CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 92 (8)

Gabriel GHERBĂLUȚĂ

pentru tine

dor urmele pe nisipul umed al țărmului
te strigă neputința umbrei mele șchioapă
ești copilăria mea dispărută-o amintire

te aștept la intersecția din poez
eu bătrânul om/pasăre îndrăgostit de ideea de tine
te aștept, Lara să-ți dăruiesc cuvântul

trenul care te va aduce de la mare
e trenul regal al poemului perfect
știu! vei spune că nu există poemul perfect

te voi contrazice
din drag de tine îl voi compune
tu vino, doar!


pentru totdeauna sau poate… niciodată

Doamne, unde au dispărut vrăbiuțele din orașul ăsta?
au rămas doar trotuarele prăfuite
pescărușii flămânzi și gălăgioși de pe malul apei
și corbul bătrân de pe blocul de vis à vis
aaa! a mai rămas bătrânul om/pasăre
la fel de singur ca felinarul din colțul balconului
și jumătatea de copac ce o zărește când fumează la geam

spune, tu, vrăjitorule, nu ți-e dor de vrăbiuța
din colbul de pe strada din spatele pieței centrale
care cu gălăgia ciripitului ei
înveselea toată strada?
spune ce trebuie să îți dau să faci vraja aia
care să o aducă înapoi

mi-e dor de ea, merlin
mi-e dor să o văd cum scoate limba
la oamenii cenușii ai orașului
mi-e tare dor


ridică-te și umblă

acum sunt transparent ca sticla de murano
nu pot ascunde nimic de tine
toți văd asta tu nu

ce ți-e și cu trupul ăsta al meu
nu pot ascunde nimic în el
nici măcar nefericirea
fericirea, da, o ascund bine
e criză de fericire acum
nu mă invidiați că sunt fericit

ridică-te și umblă, gabriel
nemișcarea îți ruginește sentimentele
scârțâie ca o balama neunsă

ridică-te și umblă
sau respiră-ți cuvântul măcar
în urma lăsată de un poez pe nisip


căutând-o

deasupra fiecărui poet stă un zeu
deasupra fiecărui zeu stă nemurirea
deasupra tuturor este arta

la masa asta visează toți
hălcile de carne sunt mari și grase
pâinea caldă și gustoasă
iar vinul…
vinul e al Domnului

există încă pe hartă
un spațiu alb imens nedescoperit încă
acolo deasupra fiecărui poet stă un zeu
iar deasupra lor, poezia


dixit

singurul lucru viu din cușca trupului meu
este sângele

până de curând erau și cuvintele-mi vii
dar au murit ucise în poezie

ucide și trăiește –
condiția artistului care-și supraviețuiește operei –

trăim sau murim, nu știm de ce
parcă ar conta…


despre poet

poetul este un supraviețuitor
al lui însuși
al mâinilor cu care îndepărtează rugina cuvântului
al furtunilor stârnite de nesiguranță
al decepțiilor
mai ales al decepțiilor

stă singur la masă
și soarbe cu înghițituri mici
din sângele poemului
în timp ce supraviețuiește singurătății


cade cortina

nu îndrăznim să ne ridicăm
spectacolul s-a terminat demult
nimeni în sală
doar noi
noi care nu îndrăznim
să ne dăm mâinile
și să ne luăm rămas bun

din culise regizorul ne privește
doi actori obosiți să-și joace rolul
marionete la capăt de sfori
în mâinile păpușarului

într-un târziu reușim
ne desprindem de scaune
părăsim poemul

mâine va fi bine


artă poetică

cuvinte, frunze pe asfalt, ciori,
clopotul de la utrenie,
luna căzută în ochiul de baltă

masa din colțul cârciumii,
ospătarul soios atârnat de șervetul și mai soios,
paharul cu votcă vărsat pe jumătate, pe fața de masă soioasă,
bufetul gării cu biroul de cuvinte pierdute

poezie la fel de imprevizibilă
ca un stol de vrăbii gureșe

poetul?
poetul întârzie


Petruț PÂRVESCU

de parcă le murise cineva

nimic
şi toate umblau după aceea răzleţe

într-o dimineaţă se trezise tot satu’
cu zeci de afişe lungi colorate
lipite în grabă cu cocă sleită
pe gardurile şi porţile oamenilor

citea omu’
că unii mai ştiau carte
dar aşa pe furiş
pe chiorâte pe sub sprâncene
de departe
ceva pe care deh
nu prea înţelegeau bine atunci

cum o să facă şi la păcala
după noua rânduială colectivă
despre nişte chiaburi oameni răi
care trebuiau demascaţi
(adică pârâţi) la sfatu’ popular

cum o să crească de-acum pâinea în ţăst
lată pe vatră
de-o să se mire căscat ochiul cumătrei
o să curgă mierea şi laptele neînţărcat
de-a lungul şi de-a latul
pe noroia şi pe gârla vezii la vale

şi fiecare după putere şi trebuinţă
o să bage aşa
când are chef şi poftă deştu’ ăla subţire şi lung
când o vrea
cât o vrea
şi multe alte victorii promise mereu altora

zile şi nopţi în primăvara noroadelor
cu săptămâni lungi fără duminici

slovele deveneau vorbe
şi una câte una treceau pragul
intrau la om în curte în casă şi în obor la vite

nimic şi toate deodată în calendarul fără sfinți

umblau femeile prin sat mai mult în negru
ca la priveghi
şi oamenii fără căciuli în cap
de parcă le murise cineva!..


