Spații culturale nr. 92 (7)

Sorin CĂLIN

Cărări

Într-o singură zi poți străbate orașul și îi poți călca străzile, ulițele și fundăturile de la un capăt la celălalt. Silit să mă abat de la ruta consacrată din cauza unei guri de foc, străbat străduța care mi-a fost chezașă în anii pe care orice om îi regretă, cei ai copilăriei. Din câți au fost n-au mai rămas decât vreo câțiva, nici casele n-au rezistat toate și cel mai dureros este să-ți vezi trecutul șters de pe fața pământului! În fine, nu ăsta era scopul vorbirii noastre, pornisem cu gândul de aici, dar băteam în altă parte. Fără să se simtă cineva ofensat, vă spun că sunt sătul să tot înghit praful de pe străzile noastre, azi ajunse mai jalnic ca odinioară, nu toate, dar suficient de multe cât să confere urbei o față urâtă și murdară. Și nu greșesc spunându-le cărări sau ulițe, fiindcă așa arată! Asfaltul abia se mai distinge din colbul gropilor adâncite minut de minut, altele nici măcar n-au gustat încă mirosul smolii, iar cele mai multe au tot suferit operații estetice, edilii, mari arhitecți, schimonosindu-le și sluțindu-le în ultimul hal.
Vajnic și împătimit al mersului la picior, prefer slalomul printre obiecte parcate decât forfota ce ți se creează în stomac la fiecare denivelare plasată sub amortizoarele tinere sau îmbătrânite ale strănepoților lui Ford. Gura păcătosului adevăr grăiește și prefacerea începe cu o vorbă spusă sub influența stării de nervozitate pe care o ceată de șepci albastre ți-o induce cerându-ți buletinul. Frizerul cel nou, așa cum e moda, tunde și bărbierește numărul unu sau rade orice calotă zero, în cazul nostru de la rădăcină! Curățenia asta de coroană ar fi putut debuta cu cel puțin câteva zeci de ani în urmă, pe când copacii stradali erau udați cu sudoare proletară, dar timpul trece, leafa merge și ar mai fi mers dacă unul, capitalism, n-ar fi pus piciorul în prag și n-ar fi bătut cu pumnul în masă: Vrei leafă? Trudește!

Ștefan DINCESCU

ASCITA. JURNAL DIN NOAPTE (2023)

In memoriam
FLORENTINA DINCĂ

JURNAL DIN NOAPTE [5]

Viitorul, Babu, limbă nu mai are,
nu mai poate, dobitocul, să-mi grăiască!…
Moartea-mi pregătește, de-o prânzare,
pecie, păcele, pipote și pască.

Mă învârt, scârbit, în gropile cu lei
și-mi detest discipolii, zoilii și credința.
Neținând isonul clicilor de farisei,
îmi sudez, pe socluri, mâzga, neputința.

Îmbrăcând tunica flascului oricine,
mi-am servit anonimatul cu toptanul.
M-ai chircit scaiete, Doamne, pe obcine
tot schimbând, pe nasturi, armăsarii, vanul!…

Să mă dai cetății scărpinând Cezarul,
suflete în țăndări, când te-ai moleșit?!…
Ți-ai jucat, pifane, măștile și zarul,
fluturând Sodomei cald poem teșit!…

Condeiașul are soboli în spinare,
cu dăltița mă plesnește Corbul peste dește.
Moartea în ceacșiri de sărbătoare,
dându-se în stambă, psalmii îmi citește.

Ce-ți șoptește fătul frânt pe cărărui,
ocheșică doamnă, astăzi nu l-auzi?!…
Natul vegetează pușlama, năprui,
strâmb ciocnindu-se de Cezarii zăluzi.

Ce-ți șoptește bravul, băcăuanul lut,
oacheșă domniță,-n beciul din ureche?!…
Că-n prăpăstii inorogul ți-a căzut
ciuruit, zăplan, de-o spaimă-n streche?…

Ce-ți șoptesc păunii, asfințită doamnă,
îngânându-se, pârgavi, cu-această veșnicire
pitulându-și eremiții într-o toamnă
otrăvindu-mi cerurile, nașpa, din zidire?!…

Ce-ți șoptiră, Babu, alobrogii, scitul,
împletindu-ți veșniciile, și galaxii, în plete?!…
Încurcând etapele, substanțele, clocitul,
alchimistul se trânti, olog, în carcalete.
Viitorul limbii arhitecți nu are.
Din Alcor trimis-ai, ieri, poștalionul?…
Mi-am făcut bocceaua. Doamnă,-n așteptare,
mi-am lipit, de sânge, mierla, alionul!…

JURNAL DIN NOAPTE [8]

Azi-noapte orhideea din bucătărie,
stors licurici rămas pe vechiul tocător,
și-a pus botine, fustă, pălărie,
zelos rotindu-se pe un picior.

