Propoziții pretențioase – Anilina
Sclipiri…. Cap forjat ne la timp și nu la temperatura cărții. Puteai să-mi spui de Cârlan o mie de ani. N-aș fi bănuit că el era profesorul de lângă Neagu. La fel și cu prenumele fostului soț al vecinei frizerițe. A sosit singur, nu că l-aș fi identificat prin nu știu ce brainstorming: George Serescu.
Oricum, din promisiunea făcută peste gard, adică un jgheab la vecinul cu pompele funebre, rămăseseră rămășițele. Ce era mai dificil. Ne-am aventurat cu pisica pe panta „bogătașului” și-am tot desfăcut câteva falțuri și coame, le-am dat cu pastă din oxid de zinc, l-am avertizat pe Cristi, să fie atent la cum se apleacă după una și alta, să nu vină de-a berbeleacul, am încheiat coamele la loc, am mai bătut și altele care deja se lăbărțaseră. Vreo câteva reparații la năzile jgheaburilor și un burlan pe spate, la vreo jumătate de metru de la colțul casei, căruia i-am scos nasul să curgă pe stradă. Tot așa, o „rătăcire” m-a îndrumat spre operațiunea asta uitată. Confirmată și de google.
Pe handbalista de mai… (e mai sus terenul, dar mă îndrept în josul străzii) încolo, la vreo două case (cred că și ea a spus la revedere fondului urban românesc) o am lipsă pe catastif. Prin anii 90 i-am călcat curtea. Parcă avea un pridvor din lemn vopsit gri, casa în dreapta intrării și un garaj la stradă în stânga. Jgheaburi, burlane. Altceva…. Blanc.
Am greșit, numele este fdt. Plopilor, nu Ștefan….
Arcuș nu are nevoie de nicio prezentare. Și el a picat victimă în alți ani, dar și ginerele, Păvel, gurilor vorbitoare și mâinilor mute și nepricepute. Nu numai la el, la priveliștea dezolantă a facerii altora ni se înmuiau nu numai mâinile și picioarele, ci și mintea. Ne auto anemiam de descurajare. Rațiunea friza imposibilul. „Cine naiba ți-a bătut tabla, vere?” țâșnea imediat, „Din ce rasă animală fuseră meșterii?”. Și pune-te pe dădăcit pe capul lor. Inevitabil, Arcuș nu se sfia să adopte, după pleiada de amestecuri verbale triviale la care-l supuneam, mina zeflemistului și să cuvânteze cu emfază sictirit: „Auzi, mă Fulgerică, oi fi și tu un Hendrix al tablei. Ia mai du-te dracu-n…”. Și râdea de-i dădeau lacrimile. Ne urcam, după șarjele de miștouri, să dregem unde alții făcuseră prăpăd. Cocoașe inexplicabile, tăieturi în locuri unde o găurică pe măsura unui vârf de ac ar fi distrus scândura și tavanul la o ploaie mai zdravănă. Ca aceea cu piatră pe care o rememorez uneori, de prin anii 80 de început, care m-a prins pe mine și pe mama în dreptul casei domnului Victor Lăzăroiu. Pe atunci trăia Cartaș, unchi-său, și el hoinărea ba pe la cârciumile din Buzău, ba pe la cel din Râmnic. Ori chiar prin Brașov. Linia streșinii? Ca ăla al boului. În spate ne-am coțopănit ca vai de noi. Nu mai era cale de acces, ea fiind astupată și dinspre stradă, și din curte, de casa lui Păvel, cea cu etaj, și de a vecinului cu magazinul, tot etajată, individ care, în înfumurarea o au mulți parveniți peste noapte, și-a făcut balcon cu fața spre dosul casei lui Arcuș. E lesne de prevăzut jena de a sta tu, meseriaș, nas în nas cu proprietarul vecin. Tu ca să-ți faci treaba, el ca să te „inspecteze”. Frumos la el pe balcon, floricele, ghivece și alte ornamente, dar nu cadrau cu ce urma noi să executăm. Să mai scoatem o tablă, să o înlocuim, să mai sară un ciocan, cuie, apă tare și cositor sau noi să avem nevoie de un punct de sprijin și fiindcă există, să îl alegem fie că este grilaj de balcon, fie perete. Mâini, picioare, dos, cap, cocoașă. Anunțai că vei purcede la posibile operațiuni ce necesită oarece alăturări, inclusiv că scara va sta, în lipsa unui spațiu suficient, pe casa lui. Zicea vecinul că nu e o problemă, dar când n-aveai încotro și mai ciupeai ici-colo tencuiala, când o pătai de stropii țâșniți din noroiul acumulat pe jgheaburi, se uita urât și-l vedeai că are tendințe de apostrofare. Dar nu cât era acolo Arcuș.