Mihaela MALEA STROE

Poveste de trezit copiii

A fost odată, ca niciodată… Dacă n-ar fi, dragi copii, nu v-aș povesti…
S-a îndepărtat copilăria, ce-i drept, dar de uitat nu se uită ușor. Azi a venit rândul meu să spun, ca orice bunică, povești. Cui are poftă să asculte.
Pe vremea când – cu ani în urmă – începeam și eu să văd lumea, nu aveam nici televizor, nici telefon (pentru convorbiri telefonice trebuia să mergi la oficiul poștal și să faci comandă), nici computer, nici Pockemon, nici Harry Potter, nici Google, nici Facebook, nici Tiktok, nici Chat GPT, nici audiobookuri, nici reviste și ziare „virtuale”… Cel mult, unii dintre noi, aveau un difuzor ori un aparat de radio. Televizoarele erau o raritate, nu ajungeau în casele oamenilor obișnuiți. Și nu existau televizoare color. Aveam, în schimb, destule cărți, reviste, ziare pe hârtie…
„De necrezut!” veți spune. „Chiar a existat o asemenea lume? Nu e simplă poveste de adormit copiii?” mă veți întreba.
Ba da, sigur că e poveste, dar de trezit copiii, pentru că e poveste adevărată. Greu de spus dacă era o lume mai bună sau mai rea decât asta de acum, a copilăriei voastre. Cu siguranță, era o lume altfel. O lume care, tocmai pentru că era altfel și pentru că e pe cale să devină poveste, poate merită să fie cunoscută. Inteligența artificială nu-și făcuse încă apariția. Ne bizuiam numai pe darul primit de fiecare la naștere: propria inteligență. Se cuvenea să o antrenăm, să o șlefuim, să o facem să crească odată cu noi.
Mulți copii, pe-atunci, nici nu mergeau la grădiniță. Creșteau, se formau, până la șapte ani când venea timpul să înceapă școala, în preajma și prin grija părinților și bunicilor. Educația se făcea în familie, de aceea a și apărut vorba „cei șapte ani de acasă”. Erau startul – bun sau, câteodată, mai puțin bun – în viață. Să se spună despre cineva că „nu are cei șapte ani de acasă” însemna că e lipsit de educație, de bun-simț, de onestitate, de o temelie sănătoasă ca om… Vorba asta încă umblă, dar multe s-au schimbat de-atunci, copiii nu mai petrec șapte ani „acasă”, ci prin creșe și grădinițe. Părinții sunt ocupați, de multe ori și bunicii, copiii celor mai înstăriți au bone…
Dar hai să trec la poveștile din propria copilărie!
Înainte de a învăța să citesc, m-am înfruptat din poveștile bunicului. Era născut la sfârșit de secol XIX (ce mult e de atunci, nu-i așa?!). Prinsese ambele Războaie Mondiale. Între războaie, fusese plecat să lucreze prin Franța și Statele Unite. Mă ținea pe genunchi și depăna domol întâmplări de pe front și din călătoriile lui. Povești adevărate, pe care le ascultam cu luare-aminte. Bunica știa legende despre plante, animale, păsări și recita poezii pe care le învățase când era copil, la școală. Mă miram că le ținuse minte atâția ani și cumva de mirare era și că fusese și ea copil cândva. Mama îmi povestea, pe înțelesul meu, despre viața lui Iisus sau, cum avea voce foarte frumoasă, mă învăța cântecele vesele, potrivite vârstei mele, și colinde. Tata avea tolba plină cu istorisiri, care de care mai amuzante, din copilăria lui.
Eeeiii, să nu credeți că o duceam tot așa, din poveste în poveste! Nuuu! Momentul lor venea uneori seara, la sfârșitul unei zile de muncă, alteori duminica sau în zile de sărbătoare. Erau clipe de tihnă binecuvântată, ale întâlnirii dintre generații, dintre realitate și poveste. Erau lecții de viață. Le primeam fără ca, în zilele următoare, cineva să verifice dacă le-am învățat, fără să-mi dea calificative sau note. Se așezau rând pe rând în memorie, fiecare cu farmecul și, mai ales, cu tâlcul ei pe care aveam să-l înțeleg pe deplin puțin mai târziu.