Trist m-a-nvelit cu pleoapele-ți subțiri
într-un vagant parfum amețitor,
pe când se imbricau lascive năluciri
într-un distant văzduh nepețitor.

Nu ți-am sclipit, adormitor, prin coamă,
un pieptene, luxurios, de abanos?…
Vedeai ce vede viermele în poamă
când se întorc ritos veciile pe dos?…

Când îți tăiau insomniacul, cu briceagul,
căințele de-azbest, rotund, în bucățele,
simțeai cum ne îmbăloșează pragul
insidioase boturi, hidoase, de cățele?…

Mai ieri singurătățile îmborțoșate
furtuni vestitu-ne-au cu „Bună dimineața!…”,
mai ieri Caligula, vaganții și trupeții
ne giugiuliră inorogii cu păleața.

Mai ieri mi-ai dichisit decorul, așternutul
și mi-ai turtit dumnezeirea în ferești,
mai ieri ne-am lustruit, cu viperele, cnutul,
cârmind barcazul vipiilor oltenești.

Azi-noapte orhideea din bucătărie
s-a otrăvit cu gâlcile în vădănie.
De-acum, ghicind sandaua din tărie,
să mergem, Dumnezeule, în cătănie!…

Îngroapă-mă-n polenul dintr-o carte
de-o răsfoiesc albinele, bondarii,
că fi-vom țandără din altă mare parte
să afle ceșnicii, pigmeii, chichițarii.

Ridică-mi flamurile celor adormiți,
pe vijelii călcând, pe Bellatrix, pe metereze!…
Să fim banchize, Doamne, printre risipiți,
nu galaxiile, gestând, să ne bareze!…

JURNAL DIN NOAPTE [9]

Gătește-te, domnița mea, de-o lungă cină
cu prepelițe, iepuri, cu midii și lufari!…
La geamuri teii, vrednici undițari,
ne-or spiona zâmbindu-ne din rădăcină.

Să-ți pui o săltăreață rochie subțire,
spălată, doamna mea,-n sonete de zorele!…
Să-ncalți condurii cei din piei de iele,
să nu te doară iarna îngălată
de râsul creponat al duhurilor rele!…

Când macii suflă-n toamna din condei,
iar stelele adorm o gură de boldei,
strângând, insidios, furtuna în atele,
gătește-te, domnița mea, de-o altă cină
cu făzănițe, rodii, cu melemeți, lufari!…

(Din cornuri de albume vor veni zdrângari
bătătoriți în bălăriile de la ocină.)

Să nu te uiți, domniță,-n genunile din mine,
unde vărează șerpăria veche, veche,
unde povestea stoarsă, nepereche,
bate monezi, safire și rubine!…

Dacă în jilț adorm și-i masa goală,
să nu te miri, fervida mea, să nu te sperii!…
De unde vin fantasmele puzderii?…
S-au înecat făcliile în călimările cu smoală!…

JURNAL DIN NOAPTE [11]

Azi-noapte cerurile s-au deschis
și-n ermitaje soarele ne-a picurat.
Azi-noapte cerurile s-au foit
spălându-ne de-al Talistradelor văleat.

Azi-noapte cerurile s-au deschis
și-au clăbucit vitraliile, clopotele și pereții.
Azi-noapte cerurile s-au sporit
căindu-se cu dobitoacele, anahoreții.

Azi-noapte cerurile s-au tocmit
cu sectele mistreților mușcând din nai.
Azi-noapte cerurile s-au năimit
și ne-au făcut Sinai dintr-un clăbuc de pai.

Azi-noapte cerurile s-au unit
și sufletului i-au dictat simbrii, povețe.
Azi-noapte cerurile s-au strunit
de zar legându-și vraiștea de fețe.

Azi-noapte cerurile s-au deschis
și-au lacerat oglinzile, crivatul.
Azi-noapte cerurile mi-au închis
în zaotul ciclopilor anonimatul.

Azi-noapte cerurile m-au cuprins
în jilțul jerpelit din chinovie.
Nici șarpele, nici Domnul n-au aprins
buricul merilor fără pruncie.

Azi-noapte cerurile mi-au depus
o cinteză-n falernul din potir.
Azi-noapte cerurile ți-au adus
pe taier căpățâna de sotir.

