Polar va veni mai aproape.
Vinul de duminică ia forma unei târzii conversații.
Dă-mi poveștile să ți le duc pe strada copilăriei,
în toamna asta cu miros de dovleci azvârliți de soartă.
Inima desenează caruselul-efemeridă al iubirii tardive,
când până și melcii au agonisit timp întru risipă.
Păsările se mint între ele, își fac semne ciudate
și speră că oamenii le vor lăsa cerul liber.
Doar stele veghează,
dâre de subzistență urlă sub dărâmături
și ultima comună a lumii e vie.
Trebuie să ne mutăm într-un oraș,
în care există un alt oraș mai mic, unde iernile nu ajung niciodată.
Sunt sclavul rotocoalelor de fum de pipă
și mereu mă gândesc că nu am avut pantofi verzi.
Așteaptă-mă unde sirene nu strigă,
fecioare nu dănțuiesc
și cavaleri la dame de cupă nu știu să poftească.

˟ ˟ ˟
Altădată, orașul era rotund
și nopțile cădeau peste el nedormite.
Umbrele sunt divergente la zenit.
Eram febril când îmi ridicai incantații
și-mi frecai fruntea cu mentă sălbatică.
20.000 de volți, cuvinte, haos și vrăjitorie.
În orașul rotund parcă nimeni nu mai putea respira.
Ceasuri vlăguite acum merg la gară.
Îmi întrerupi tresăririle,
îmi înmărmurești chipul
și fără lacrimi nu mă recunosc.
Mai deunăzi stăruiai pe pânza mea mânjită cu acrilic vechi.
Rămân vigilent, deși iluzii Fregoli mă bântuie asiduu.
Admit să-mi joci piesa fără refren.
Ești fosta mea fecioară de fier,
un carusel invadat de copilărie.
Am auzit că sâmbătă în parc fanfara nu mai cânta.
Te-anunț că am divorțat de deșertăciune,
în zori mă cunun
și podul stricat m-aduce acasă în fiece zi.
Rulează haina disperării, iluzia tomnaticei iubiri.
Mă tot predau când trompete mă strigă
și steaguri mă bântuie-n iureș de nori.

˟ ˟ ˟
Setea de vară dospește în cuiburi de plâns.
E gheață în saxofon și fiece ton mă destramă.
Simt rotocoale de fum în aripi de corbi,
gravura-i încrustată în vela întinsă.
Vânt în rafale, sunt cătrănit și ursuz,
bătrân ca durerea, onest precum marea.
Caut ierni prin buzunare,
aștept o pală de miazăzi diafană,
peste poveștile mele albite de timp.
Hei, voi, sirene! Astăzi n-ați prins nimic!
Sunt un Iona-ntr-o burtă de mamă nătângă, descins din incest
și spintec cu poftă de viață tot ce în cale-mi veți pune!
S-au dus vremurile când cutreieram capcane,
mă desfătam în găuri negre și renășteam drept prunc,
mai viu, mai senin ca azurul.
Lenea îmi doarme în somnul de vară,
acolo și-a făcut culcuș deocheata,
precum o felină agilă la tot ce-i peren.
Mă toarce din caierul unor blănuri deja purtate,
o viață, tot șase de verde voi fi,
un rostuit al damei de pică,
așa că, mai bine, merg la duel.
Întocmai când poetul măsoară vara cu palma,
cu ansa, cu ghiduri ermetice și incantații.
Regele bufon încă doarme,
orașul din mare e cufundat în oniric,
orbit de supliciu, ascuns în catran.
Vântul, doar vântul în pupă…
Și ochii damei de verde…
Ce anotimpuri…
Nu-s drame, nici triluri și nici spânzurători nu mai sunt.
Icnesc a Iona la marginea mării,
în hăul ce-mi poartă numele
și-n care, precum Narcis, mă zbat între eu, între tu…