Fie că mă aflam la bunici, la țară, fie cu părinții, la oraș, petreceam mult timp pe afară, cu prieteni de seama mea, jucând Șotron, De-a prinselea, De-a v-ați ascuns, Zăresc un prinț călare, Uliul și porumbeii, Baba-Oarba, Telefonul fără fir, Aș mânca o portocală, Țară, țară, vrem ostași!, Am pierdut o batistuță, Hoții și vardiștii, Unde ești, Chimiță?, Scoală-te, Ioane! – La câți pași, cocoane?… și câte altele! Câteodată, ne împărtășeam unii altora poveștile auzite acasă. Bineînțeles, le alegeam pe cele mai palpitante. Nimeni n-avea habar ce e plictiseala. Iar când venea vremea să intrăm în casă… era Valea Plângerii. Toți încercam să-i înduplecăm pe părinți să ne mai lase „măcar zece minute!” pe-afară.
Aaa! Era cât pe ce să uit! Noi, copiii de atunci, nu știam de tablete ori de jucării electronice, nici de Tamagotchi. Nu îngrijeam, apăsând pe butoane, animăluțe virtuale. Cei cu bunici la țară îngrijeam pisoi, căței, miei, vițeluși, iezi, puișori de găină, purceluși… vii, reali! Care ce avea prin ogradă, că nu toți aveam de toate! Gospodăriile erau mai degrabă modeste, dar oamenii – harnici, pricepuți și cumpătați – reușeau să asigure, din puțin, aproape toate cele trebuitoare familiei. Nu se risipea nimic. Oamenii aceia practicau reciclarea în mod natural, fără să știe că se numește „reciclare”. Și erau ecologiști fără să fi auzit vreodată în viața lor de ecologie.
Să nu uitați! Dacă neglijezi un mielușel, un pisoi, un cățel virtual și moare, nu-i mare necaz. Apeși pe buton și reiei jocul de-a îngrijitorul. Dar dacă neglijezi mielul, pisoiul, cățelul viu și moare… Gata! S-a terminat! Nu poți da click pe niciun fel de restart ca să-l readuci la viață.
Atenția și grija ne ajutau să pricepem graiul ființelor necuvântătoare. Un anume cârâit al cocoșului sau al cloștii dădea alarma „Vine uliul!”. Fuga-fuguța, găinile se ascundeau în șopron, iar puișorii sub aripile mamei. Un anume mârâit, scheunat sau lătrat al paznicului blănos anunța dacă străinul intrat pe poartă are gânduri bune sau rele. Când grăsunul curții grohăia înfundat, scurt, liniștit, însemna „mi-e biiine!”. Un guițat ascuțit, lung, nerăbdător, dădea de știre: „mi-e foaaameee!!!”. Pisica? Dacă-și arcuia spinarea, scuipa și scotea un fel de „hhhh!” din gâtlej, zicea „lasă-mă-n pace!”. Cu un mieunat alintat, chema „hai, joacă-te cu mine!”, ori cerea „dă-mi să gust un pic din ce mănânci tu, acolo!” Vedeți? Nu-i chiar imposibil să înțelegem – ca-n povești – ființele „Din lumea celor care nu cuvântă”. Și ele, adesea, ne înțeleg pe noi.
Ce să vă mai spun, dragilor, din multe câte ar fi de spus?
În joacă sau în serios, luam parte, pe măsura vârstei, la aproape toate treburile casei. Nu mă silea nimeni. Nici n-ar fi fost nevoie. Eram curioasă, dornică să învăț – pe lângă poeziile bunicii ori cântecele mamei – cum se coase un nasture, care sunt și cum plivești buruienile din grădină, cum ții corect creionul, cum desenezi, cum găsești pe cerul nopții Steaua Polară, Carul Mic, Carul Mare, cum greblezi, cum cureți în grajd, cum scoți apă din fântână… Mă încânta să-mi ajut părinții și bunicii. Mi se părea că, ajutându-i pe ei, se întâmplă minunea să cresc mai repede. Toți copiii își doresc și se grăbesc să crească, nu? Dar asta e… altă poveste, de spus altădată!
Nu știu cum, atunci zilele erau lungi, bogate, încăpătoare, adesea vesele, rareori triste, mohorâte, înlăcrimate. Or fi fost vrăjite de o zână bună? Poate că așa sunt toate în copilărie.
Până să intru în clasa întâi, începusem să deslușesc alfabetul și să citesc, ba cursiv, ba cu poticneli, povești din colecția pentru copii, „Traista cu povești”. Erau cărți mititele, subțiri, cu ilustrații frumoase, cu povești scurte, unele românești, altele (amerindiene, bulgărești, germane, rusești etc.) traduse. Încă îmi amintesc numele câtorva personaje: Rozalba, Vasilisa, Ticatlun, Tivisoc… Într-una dintre cărticele am dat peste un fragment din „Amintirile…” lui Ion Creangă. Așa l-am întâlnit pe Nică cel isteț și năzdrăvan. Cu personaje din poveștile și povestirile lui