Azi-noapte cerurile s-au deschis
și-n catacombe Ursele s-au pitulat.
Azi-noapte cerurile m-au închis
în vălmășagul șubredului postulat.

Azi-noapte cerurile mi-au comis
un jaf prin via scaldului năucitor.
Azi-noapte Maica, plânsa, mi-a promis
îmbrățișarea blândului sugrumător.

JURNAL DIN NOAPTE [12]

Aceleași dimineți, aceeași dimineață!…
Cine aprinde, Ava, cănița, luminița?!…
Din ce păduri se înfrățiră haite
prinzând în zbilțuri iezii, păunița?…

Aceleași dimineți, aceeași dimineață!…
Cine așteaptă, Mister, la ușa dumitale?!…
Se încrețește vremea, condeiul se-ntețește.
Bolește-mi, Doamne, ploaia din sacale!…

Aceleași dimineți, aceeași dimineață,
aceeași limbă încâlcind cuvântul!…
Se litrosește vremea în slin de precupeață,
se joacă, Babu, strigile cu vântul!…

Aceleași dimineți, aceeași dimineață,
aceiași ochi forjați în disperare!…
Din ce păduri se înfrățiră demoni,
Ava, cocoloșind o lebădă în gheare?!…

Aceleași dimineți, aceeași dimineață!…
Musteau pereții ruga, neputința.
Aceiași ochi băltind în disperare,
aceeași lampă transvazând căința!…

Aceleași dimineți, aceeași dimineață!…
Cine vibra furtunile peste genuni?…
Mușcau pereții spaima, neputința.
Din ce bulendre, Doamne, mă îmbuni?!…