˟ ˟ ˟
Cerul de vară zace-n clepsidră.
Metaforele tot înmuguresc ghimpii ce duc trandafirii.
Femeia de vară schimbă fermoarele zâmbetelor.
Văd degete mici și plăpânde zbătându-se într-o octavă mută.
Eu și cu tine numărăm mărgelele până spre seară,
când soarele tace în lacul lasciv.
Curenți de iubire mă invadează „one way”,
lucrez la portretul unei fântâni.
Iar nu îți ții în frâu roibul acela năvalnic!
Riști să devii o jertfă plăpândă, o Ana zidită-n copită.
Îmi încolțesc în buzunare ore fierbinți,
când până și grâul mă minte.
Înot în reflexia gândului,
în timp ce pleoape levantine deschid pragul de seară.
Curtoazie e numele tău,
când fumătorul de opiu mă-nvârte în valuri de fum.
Nu mai cred în cărări ce duc spre Apus,
În Dumnezei fără frână,
când pulpele-ți zvâcnesc denudate și sângeră a ploaie.
Prăpăd va veni, prăpăd va fi fost,
dă-mi felinarul și fugi în fântână!

˟ ˟ ˟
Nu ți-am vândut niciodată ochii pentru o altă privire!
Te iubesc așa cum iubește dimineața câmpia.
„Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian…
Lenea unei pensiuni, telefonul care nu mai merge…!
Tot ascult piesa asta de ani buni și lăcrimez de fiecare dată …
Mi-e dor de-o ploaie și de tine,
ca de anii de liceu…
Mă macină cuvintele tale de vară,
în unele nopți când miroase a înger plecat către mine…
Strigă-mi numele înaintea zorilor…!

˟ ˟ ˟
Vechiul ajută noul
să se învechească după regulile vechiului…
Să facă rădăcini și ramuri noi…
Să-ți fortific o poezie tonică,
axată pe drama umană ca pe o tragedie.
Încep să cunosc ceea ce nu mi-ai spus
ori ceea ce nu știi tu despre tine,
adică ființa inconștientului tău…
Garoafe căzute în genunchi,
în seri nefântânite de seceta copilăriei…
M-am trezit înaintea soarelui,
ca să-ți dezlipesc visele de pleoape…

˟ ˟ ˟
Ești gândul meu de noapte…!
Tu locuiești de mult sub pleoapele mele…!
Pietre încinse de vară zgârie umbra păsării ciob.
Nu doar ochiul știe de unde vine lumina,
nu doar fluturele de stomac îți roade blestemul…
Te iubesc pe de rost.
Te-am învățat până la oase,
Te-am trimis peste tot pe unde eu am să vin…

Lucian MĂNĂILESCU

SUNTEM PĂSĂRI

E trist că nu avem aripi – dar le simţim
înfipte în umăr, cum îşi simte
ologul piciorul lipsă, şi zburăm
cu ploi sclipitoare sub gene.

Suntem păsări: pietre – păsări,
copaci – păsări, gânduri- păsări, amintiri
zburătoare dintr-o viaţă în alta…

Un phoenix bătrân ne priveşte
din gălbenuşul soarelui orb…

Suntem păsări, şi toamna
când trec cocorii spre Apus
ne pierdem în țipătul nopţii.

LECŢIE DE ISTORIE

Am învăţat doar mori de vânt şi tristeţi
apocrife, în podul şcolii unde chiuleam
de la lecţii, preferând să stau la taifas
cu terfeloagele bătrânului Will.

Îl iubeam doar pe bătrânul profesor,
cel care mi-a dat două palme,
grele ca istoria lumii.

Desigur, azi, gestul ar fi condamnabil şi
profesorul ar fi dat afară din învăţământ
dacă nu cumva ar fi chiar condamnat la puşcărie,
pentru gestul lui politically incorrect …

Dar profesorul era învăţat cu asta,
după patru ani petrecuţi la „canal”
unde studiase faptele glorioase
ale revoluţiilor…

CU SINGURĂTATEA DE MÂNĂ

Merg cu singurătatea de mână prin oraş…

Ea e fetiţa străvezie de la colţul străzii,
cea care desenează în gând
vitrine multicolore şi mă învaţă să păşesc
în zbor pe cioburi de aer, până la taraba
de unde cumpărăm cuie şi lemn de cruce.

