CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 92 (6)

Toader Oprea

Întrebări profane

Dac-ar trăi Bacovia, ce-ar scrie
Când câmpu-i inundat de păpădie?
Când pești din ape cristaline sar
În bărci cu vâsle aurite; iar
Plouă undeva, în sus, la munte
Și broaște cântă; cine să le-asculte?
În cimitire oare oameni zac
Sau cruci lucioase-n soare se complac
În măreție să-și arate tenta
De vieți nemulțumite-n opulenta
Încețoșare; chiar și-n miez de vară
E ud pe jos, se-ntunecă spre seară…
Că-n fulg de nea sunt rude-apropiate
Și-i ordine perfectă; deci, se poate!


Insomniile

Am băgat iar gaz în lampă
Pentru înc-o insomnie;
Stele-n cer, zăpadă albă
În față-mi coala de hârtie…
Cu un fâlfâit de-aripă
Gazul scade, coala-i albă
Și zăpada-i viscolită;
Iar nu se lipește geana
Ce-i deschisă ca o rană;
Vin acușa iarăși zorii
Și cuvinte nu-s pe foaie,
Și în piept, iar nu-s fiorii!
Știu povestea, știu și hazul,
Iar am ars degeaba gazul!


Alegorie

Mulțimea vidă se uită la mine;
Nu se mai scoate nici minereu, nici cărbune;
Pe calea ferată sunt noduri și ace,
Nici trenul pe șine nu face ce-i place.
Pe dealuri cu iarbă, fug caii, ca aburi;
Albina-i besmetică, fură din faguri.
Furnicile-n iarbă zidesc mușuroaie,
Castele fantastice-n prima lor ploaie…
Un corb, doar un corb se-nalță c-o nucă,
Spre-asfaltul cu găuri, din zbor, o aruncă…
Vin fluturi târând vise de pește,
Și iarba-n câmpie, întoarsă, tot crește…
O să las ochianul jos și o șterg englezește!