Istorie literară

Gheorghe POSTELNICU

TOTUL ESTE POEZIE

Prin 2010, când trudeam la „Opera lui Ion Gheorghe”, devenită, prin completări și revizuiri „Ultimul poet dac”, 2013, l-am vizitat de câteva ori pe marele bazileu al textualismului protocronist. În curtea căsuței străvechi din Sărățeanca, înconjurată de ciudatele statuete din nisipuri litice, cărate, în 1970, cu rucsacul, cu roaba, cu căruța, dintr-o groapă de nisip de pe dealul Istrița (Buzău), poetul, cu chipul cotropit pe partea dreaptă de o vascularizare neobișnuită, fermecător și dârz, nu se lăsa ușor înduplecat să dezvăluie secretul operei sale poetice. Citisem, cu mare greutate, „Dacia Fëniks” pe care tipografii unei mari edituri refuzaseră să o bage în lucru, din cauza dificultăților grafice, „Cultul zburătorului”, „Megalitice”, apoi „Zamolxiile”, „Cenușile” și „Cogaioanele. Munții Marilor Pontifi” și începusem să am îndoieli că poetul, printr-un pretins tratament optic propriu, aplicat monedelor dacice și altor artefacte, ar fi descoperit scrierea strămoșilor, care era protolatina, scrierea zeilor.
Aceeași impresie începusem să o am și despre faptul că ar fi cunoscut și descifrat, tot prin mijloace miraculoase, taina tăblițelor de la Tărtăria („Eponimatele eternității în Tăblițele de plumb”). Ajunsesem cu studiul operei sale și la „Joaca jocului” (1984), apoi la „Și mai joaca jocului” (1985), dar nu îndrăzneam să-l întreb direct, probabil că m-ar fi afurisit și mi-ar fi închis ușa pentru totdeauna. Când l-am vizitat în apartamentul de la etajul 8 de pe „Câmpia libertății” și abera pe tema tratamentului optic, l-am rugat să-mi arate lentilele și cartoanele de care vorbea, pentru că urma, nu-i așa, să scriu o monografie despre opera lui, ceea ce nu se mai întâmplase. Mai târziu am realizat că întâlnisem un geniu care trăia într-o lume a lui, încărcată de amăgiri și fantasme. La reședința de la Sărățeanca (Izvorul Dulce, Pietroasele), vizitele urmau același ritual: mai întâi intram în „Capelă”, o magazie rudimentară (rurală) din spatele casei, cu pereții din plăci aglomerate și învelită cu tablă ondulată. Pe rafturi suprapuse erau peste o mie de statuete și piese stranii, mai mari sau mai mici, care puteau reprezenta zeități păgâne sau oameni primitivi sau erau, cum au stabilit academicienii, produse ale erelor geologice îndepărtate. Aș fi dorit să-mi dăruiască una-două, dar nu putea fi vorba de așa ceva. Nu aveam voie nici să le ating! Peretele din față, împodobit cu un scris grosolan, cuprindea amenințări la adresa unor istorici civili și militari care respinseseră teoria sa privitoare la originea corpurilor litice. Imprecațiile erau multiplicate în „Elegii politice”, volum care a cunoscut mai multe ediții ante și postdecembriste: „În judecata poporului meu/ Eu, Ion Gheorghe, sunt o cauză mereu amânată”, „Am venit la Zâna Dreptate/ Dacă puteți să mi-o dați/ Este Ion Gheorghe cu tot felul de necazuri în spate,/ Puteți voi să-l ajutați?”, „El e Gheorghe și orice Gheorghe/ e sarea pământului./ Viața lui toată este un necontenit psalm,/ nedezmințit psalm.”
Și să nu mai uităm un lucru: la poarta de la drum, ca să citească trecătorii, era o inscripție prin care poetul aducea la cunoștință că întreaga sa avuție geologică va fi încredințată ambasadei Rusiei, singura în stare să-i înțeleagă și să-i aprobe comoara!
În sfârșit, prin grija Asociației Culturale „Renașterea buzoiană” (Ovidiu Cameliu Petrescu, Nistor Tănăsescu și Marin Ifrim) cartea a apărut. A urmat prezentarea, la Biblioteca Județeană (director Sorin Burlacu), după care răceala s-a instalat între autor și personajul lucrării, care, dezamăgit, s-ar fi așteptat, poate, la o altă abordare a mitologiei sale. Și, de ce nu, toată cercetarea să fi avut ca autor un critic literar binecunoscut, care să-i pună coroana pe frunte, și nu un profesor de țară. Ca un bun rămas, a șoptit la ultima noastră întâlnire: „Totul este poezie. Totul este teatru.” Cărțile care au urmat au ajuns la mine pe căi ocolite, niciodată trimise de el. Le-am comentat pe toate, în presa literară. Ediția „O sută și una de poezii” a fost alcătuită cu patimă, de autor, care, ca prefață, a folosit un studiu scris de un critic textualist cu 35 de ani mai înainte. Manuscrisul „Cronica lui Zirot românul”, datat 9-III-2021, și un capitol intitulat „Gheorghe, Gheorghe, de noroc bătut”, de 13 pagini inedite, care ar trebui să completeze „Deochiul Gorgonei” (2013) se află în posesia profesorului Stelian Grigore, din Țintești.
Ion Gheorghe nu putea să ducă o conversație decât unilateral, sonor, iritat și numai despre sine. Văzuse multe, dar atât cât i-a permis regimul politic. Nu-i stătea gândul decât la civilizația străromână pe care credea că o descoperise și o poetizase. Călătoria cu traulerul „Constanța” pe Oceanul Atlantic nu merita să mai fie pomenită. Nu se lăsa combătut nici în detalii lipsite de importanță, nu-și însușea niciodată părerea altcuiva, știa totul dinainte, așa că ce rost avea să te obosești? Un sfinx inflexibil, parcă incapabil de sentimente. Inamici, peste tot: în presă, în armată, la Academie, la Uniunea Scriitorilor. Cu toții se îndoiau de teoriile sale protocroniste și drama sau poate mândria sa supremă era că nici protocroniștii lui Edgar Papu și ai lui Napoleon Slăvescu nu-i recunoșteau meritele, nu-l citau, nu-l băgau în seamă. Paradoxal, nu? Și nedrept, fapt care scădea, evident meritele acțiunii lor culturale. Mai mult de atât, revista „Săptămâna culturală a Capitalei”, condusă de un fost elev-jandarm, prozator dubios, publicase niște fotografii cu statuete lângă cartofi de diferite forme. Ce oroare! Se vedea constrâns să suporte condiția de scriitor proscris, cu orgoliul unui artist neînțeles. A textualizat total unele teme, unele volume. O așa imaginație lexicală se întâlnește foarte rar în literatura română, dar nici acest lucru nu este recunoscut de istoricii literari, ca și faptul că a fost un titan, un campion. Nu are urmași literari, nimeni nu a cutezat, cine ar putea ajunge la înălțimea și ineditul artei sale poetice? Nici protocronist, nici textualist? „Un autor subiectiv, situat într-un sine esențial, inflexibil și torențial, care, după un regulament poetic strict, l-ar scoate în afara literaturii și l-ar plasa pe orbita experimentului. Iar acest experiment, reluat în fiecare carte, obligă poezia să ia în calcul paradoxale interpretări arheologice și chiar un fanatism în contemplarea probelor materiale”, notam noi în „Ultimul poet dac”.
Poetul Ion Gheorghe (16 august 1935-11 octombrie 2021) a făcut parte din sistemul cultural centralizat al Uniunii Scriitorilor, dar nu s-a evidențiat ca autor ocazional de produse de serie.