„Vom înălţa o catedrală printre păsări!”,
îmi spune, şi batem amândoi cuie
în umerii tristeţii şi fetiţa cu chibrituri
dă foc zăpezii…

Rodica DASCĂLU

Punct de sprijin

Nu bănuiai cât ești de singură,
până când, într-o după-amiază calmă
de septembrie, te-a atins aripa neliniștii.
Voiai să percepi fluxul năvalnic al iubirii
venind spre tine să-ți aline fruntea aprinsă,
răcorind-o. Îți doreai un umăr puternic,
punct de sprijin, la ceas de răspântie.
În timp, ai construit trepte spre cer.
Acum, prietenii tăi sunt plecați
în căutarea unui vis esențial,
departe, cât mai departe,
de ei înșiși, de tine.
Am uitat toți cum pe postamentul
inimii arde o flacără, așteptând
în zadar să fie descoperită.
Vom înțelege târziu sau
poate niciodată.
La capătul labirintului
întortocheat ne vom întâlni
cu nimeni altcineva decât cu noi,
cei neatinși de vicii, temeri, orgolii.

Zboruri

Obișnuiești să cutreieri felurite arii.
Primești energie, îți umpli pustiul
cu prospețimea zorilor.
Înaintezi prin furtuna de nisip
a clepsidrei. Darul adăugat
viului creează minuni.
Arborii înfloresc
în toate cele patru anotimpuri,
înmiresmând aleea ce șerpuiește
pe valea muntelui de vise, proiecții.
Învăluită de adierile toamnei,
întrezărești suprafața aridă unde
niciun fir de iarbă nu va mai crește.
Sufletul celui aflat lângă tine alunecă
în brațele durerii, trăind așteptarea aprigă
a întoarcerii tale. Desprinderea din raiul
iluziei nu este ușoară. Sângerează.
Ți-ai asumat-o, poate,
ai și înțeles cum Dumnezeu
nu e static, ci acțiune continuă.

În semn de mulțumire

La ieșirea din templu vă așezați,
pentru a vă reculege, în preajma
unui mormânt, leagăn
pentru nașterea în spațiu.
Cuvântul sfredelește adâncul.
În tăcere, atinge carnea, oasele,
sângele. Erai convinsă că reacțiile
vitale pot încetini ritmul în fața
emoției. E numai o aparență,
procesele sunt exotermice.
Căldura eliberată vă cuprinde,
întorcându-se, apoi, la sursă,
în semn de mulțumire.
Pictând forme eliptice ample,
fluxul continuă să curgă.
Singurătatea în doi
se topește în foșnet de frunze.
Sunetele toamnei, pregătindu-se,
se desprind din corul strident al lumii.

O muzică de fond

O muzică de fond cu tema dezolării
îți transmite sentimentul anxietății.
Ca și cum moartea îți suflă în ceafă.
Te ascunzi în spatele unui zid masiv,
atât de înalt încât nu poate fi escaladat
decât de iederă, speranță a tăcerii armelor.
Pulsul celuilalt e alert, oglindă, pentru ritmul
tău cardiac aflat la apogeu. Adierea riscului
depășește forța peretelui despărțitor,
înălțat din ostilitatea pietrei.
Ți se pare că deții adevărul.
Dorești să-l impui, deși,
ar fi suficient să fii.
Minunea nu se întâmplă,
vocea lăuntrică cere insistent
să ne privim în ochi. Ascultați-vă,
se aude o șoaptă. Frica de a retrăi traume
înscrise în ADN potențează neacceptarea.
Porumbelul cu ramură de măslin
în cioc e în pericol de moarte.