Ne strângem unul în altul cu o sută, o mie de brațe,
ca un candelabru atârnat cu capul în jos de bolta Sixtinei.
Impropriu spus – noi nu avem bolți, avem doar podele,
suntem tereștri adică subcelești și, de ce nu, subacvatici,
trăim într-o apă tare nesărată.
Uite cum ne curge părul pe pereți ca o cascadă,
două râuri infiltrându-se împreună
– apă vie și apă moartă –
amândoi avem părul prea lung,
au să ne spânzure de el într-o zi cum spânzura și candelabrul de adineauri.
Să ne întoarcem ceva mai departe pe firul alb de păr al timpului, sau al memoriei (totuna),
e încă Ev Mediu întunecat, iată că vine (din urmă) Renașterea.
Dar să renaști știi bine că e mult mai greu,
trebuie să mori întâi sau, cel puțin, să te prefaci că mori
și să te prefaci presupune anumite riscuri (e vremea marilor prefaceri) –
n-ai auzit ce au pățit Romeo și Julieta?
Acuma Facerea lumii am ratat-o noi din motive spațio-temporale,
de aceea ne întindem pletele ca iedera pe cupolă –
sperăm să prindem măcar Judecata – hai să furăm un măr copt din pictura vecină,
eu am să-i spun zugravului că era pentru tine,
tu ai să mă acuzi că sunt viclean ca un șarpe,
o să ne acoperim cu niște vopsele verzi și ude,
să creadă că cine știe ce mai avem de ascuns
când, în realitate, nu-i nimic pe dedesubt, numai goliciune.
– Ce te uiți așa lung la mine, e adevărul gol, goluț!
– Mă uit fiindcă ai mâncat tu tot mărul și mie nu mi-ai lăsat nimic,
nici măcar semințele,
tocmai acum când se făcuse mai frumos la vedere, bun la gustare și vrednic de a da înțelepciune
și nu știu, sincer, ce am să mă fac dacă ai să mori negreșit,
nu-mi convine nici mie să mă plimb singură prin Paradis,
n-are niciun haz!
Uite așa e totul pe aici de-a-ndoaselea:
întâi ți se dă pedeapsa capitală și abia pe urmă te judecă…
– Păi, ce credeai, de aia îi și zice
Judecata de Apoi și nu Dinainte.
– Oare ce-o gândi Moartea de comedia asta, Divina comedie umană?
– Ba, să mă ierți, Moartea nu gândește, deci nu există!
– O, nu te duce în baroc deja, mai rămâi cu mine,
eu n-am apucat bine nici să mă nasc (de renaștere nici nu mai poate fi vorba)
și nici n-am reușit să-l conving pe Leonardo să-ți picteze surâsul,
să-ți picteze mâinile de pictură renascentistă,
m-am rătăcit pe undeva pe la 1300
tot ținându-mă de Giotto să reproducă albastrul ochilor tăi de cer cu stele,
atât de albastru că dacă-l vede Homer
se răsucește în mormânt.
– Ți-ai găsit și tu în gura cui să te uiți când vine vorba de culoare:
un poet inexistent și orb pe deasupra…
– Mai bine atunci să te picteze Monet, orbirea lui măcar nu era atât de colorată,
am să-i dau sângele meu în loc de acuarele,
jumătate roșu, jumătate albastru,
mă aștept să iasă o natură vie de maximă saturație.
– Fii atentă, paleta asta ar putea da impresia greșită că am nimerit într-un Van Gogh.
– Ce impresie că doar noi nu suntem impresioniști,
noi nu avem impresii, avem idei,
idei mai limpezi și mai fierbinți ca noaptea înstelată,
e mare diferență,
cam atât de mare (întind mâinile),
de la pământ la cer, doar că nu prea știu eu cum să-ți explic –
Pământul, vezi tu, e o catedrală cu ferestrele colorate să intre lumina,
să se descompună în culori: smarald, aur, azur de mare,
când picturile de pe zid nu sunt decât o iluzie a razelor reflectate,
când fresca (dacă a existat vreodată)
e crăpată și mucegăită de ploaie.
– Mai bine zi așa:
pământul e un subsol inundat în care ne facem de cap ca doi artiști ratați dintr-un Paris boem
pentru că nu ne-am fi permis niciodată să ne cazăm într-un hotel de îngeri.
– O, Fin de siècle, ce ușor am sărit peste niște epoci!
Cum de-am trecut prin istorie ca prin sită, fără să ne amestecăm cu ea?
La noi pământul încă mai stă pe loc și soarele se învârte ca un câine turbat în jurul cozii,
copii proști, nu ne-a dat niciunuia prin minte să-i anunțăm că, mai nou, treaba asta e ilegală,
să nu ni-i bage careva la pârnaie,
auzi, cică s-a dat decret să facă taman invers!…
Și luna, luna asta necioplită,
iar s-a trezit cu fața la cearceaf de ne tratează cu spatele…
– Las-o în pace, s-o fi temând și ea de întuneric…
– Ce ziceai?
– Ne împotmoliserăm în secolul trecut, îți amintești?
– Nu știu… delirez… aproape am adormit în brațele tale…
– Ziceam că pământul e…
– A, da, un subsol foarte, foarte inundat…
– Și cerul însuși nu-i decât podeaua udă de ploi care scârțâie cu tunet
când Dumnezeu alunecă și Se prăbușește,
cu toată copleșitoarea Sa gingășie,
peste sufletele noastre.


Dorina STOICA


O femeie își poartă pe străzi

Trece în fiecare dimineață,
prin dreptul ferestrei mele,
o femeie cu părul cărunt,
acoperit cu basma, ce-și poartă pe străzi
și prin parcuri, într-o sacoșă, mândria rănită,
umilința și bucățele de suflet zdrențuit.
Deasupra capului ei, cerul se face tot mai înalt, privirea e din ce în ce mai absentă, spatele
tot mai rotunjit de atâtea iertări. Prin orașul
cu prea multe pisici și câini fără stăpân,
cu destule porți de biserici pentru toți
cerșetorii, ea, femeia, moare puțin câte puțin,
până ce va muri de tot
și-i va bântui pe toți
acei ce n-au înțeles-o,
n-au iubit-o,
dar, mai ales,
pe el!