Creangă (Moș Ion Roată, Moș Nichifor, Ivan Turbincă, Popa Duhu, Spânul, Harap Alb și prietenii lui) aveam să mă întâlnesc apoi în timpul școlii. Poveștile adevărate, auzite acasă, își dădeau mâna prietenește cu poveștile adevărate ori fabuloase, vesele, duioase sau triste, din cărți. Cu fiecare poveste auzită sau citită zările lumii se deschideau tot mai larg. Au urmat întâlniri cu Albă ca zăpada, Scufița roșie, Cenușăreasa, Muma Pădurii, Făt-Frumos din lacrimă, Ileana Cosânzeana, Sfânta Duminică și Sfânta Vineri oricând gata să-i ajute pe cei buni aflați în primejdie, Baba Cloanța-Cotoroanța, Scorpia și Ghionoaia dând ajutor celui ce căuta „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, Crăiasa zăpezii, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Fetița cu chibrituri, Lizuca și Patrocle rătăcind prin „Dumbrava minunată”, Alice – fetița din Țara Minunilor, Hansel și Gretel, Motanul încălțat, Muc cel mic, Ariel – mica sirenă și prințul Eric, Trude – zâna ploilor, Păcală și Tândală, Ali Baba, Zâna Zorilor, Sheherezada, marinarul Sindbad, Degețica,Vasile Porojan – prietenul lui Alecsandri, Pinocchio, Gavroche – puștiul rebel al Parisului,Tom Sawyer, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Huckleberry Finn, Eduard și Tom (din „Prinț și cerșetor”), Enrico (din „Cuore – inimă de copil”), Mowgli (din „Cartea junglei”), Jack și vrejul lui de fasole, Zmeul-Zmeilor, Micul Prinț, Baba Dochia, Jumate-de-om-călare-pe-jumate-de-iepure-șchiop și Aleodor-împărat, Robinson Crusoe, Cireșarii, Winnetou, Aladin și duhul din lampa fermecată, Winnie – ursulețul, Fram – ursul polar, Mihail – câine de circ, Colț-Alb, cățelul Pif și motanul Hercule din revista de benzi desenate (ooo! ce succes uriaș a avut pe timpurile acelea revista!)… Lista e lungă, lungă, nu încape toată aici. Dintre cărțile copilăriei, cel mai mult m-a atras însă „Din viața și pildele lui Esop”. Întâmplări și fabule anume alese ca să fie pe înțelesul copiilor. Primisem cartea, ca premiu, la sfârșitul clasei a patra. Parcă o văd. Pe coperta verde-smarald era imaginea unui om chinuit, aplecat sub o bănuită grea povară. Cartea – subțirică. Să fi avut vreo 50 de pagini. Am citit-o și recitit-o, cât a fost vacanța de lungă. Aproape că o învățasem pe de rost. Să vă spun drept, nu știu sigur nici acum ce m-a cucerit. Poate puterea înțelepciunii unui rob din timpuri străvechi, de mult apuse. Poate morala valoroasă a fiecărei fabule. Poate mai ales faptul că Esop nu a fost un personaj imaginar. A fost cândva om viu, în carne și oase, un sclav pe care stăpânul lui l-a eliberat prețuindu-l pentru agerimea minții. Un sclav înțelept, devenit apoi scriitor și filosof a cărui faimă a răzbit, prin peste două mii de ani, până la noi.
În gimnaziu, fără să ne oblige nimeni, ne luam aproape toți la întrecere – cine citește mai mult. Destul de des, la biblioteca școlii așteptam la coadă să împrumutăm cărți pe care nu le aveam acasă ori nu le găseam în librării. Citeam cărțile „din scoarță-n scoarță”, nu ceream nimănui să ne facă rezumate. Ar fi însemnat să trișăm și asta ne-ar fi știrbit demnitatea. Cum adică?! Noi nu suntem în stare să citim o carte sau o poveste întreagă? La clasă, cu profesorii de literatură, sau după ore, noi între noi, discutam ce cărți ne-au plăcut (sau nu) și de ce. Nu se studia atunci la școală „textul argumentativ”, dar ne-am dat seama din mers cum să aducem argumente, cum să răspundem la acel „de ce”.
Am înțeles, treptat, că nicio poveste, oricât de mult ar interveni imaginația autorului, nu este cu totul ruptă de realitate, că între tărâmul poveștii și tărâmul vieții sunt multe punți și poteci de trecere. Că, dacă o să călătorim cu interes, răbdare și atenție pe ambele tărâmuri, vom avea mereu câte ceva folositor de învățat.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share