Mereu altcineva ești

Un trigon regal între două planete
puternice, Marte și Saturn, aflate
în zodii de apă, schimbă vieți.
Ale celor care nu poartă
resentimente
timp îndelungat.
Seninătatea e răsplătită.
Aspectul durează câteva zile.
Dacă nu acționezi pentru atingerea
unui țel concret, nu are efectul scontat.
Îți conștientizezi colivia, renunți la relații
fără perspectivă. vei lua hotărâri din rațiuni
proprii, care îți sugerează ideea că vei rămâne
inutil în acel loc. Un muzeu ale cărui exponate
își păstrează poziția fixă, reflectând secvența
unui fenomen în desfășurare, a unui gest
nedus până la capăt. Privindu-le atent
încremenirea, te surprinzi ca fiind
altcineva, față de cel care a intrat,
prima oară, în încăpere.
Altcineva, mereu,
altcineva ești.

Viorel DODAN

Fluctuații

Stabilirea ratei inflației de către BNR, prin „acoperiții” din fiecare oraș:
„Acoperitul” merge la piață și notează prețul cartofului, al castraveților, al roșiilor, etc
– Cssst… cșșșșt! Vulturu`, aici Boschetu`! Over?
– Boschetu` aici… cșșșșt… cșșșșturul! Raportează!
– Șefu`, la mine e gata! Raportez: cotația la potate e 2,50, la tomate e 3, la cucumberi e 1,50! Over!
– Roger! Rămâi în piață și fii atent la fluctuațiile de după amiază! Notează-ți indicele preț-calitate! Nu-l mai umfla ca alaltăieri, că ne iese prognoza prost și ne arde șefu` la bani!
– `Ai, bre șefu! Așa mă știi matale? Pi, nu ți-am dat io la virgulă, tot? Ca la Dow Jones?
– Da, mă, bine, bine! Da` vezi să rămâi în marja de eroare, că intrăm dracului pă deficit și iar sare inflația de nu ne vedem bine nici tu nici io! Zi-i lu ăla cu potatele să mai scadă din profit că l-om ajuta și noi vreodată!
– ` Țeles, șefu`! Ia zi, în week-end mai ajustăm și noi niște indici la grill? Sau măcar un cursus valutarus de-ăla la rece?
– Nu știu, mă! Tre` să trimit estimările la centru și după ce iese bine cu inflația, cu deficitu`, mai vedem noi ce ajustăm!
– Șefu`! Șefu`! Cre` că a venit concurența, bre! Over!
– Roger! Roger! Ce concurență, mă?
– A venit samsarii, bre! E mulți și aruncă acțiuni pă peață! Cu sacii, bre! Ne scade toți indicii!
– Ce stai?! Nu sta! Bagă-te la negocieri cu ei! Vor lichidități? Vor bilete la ordin? Află ce vor și adu-i în zona verde!
– Care zonă verde, bre? În parc?!
– Nu, boule! În zona verde de stabilitate a pieței! Să fie bine pentru noi, să nu fie rău numa` pentru unii! Over, tâmpitule!
– Confirm, șefu`! Să trăiți!
La TV: ,,Astăzi, Banca Națională a intervenit pe piața financiară, menținând dobânda de referință la același nivel. Această măsură responsabilă și vizionară, a fost determinată de informațiile din piață furnizate de analiștii… Băncii! Astfel, balanța comercială se menține la un nivel bun, indicii bursieri rămân pe verde, iar PIB-ul își păstrează tendința de stabilitate…”.

risipă

în timp ce tu plângeai
mi-am dat seama
că am risipit nisipul din clepsidră
pe tăceri invalide
oloage și oarbe
le-am folosit ca pe niște câini de urmă
pe care le trimisesem
să-ți ia urma zâmbetului
nu s-au mai întors
căci nu l-au găsit
sau poate că
zâmbetul nici n-a existat
vreodată