Buruieni

Cât de frumos i-ar fi putut înflori viața
de n-ar fi trebuit să fugă de voi toți,
acei ce i-ați zdrobit sufletul
ca pe o boabă de strugure.
Nimeni nu va ști niciodată câtă frumusețe,
gingășie, durere și resemnare,
cât protest cuprind aceste poeme
scrise cu lacrimi ca niște buruieni
ce nu au avut norocul să înflorească,
fără să le semene nimeni.


Mădălina Andreea MIRON

Nu tac

M-am gândit să tac.
M-am gândit să rup ferestrele
ca pe niște franzele,
să le împart oamenilor.
M-am gândit să iau firimiturile
și să hrănesc ochii pruncilor.
E întuneric, perdeaua aceea
pe care a tras-o străbunicul,
au venit furii și-au vopsit-o.
Azi, fie stăm în întuneric cu perdeaua trasă,
fie stăm fără perdea.
Nici eu nu știu cum e mai bine.
M-am gândit să rup ferestrele.
Azi m-am gândit la Lumină,
în timp ce am ales să tac.
Dar îmi vine să scriu. Nu tac.


Ultima clipă

Descântec de suflete oarbe,
Adânca privire absoarbe
Lumini – neînțelesele rune:
Ultima clipă cine ți-o spune?

Negoț cu țărâna din pleoape,
Și-ar curge amarele ape!
Din tâmple coboară-ntr-un fel
Nădejdi… lucid de rebel!

Descântec pe inima mea –
Hristos costumat într-o stea
Agățată pe buze lumești:
În ultimul ceas cât trăiești?

Cu gust de rugă și rouă,
Mai lași felinare să plouă.
Cerești promisiuni de-mpăcare
Cu soarta ce-alunecă-n Soare!


O tihnă

Tâmplele-mi curg pe norii uscați,
Tălpile gem de pași neumblați.
După perdea, se ghemuie zarea,
Dar eu am uitat și iarba, și floarea.

Zilele-s toate un maldăr de munci
Și-n goană îl pierd pe Acum în Atunci.
Doar ochii mi-i sfarmă cu bună știință
O tihnă (în vis), pribeagă dorință…


Uităm…

Sorții, ruleta amiezilor,
– câștig și eșec – amalgam,
Alunecă pe coamele razelor
Care înjunghie-n geam.

Se reazemă umbra ființei
Pe-o ramă tocită de gând,
Îndoită în palma dorinței,
Scurtată de-un CUM și de-un CÂND.

Nu-i teamă de clipa curmării,
Că-n urmă se-ncheie-așteptarea.
Curată ca sunetul mării,
Doar fie-ne-n ceruri Chemarea.

Sorții tot joacă lumina
De când ni se naște cartea,
Dar nouă aceeași ni-i vina:
Uităm că ne naștem cu moartea.

(poem scris în memoria jurnalistei Nicoleta Bichescu)


Meniul vieții

La dejun ung cerul pe pâine,
Că nu știu câte zâmbete duc până mâine.
La amiază gătesc două vise:
Nu știu câte cuvinte vor rămâne nezise.
Iar la cină, modest, țin dietă,
Că cine se-mbuibă de viață, la urmă, regretă!


Poezia de azi

Poezia de azi e despre
plimbarea la supermarket,
timp în care vezi în gaura roșie a
semaforului 7000 de gânduri
despre viață, păzite de porumbei
aduși de vânturile societății
(care îi privesc ca pe niște ciori
pe plantația lor ideologică).
Se face verde
și uiți să traversezi,
dar te îmbulzesc vânturile și pe tine.
Plantația lor crește cu un puiet
Când spui fericit acasă
Ce oferte bune erau la magazin.
Dar poezia,
dacă nu uiți cele 7000 de gânduri,
te smulge din plantație. Scrie!