Teodor DUME

Moartea mea, un fluture alb

seară de seară mă privește
prin fereastra
întredeschisă a dormitorului
cu tavanul alb ridat de păianjeni
între acele riduri stau
o parte din privirile mele
pe care
le-am localizat pentru atunci când
fluturele se va așeza
de-a curmezișul

pe lampa rămasă de la mama
și pe care
de la moartea ei
n-am mai aprins-o niciodată

uneori închid ochii și mi-o imaginez
ștergându- i sticla înnegrită de fum

SMS fără răspuns

Aseară l-am sunat pe Dumnezeu
am vrut să-i ofer inima
din copilul din mine
și când l-am întrebat despre
cel care am fost
mi-a amintit de ziua aceea
în care
disperat alergam după mama
apoi cu neastâmpărul de copil
l-am întrebat dacă
mama e fericită
nu mi-a răspuns
a doua zi i-am trimis un SMS
„răutăciosule”…

acum aștept să redescopăr
de unul singur
lumea
în care locuiește mama…
și din când în când
le spun nepoților că
au avut o bunică…

Timp din timp

Când eram copil voiam să cresc
ca și fratele mai mare
plin de
lumină în ochi și pe față
mai apoi să îmbătrânesc
ca și tata
singur să repar acoperișul de pe casă
cum o făcea și bunicul dar
după ce am început să mai cresc
mi-au dispărut lumina din ochi
și cea după față
când și tata s-a dus
am rămas singur
să repar
acoperișul de pe casa cea veche
și printre sudoare îmi amintesc
de fratele
îmi amintesc de tata
și câteodată de copilul din mine

Azi moartea e o poartă închisă

nu se mai moare ca-n alte dăți când
pleoapa însângerată până la lacrimi
acoperea ultima tăcere și
tristețile fără capăt
vibrau lăuntric
iar lumea
desena cu ceară un Dumnezeu

nu nu se mai moare ca-n alte dăți
și nici durerea nu se mai plimbă
din om în om
căutând o nișă
criza ne-a afectat și sentimentul
azi moartea e o poartă închisă
coridorul acela alb e-n renovare și
nimeni nu ne mai promite când și cum…

de aceea dați-mi voie să mă mut
în fiecare din voi
să mă rog să înjur și
din când în când să iubesc
uite cât de greu e să mori

Icoana de pe fundul apei…

De vreți să mă cunoașteți
nu-mi bateți în fereastră
ca o pasăre
izgonită din cer
ocoliți-mi inima și uitați-vă
în lacrima ce pare
o fântână țâșnitoare
pietruită
în straturi de-amintiri
și-n fundul ei
pe o sigură icoană
stă scris un singur nume numai unul…

veniți de beți că-n viitor
nimeni nu va ști ce și cine va urma

Scrisoare către tata

Tată, eu sunt teo
și-l rog pe Dumnezeu să deschidă cerul
să te privim așa cum și tu ne priveai
când ne vegheai somnul
ce să-ți mai spun, tată
noi suntem bine, mami numără zilele
de când
ai plecat
deseori te privim prin spărtura din vis
fotografia de pe noptiera
din camera de oaspeți
am înrămat-o în lacrimi și
vor curge mereu înspre suflet,
deasupra casei
veghează soarele
are mult prea mult
sânge în priviri
și pare trist și flămând
să mai știi, tată că
în patul tău de două persoane
nu mai doarme nimeni

fără tine nu mai suntem noi

toate lucrurile sunt mici
întâmplător sau nu
Dumnezeu privește și tace
acum eu sunt cel care trudește
prin casă,
liniștea și suferința înspăimântă, tată
din când în când ies la poartă dar să știi că
am lăsat-o întredeschisă
pentru ziua în care o să vii
să-ne spui

La mulți ani!

Umbra ca un diavol

Sunt zile în care
mă gândesc la moarte
una tânără fără barbă
o văd cum îmi râcâie în fereastră
noaptea
fără lumină nu mai sunt eu
numai sunt nici umbre
aerul e rarefiat
lumina din becul atârnat sub tavan
e slabă ca o păpădie brumată
știu că se hrănește
cu întunericul din mine
dar azi
i-am cerut lui Dumnezeu o pauză
și nu mi s-a dat
în rest ce să mai zic…
mi-e teamă de orice umbră
ce tremură pe peretele alb
îmi creează teamă și
mult frig
în absența a aceea ce nu mai sunt
îl strig pe Dumnezeu și aștept