Codruța VANCEA

Urât de urâtul lumii

E deja seara sunt atât de sătulă
încât mi se face urât cu mine pe acasă
Toate amănuntele zilei stau ghemuite și mă privesc
dintr-un colț al încăperii în care le-am aruncat
ca să le las să se sinucidă lent în zgomotul surd al televizorului
Ele încă trăiesc și foșnesc în colțul acela ca o jucărie tembelă
Sunt eu împotriva lor și ele împotriva mea,
dar cineva va trebui să cedeze
Cad umbrele nopții tot mai mult peste camera mea
în timp ce crainicul vorbește nonstop despre ChatGpt care împlinește un an
În acel noiembrie de acum un an am auzit despre el
într-un scaun la stomatolog și gura mea era deschisă deja nu de mirare
Îmi opresc impulsul de a-l întreba pe ChatGpt
cum se pot goni strigoii dintr-o casă, pentru că nimic nu mai îmi pare real
Dansul fantomelor se încinge și plâng pentru fiecare dintre ele,
le dau jos cearceafurile albe și sub ele dau de iluziile mele
Nu știu ce să fac cu ele, eu care voiam să le omor
încep să le iau brusc disperată în brațe,
să le strâng la piept și să plâng peste ele…
Acum noaptea se așază lângă mine în genunchi,
oftează și mi le ia din brațe una câte una,
toate iluziile mele
Și tot noaptea devine o mamă preabună ce mă adoarme
ca pe un prunc cu față alba ca o lună
Și iarăși, și iarăși apar stele pe cer
Și iarăși, și iarăși pământul în juru-mi
se înfioară într-un țipăt de naștere și se crapă de ziuă
O rază de soare scârțâie pe zid
Ca să ne amintim altădată de urâtul acesta

Poem despre orice

Noi am putea scrie un poem despre orice,
despre cum călcăm în zăpadă lăsând urme până la o nouă ninsoare
despre nopți albe, despre cufere cu scrisori și foițe de aur
despre moartea cea albă și viața cea neagră
Am putea lua de exemplu pe unul dintre noi,
să-l privim și să-l vedem cât e de frumos
ca un vitraliu până în ziua în care i-am lua întâmplător temperatura,
am fi mirați cum ea crește exponențial
Ne-am da seama că poemul scris despre el s-ar apropia de final,
fără să știm dacă luciditatea noastră tinde la zero nemângâiați fiind
L-am obliga să ne asculte poemul,
ne-am dezbrăca de cuvinte în fața lui cenușie – așa goi am sta acolo –
aduși de spate ca ghioceii și ne-am frământa creierele cu inecuația vieții
Camera ar deveni tot mai mică până când poemul ar umple-o pentru totdeauna, cu totul
Și iarăși ne-am prinde de un fir de lumină și ne-am strecura unul câte unul pe sub ușă
În ninsoarea de afară

Analitică geometrie

Trăiesc de bună vreme într-un spațiu de vectori liberi
și îmi trag energia din curcubeul nevătămat și din zborul lebedei negre
Frumusețea este că nici unul dintre ei nu știe cât și când m-am aprovizionat
În drumul meu neverificat mi-am dat voie să fiu verde multă vreme,
apoi m-am contopit subit cu negrul pământului,
mi-am ascuns gândurile în geometria Necunoscutului,
respirând adânc forma lui tridimensională
Până când am devenit ruginie
Nu m-am speriat de culoarea dragă și enigmatică
M-am proiectat singură în jocul
și-n umbrele focului pe o frunză în toamna târzie
Între atâția și atâția vectori liberi,
fie ai fost tu acel vector liber pe care l-am întâlnit
de aceeași direcție și lungime cu mine,
să-mi schimbi sensul după sensul tău, opus mie
Fie a fost un hazard ciudat
Unghiul prin care ochii-mi văd acum lumină
și poezie este dintr-un punct analitic și argumentat