Gânduri în autogară

Între câteva degete
Colbuite de soarele plecării
Cântă un „el destino”.
Se ia lumina, revine.
Ca o eclipsă în respirația lumii.
Sincopă pentru gândul care
Îngaimă prepoziții și conjuncții
Azi s-a fisurat prejudecata
Gurilor mediocre… care își pun
Ochelari de soare pe minte
Și pe suflet ca să nu vadă
Soarele…

Mă opresc, cine ar fi crezut
Că am să apuc de cuvinte
Ca de manșete, să le răsucesc
La gradația asta neomodernistă,
Doar să-mi mărturisesc
Bucuria acestei paradigme.
Cine mai știe ce e bucuria astăzi?

Pentru G. puncte de renaștere
În mentalitatea trăitorilor secolului XXI,
Atât de pocit, nedrept acuzat,
Pentru G. rânduri scrise cu rana
Din lama vinovatei păreri,
Pentru aceste numerotări cu litere
Dătătoare de cer zilelor noastre,
Mai îngaim conjuncții!


E ceață

Lama ascuțită a retinei taie chipuri –
Gravura unei răni cu deschidere la alți ochi.
Vântul vorbelor ustură.
Alteori, zâmbete, ca un soare palid,
se pun ceață pe orizont.
Zorii se fac minciună și prinzi
umezeală la ochi. Plămânii tușesc,
în urmă rămâi pe buze
cu absinta puținului cuvânt pe care dureros de imediat regreți că l-ai lăsat
să-ți scape. Umblăm orbi.
E ceață, și atunci chiar și zgomotele
Se aud prea încet…
Ție-ți mai bate inima?


Nicolae NISTOR

DOMNUL CU PĂLĂRIE

În toamna asta verde
am cumpărat o pălărie de domn
să ascund viziunile apocaliptice
și înălțimea minții mele
mă strecor pe alei cernite
între cei care au totul
defectele mele prind curaj
și mocnesc ca un gânditor
salut prin dezgolirea capului
numai pe cei care văd ceva
dincolo de chelia mea
de ridurile sufletului meu
apoi plec într-o expoziție
sunt domnul prăfuit cu pălărie de fetru
care salută amar
oamenii care circulă pe străzi
cu cheițele la gât
care întreabă de mine
sau de tine


NOCTURNĂ DE IARNĂ

Ce iarnă este în cetate, ce frig, ce treceri ne desparte,
cum mă feresc de amintirile care îmi trec prin minte
când nu aveam timp să ne ascundem în cuvinte,
şi cum adoarme iarna copacii sculptaţi cu diamante
În mii de globuleţe îngheţate, topite în cănile cu lapte,
cum arde flacăra iubirii în sângele ce fuge-n trandafiri,
cum se aude muzica în trecute baroce baluri şi iubiri,
ce iarnă ne desparte, şi ce singure
sunt străzile trecute,
ce obosit sunt eu de timpul care fuge în ochii de ciute,
ce ştii tu, Nic, oraşul ăsta plânge când
timpul ne învinge,
când nu mai eşti cu mine, să serbăm viaţa cum ninge!


BOABE NEÎNCOLȚITE

Nu pot păstra nimic pentru mine
doar un bob de grâu care ascunde auzul
când plouă cu firișoare de viață
nu am nimic ascuns în pământ
decât tăcerile celor care cântau
florile care ninse par statui marțiene
apoi cineva care aruncă cu grâu pe lacrimi
să crească viața din sughițuri
din prea multe găleți goale
care mișună pe străzi
multă secetă de noroc
și multe boabe neîncolțite…


