Propoziții pretențioase – Anionii
Aceasta este literatura, aceasta este evoluția. Niciunul nu suntem mai departe de predecesori ca intenții. Mijloacele…. Subiectele…. Expunerea lor…. Problema viitorului rămânând nu ce rămâne din ce se scrie astăzi, ce aplauzi și consideri între trend și valoare, ce este îngăduit de micile găști care se consideră ba elită, ba deținătorii soluțiilor ideale și singurele moduri acceptate ca superlativ literar, ci dacă va rămâne din literatura trecutului măcar ceva apreciabil, ca model comparativ la nivelul maxim. Vor mai fi Socrate, Platon, Homer, Dante, Eminescu și Iorga (am ales pe sprânceană din universalitate, istorie și naționalitate fără nicio intenție, geme omenirea de minți luminate, muncite) repere, scriitura lor va mai fi considerată intangibilă, unică? Fiindcă deja și la nivel critic se fac raportări de genul „poezie în stil eminescian”, „prelegere de tip Iorga”, „aduce aminte de versul homerian”. Moment prielnic pentru foarte mulți de a-și prezuma un soclu pentru un „bust” de aceeași mărime ca a mai sus amintiților.
Am ținut să subliniez acest aspect, periculos ca fenomen cotidian pentru ambele tabere de scriitori, dar și alte categorii profesionale și ocupaționale: pretendenți și consacrați.
Un fenomen căruia nu-i poți ignora consecințele. Meseria noastră, tinichigeria, are de asemenea inși îmboldiți să o practice din varii motive. Ori întâmplarea le-a scos-o în cale, ori nevoia, ori închipuita mentalitate că nu știu ce meșter recunoscut a căpătat atâta notorietate cât să se plimbe țanțoș prin localitatea prin care își lasă cele mai multe mostre de îndemânare. Ori din invidie, ori ca să fie ei alternativa socială în locul ăluia deja pus la mare preț. Și sunt fapte pe care le-am întâlnit și la care am făcut cruci de atâta mirare că-i poate mintea lumii asemenea „descreierări”.
Tagma noastră a avut și încă mai are dintr-aceștia, mânați de soiurile de animism amintite. Dai de reminiscențele determinării lor „profesionale” oriunde și mai des la cine te aștepți mai puțin. La ăi ce au de unde alege și construi la alt nivel decât oricare om de rând. La bogătani. Și-s pe Crângul Meiului două-trei exemple notorii. Pe partea opusă lui Neagu – am dat câțiva pași îndărăt -, un domn apărut după revoluție, mai spre anii lui 2000, care deschisese un butic exact în curtea policlinicii de pe Tudor Vladimirescu, azi frizerie „la gigea”. Dispus să ne ceară câteva reparații la acoperiș și vreo două jghebulețe. Că te și miri. Cum să plouă printr-o tablă ce nu avea mai mult de zece ani vechime și cu o pantă atât de abruptă? Din stradă, ca privitorul curios de ce mai inventează unii ca să crească invidia în populație, pui pariu că e perfect acoperișul. Urcând la vârful scării, ridicând ochii spre culme, simțind cum fiorii anemiei urcă și coboară până în degetele mici ale picioarelor și-ți înmoaie hotărârea de-a escalada, lucrurile manuale ale celor de dinainte capătă forme schimonosite. Ba e umflată, ba are tăieturi exact unde apa are debit mare, ba falțurile stau zâmbate (un fel de căscare nefirească, de parcă ar da să râdă batjocoritor). Și-i greu să le închizi gura. Administrarea de ciocane dovedește motivul acestor ilariante table. Prinderea falțurilor superioare ale tablelor inferioare de falțurile inferioare ale tablei superioare s-a executat defectuos. A scăpat prin bătaie și din cei 2 centimetri de îmbinare a rămas unul singur, poate nici atât. Flancate toate defecțiunile și de „opulența” proprietarului de a sădi în zone neașteptate și fără utilitate „aerisiri”, notezi cu minus „șmecheria”. Bine că mi-a sclipit o clipită mintea și am găsit care a fost punctul de interferență între noi și el. Lucrarea de la Ștefănescu, de pe fundătura Ștefan cel Mare (corect, să ai ca nume un derivat al voievodului…), vecin de dos cu „privatizatul”. De-acolo.