Înțelesuri negăsite

elementul cheie este de origine
franceză
încă nu s-a ajuns la el
se caută alte indicii
inginerești
amestecate unele cu altele
într-o ploaie densă de idei neîncepute
care se deschid ca parașutele
înainte de a se izbi nemilos de asfalt

Mufa

Sunt o mufă conectată la un aparat
Totul decurge perfect
Prin mine se încarcă ceva ce e de încărcat neapărat
Apoi mă gândesc că ar fi bine să mă conectez la ceva mai personal
Între timp alții își aduc noi aparate la încărcat
Câte un laptop, o tabletă, aparate radio, ceas electronic, jucării,
chiar bormașini, scule și unelte electrice, benzi de leduri sau surse de iluminat
Eu sunt doar mufa
E prea mare liniștea în care se petrece încărcarea completă
Ca să nu mă mir cât de bine mă potrivesc
Atâția pini și conectori mă privesc de sus în jos
și cred ca e ceea ce-mi doresc, ceea ce visez
Eu m-aș deconecta
Să călătoresc

Poem de dragoste

De ce aș scrie un poem de dragoste
Pentru că faci fotografii cu trupul meu lângă al tău?
Nu m-am crezut niciodată atât de albă ca în fotografiile tale
Văd cum furi o rază din soare între două degete să mă colorezi cu ea
Mă atingi cu ea pe umeri în timp ce pielea mea devine brună, îmi desenezi o inima pe locul inimii mele
Devine foarte cald acolo
Toate cămăruțele ei sunt luminate și arde focul în sobe
Cobori raza pe gleznele mele să facă cercuri, zeci de cercuri
Port brățări de lumină, nu mai am răbdare să-ți las părul inele prins la spate
Fii eroul meu cu plete rebele
Telefonul sună brusc
Revin în realitățile mele, tu în limbajele formale
Cineva vrea o întrevedere, bem o cafea de la aparatul nou cumpărat
Soarele l-am uitat prinși în job-urile moderne
O să furăm o altă rază de colorat la vară
Așa că: de ce aș scrie acum un poem de dragoste?

Any DRĂGOIANU

Exerciţiu de înnebunit păsările

când am înghiţit şi ultima firimitură/
porumbelul alb s-a apropiat de mine
şi mi-a spus să închid ochii/
simţeam cum îmi plesnesc umerii
exact cum crapă răzoarele/
după ce femeile cu mâini rănite
înfig arpagicul primăvara/
şi apare colţul acela verde crud
aşa au crescut aripi din umerii mei laţi/
porumbelul a început să se răstească la mine/
de parcă nu îmi ajunsese
o jumătate de secol îmbrăcată în nefericire/
bănuiam că e sfârşitul/
o candelă/ un botez în propria sudoare/
un scârţâit prelung pentru uşa iadului/
şi-apoi imnul ţărânei veşnice/
am deschis ochii/
în faţa unui bloc înflorise o magnolie/
eu nu mă recunoşteam/
poate sufletului i-a fost dăruit alt trup/
ştiu doar că într-o seară/
o bătrână mi-a făcut semn să intru/
în casa aceea locuiau numai îngeri/
de pe buzele lor se desprindeau
laudele/ binecuvântările/
am ales ca următoarea jumătate de secol
să rămân acolo
închisă în mintea unui porumbel
înnebunit de plânsul meu

Adopţie

când Dumnezeu lucrează
te adoptă străinii
/ca şi cum ar fi ai tăi/
te îmbracă în haine albe şi te pun la masă
îţi dau bani de buzunar
serviciu/ maşină/ cheia unei case/

priveşti nedumerit
dacă e vis ori realitate
păsările vin să-ţi spună
că aşa era planul Lui de la început

încerci să fugi înapoi în timp
să găseşti fântâna
în care ţi-ai înecat deznădejdea
nimic/ nu a mai rămas nimic/
îţi vor pune alt nume
anulându-ţi rănile