Dumitru ICHIM

MEMORIILE UNEI CAPRE

2. DESPRE CONȘTIINȚA DE CAPRĂ ȘI CRITICA
TRACȚIUNII PURE

Deci, să fim clari! Una este capra obișnuită, precum cele ale Irinucăi din Broșteni, și alta este cea căreia îi scriu memoriile. Din surse demne de încredințare, chiar și acelea oricât de râioase erau, dar coada tot sus o țineau. Un merit care lipsește cu desăvârșire gloatelor, the mob, pe care le mâni spre abator, gloatele behăitoare, cele mai periculoase din întreaga demonologie a conștiinței de capră. Immanuel Kant nu a reușit să termine „Critica Rațiunii Pure” și lucra la tomul al doilea al „Criticii Tracțiunii Pure”. Spunea neamțul că nimic nu-l impresionase mai mult decât cerul înstelat și conștiința de capră din om. Între „rațiune” și „tracțiune”, din punct de vedere al conștiinței de capră, există un singur pas, unul hotărâtor: ori ajungi în poala lui Avraam, ori de pe marginea prăpastiei, un pas înainte, tot înainte… până te trezești pe grătarul lui Scaraoțchi.
Dar să intrăm în subiect. Sociologii împart lumea, după un cântec hegelian, în trei: teză, antiteză, sinteză:
1. Teza. Societatea de tracțiune, plastilina, cu care îi place Copitatului luciferic să se joace în manipularea lumii, prostimea blagoslovită în jug, recunoscătoare pentru fiecare bici.
2. Antiteza. Societatea de reacțiune este cea care ia fiecare teză, o scutură bine, îi dă o notă de trecere, întrecere sau de petrecere. Aceștia sunt reacționarii, capitaliștii, dușmanii poporului de capre, cei care promovează capra nova.
3. Sinteza la care adăugăm viteza. Societatea de atracție. Aici să fim cu mare atenție. Este oștirea elitelor, sinteza cuantică atrasă de metafizicul caprelor Ibex, nu râioasele lui Creangă, atracția venind de la „locuri cu verdeață”, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, visătorii, poeții și, mai ales, jucătorii de șah sau de ayatolah.
La examen, teza lui Darwin a fost că membrul se adaptează evoluției prin mutații, ca la șah. Peștele nemaiavând apă se face salamandră. Salamandrei nu-i mai plac muștele și vrea să pască. Simplu. Se duce la Stock exchange și joacă pe investițiile în potențialul Bombardier Girafa. Pierde și rămâne numai la mutația nenorocită de capră. Datorită inflației, vegetalele devin tot mai scumpe. Bietele capre acum privesc cu invidie la girafe cum li s-a lungit gâtul, că acum pasc cele mai dulci frunze din vârful copacului, iar ele trebuie să se resemneze cu „the missing link”. Dar credeți că ele sunt fraiere? Numai capra și cu românul s-au născut poeți, nu vă spune nimic?
Darwin a căpătat un f pe teza lui. F în engleză nu e ce credeți voi, păcătoșilor, că numai la prostii vi-e gândul, ci este nota ce-ți spune clar, f pentru failed, adică ai căzut la examen.
Care e teza voastră? Ce credeți? Nu e o nedreptate ca girafei să i se aplice principiul evoluției, în întregime, ba și mai mult, să fie îmbrăcată și cu haină pestriță ca a alesului Iosif, iar caprei, care toată viața se cațără pe toate gardurile și stâncile, să nu i se lungească gâtul deloc măcar o centimă? De ce legea lui Peter nu i se potrivește și lui Paul? Unde e „the missing link”? Credeți că l-o fi mâncat vreun câine?
Noi am accepta că omul se trage din maimuță, dar maimuța, având copyright pe patent, ne râde în nas: Dar mai lăsați-ne în pace! Cu ce am greșit să îndurăm o asemenea batjocură? Auzi, că am fi putut degenera până în turmă de oameni!
Dintre toate animalele, ca origine a omului tot capra rămâne. Medicii spun că ar fi porcul din mai multe motive! Să fim serioși, pe cuvânt că sunt plauzibile ca behaviour! Mai mult chiar, transplantul organelor de la porc la om a dat rezultate uluitoare. Apologeții fraternităților porcine nici nu vor să audă de originea din maimuță. Ce? Dai limba română peste cap? Cum să spui, în limba vechilor cazanii, că m-am îmbătat ca o maimuță, când de fapt m-am îmbătat ca un porc? Păi se poate? Păi, nu!
Originile omului trebuie scrise de un om care știe arheologia inimii, cel care sapă în mina sentimentelor până găsește aurul iubirii! Un poet, compozitor sau artist își începe opera acolo unde ai scăpat de cuvânt și definiții, acolo unde începe acel ceva, un ecou al luminii. Omul începe unde sfârșește, omul moare în brațele învierii pentru că omul este iubire și povestea de dragoste a luminii.
Dar să ne întoarcem la caprele noastre. Ce am eu cu ele? Ca să afle ce mănâncă omul, nu intri prin ușa din față, că atunci poftitul la masă niciodată nu-i acasă, ci intri prin ușa din dos a unei porecle. Bunicul era foarte mândru când era poreclit Țapul de la Păgubeni. Era demnitatea lui de a fi și a se conforta drept. Trecuse de 80 și pentru el cârja era un fel de sceptru. Pleca de la Păgubeni, trecea podul peste Trotuș, și după aproape 15-20 de km ajungea la piață, drept și cu cârja pe braț, în semn de onoare. Ichimeștii erau firi domoale, modelați de fluier și apusuri blânde ca o vioară oprindu-se în planare de pajură pe ultimele note, dar cei din neamul lui Camară erau iuți în tot ce făceau, că piperul e bun și în mămăligă! Nu era mândria, care e un păcat, a butoiului gol, ci mândria de a fi demn și orice îmbrățișare dăruită te făcea să te simți bine în brațele celui care știe să îmbrățișeze. De aici ura celor mici, care îl porecleau Țapul.
Ideea cu capra mi-a venit de la Christofor, care m-a purtat prin toți Munții Stâncoși din British Columbia. Mai precis, Chris și cu Victorița sunt alpiniști de meserie. Nu a rămas, dom’le, un munte în Canada și America pe care să nu se cațăre. Ba s-au dus și prin Africa.
Îmi zice Chris: „Hai, tată să facem o călătorie prin munți”. Nu am așteptat a două oară invitația și m-am suit în avion: Kitchener, Ontario până în Calgary, Alberta unde mă aștepta. Am mers toată noaptea până am ajuns la un hotel din provincia British Columbia! Dimineața, când m-am uitat pe geam – minune! Până la cer Munții Stâncoși, până la 5000 de metri. Cât a durat vacanța, am terminat de scris o carte – ziua și poezia! Vacanța, vorba e! Dacă știam că e așa de bine ca pensionar, mă pensionam imediat după facultate.
În fine, ce m-a cutremurat prin frumusețe au fost munții. Jos pădurile de foioase, apoi la etaj coniferele, apoi ici colo vreun pin, puțină iarbă și piatra cu diferite culori după poziția soarelui. Dar ce m-a cutremurat a fost să vezi tocmai acolo sus, cu un echilibru perfect, caprele negre, mari cât o unghie când le priveai de jos. La poalele muntelui erau poieni cu multă vegetație și iarbă de păscut berechet. Ce le făcea să se cațăre după câteva fire de iarbă pe stânci atât de periculoase? Nu era cărare și ele executau acest balet de circ, trapez fără pânză, cu eleganță de pasăre care, dacă ar fi greșit un pas, ar fi deschis aripile și ar fi plutit peste genuni. Zile întregi le-am urmărit ca pe niște ciudățenii ale naturii. L-aș fi îmbrățișat pe Darwin ca pe cea mai robinsonică arătare dacă ar fi putut să-mi dezbunghe această taină a muntelui încheiat în veston de piatră până la ultimul nasture.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share