Spații culturale nr. 92 (5)
ÎN ȚARA SEMILUNII
(SULTANILOR)
Ankara
Nu după mult timp, de la o distanță nu prea mare, de după dealuri, se văd siluetele primilor zgârie-nori din capitala Turciei, Ankara. Peste vreun sfert de ceas intrăm, prin sud, în marea metropolă. Până la singurul obiectiv pe care îl vizităm străbatem, pe artere largi, cartierele noi, impresionante. Ankara este situată în inima Anatoliei și a avut mai multe denumiri: Angora până în anul 1930 și Ancyra în perioada clasică. Orașul a fost fondat în anul 2000 î.d.H. Capitala țării a devenit în anul 1923. Din vechea așezare prea puține elemente au rezistat timpului. Denumirea sa provine de la faptul că vechii locuitori se ocupau cu creșterea caprelor de la care a rezultat celebra lână de Angora. Astăzi este un oraș modern, cu aproape 5 milioane de locuitori, fiind un important centru universitar, cultural, industrial, comercial și un nod important al căilor de comunicații. Este al doilea oraș, ca mărime, după Istanbul. Chiar dacă prim planul este luat de Istanbul și orașele stațiuni de la Marea Mediterană, Ankara are multe obiective de vizitat: ruinele civilizației elene, romane, bizantine și otomane. Templul lui Augustus, cunoscut și ca Monumentum Ansyranum, este remarcabil. Se mai pot vizita Muzeul Civilizațiilor Anatoliene, Mausoleul lui Mustafa Kemal Atatürk, moscheea Haci Bayram și moscheea Kokatepe. Cartierul tradițional Ulus, care se traduce cartierul Națiunii, este recunoscut pentru casele pitorești și străduțele cu aer medieval. Turiștii beneficiază de numeroase hoteluri, parcuri, restaurante, cafenele și magazine. Accesul spre capitală se poate face feroviar, auto sau aero. În nordul orașului se află Aeroportul Internațional Esenboga. Dintre obiectivele enumerate, în programul vizitei este inclus doar Mausoleul ridicat în onoarea primului președinte al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk.
Mustafa Kemal Atatürk
a fost cel care este considerat părintele Turciei moderne. El s-a născut la Salonic în anul 1881, fiind un militar și politician turc, fiul lui Ali Riza (Efendi) și Zübeyde (Hanim). Varianta oficială ne spune că numele Kemal și l-a ales singur în onoarea poetului Namik Kemal. Educația și-o desăvârșește urmând înalte studii militare, devenind ofițer. În această calitate participă la bătăliile din prima conflagrație mondială, cea mai importantă fiind cea de la Gallipoli, devenind erou național și acordându-i-se titlul de „Pașă” (comandant). A mai fost trimis pe frontul din Caucaz luptând împotriva forțelor rusești. Intră în conflict cu sultanul deoarece Imperiul Otoman a cedat Puterilor Antantei o parte dintre teritorii: Istanbul, Dardanelele și Mosul. În mai 1919 a fondat o mișcare naționalistă cu sediul la Ankara după ce Guvernul l-a trimis să restabilească ordinea în estul Anatoliei unde erau mari demonstrații. Acestea erau inexistente și se dorea doar îndepărtarea lui din capitală. Misiunea nemaiexistând a abandonat-o. În anul 1920 Parlamentul Provizoriu i-a oferit funcția de Președinte al Adunării Naționale. După încheierea războiului, condițiile de pace impuse Turciei nu au fost acceptate și s-a declanșat un război patriotic pentru alungarea trupelor engleze, franceze, italiene, armene și grecești. În urma campaniilor militare victorioase a fost recunoscut regimul său, iar la 29 octombrie 1923 a fost proclamată republica, iar Mustafa Kemal a devenit primul președinte. Partidul Republican al Poporului, cel pe care l-a condus, a avut ca deviză cele „șase săgeți”: republicanism, naționalism, secularism, populism, etatism și revoluție. Modernizarea Turciei a cuprins numeroase reforme. Printre ele: Califatul a fost abolit în martie 1924, școlile religioase și Legea musulmană (Șaria) au fost desființate. Legea musulmană a fost înlocuită de codul civil elvețian, codul penal italian și codul comercial german. Cea mai revoluționară reformă a fost înlocuirea alfabetului arab cu alfabetul latin, în 1928. Anul 1934 reprezintă un al reper important în devenirea Turciei. O lege i-a obligat pe turci să adopte nume de familie în stil vestic, iar Adunarea Națională i-a dat titlul de „Atatürk”, adică „tatăl turcilor”. Viața sa personală nu a avut același succes ca activitatea militară și politică, mariaje nereușite, nopți pierdute în compania femeilor și a alcoolului au săpat răni adânci. La 10 noiembrie 1938, ora 09.05 dimineața Mustafa Kemal Atatürk murea în Palatul Dolmabahçe din Istanbul de ciroză a ficatului. Și așa s-a sfârșit viața celui care este considerat fondatorul Turciei moderne.
Mausoleul Anitkabir
Puțin după ora prânzului, când soarele dogorește arzător iar termometrele arată 370 C ajungem la mausoleu. Perimetrul este imens. Are o suprafață de 750 000 m2 din care 630 000 reprezintă Parcul Păcii. Este construit pe colina Anittepe. Aici se află mausoleul propriu-zis care adăpostește rămășițele pământești ale lui Atatürk ce au fost aduse aici la 21 noiembrie 1938. Construcția mausoleului a început în anul 1944 și a durat până în anul 1953, după ce a fost demarat un concurs național. Aici se mai află un muzeu dedicat fostului președinte și Războiului de Independență. Anual este vizitat de aproximativ 3 milioane de vizitatori. Într-o oră avem timp să vizităm totul. În partea opusă mausoleului lui Atatürk se află mormântul celui de-al doilea președinte al Turciei, Ismet Inönü (11 noiembrie 1938 – m. 22 mai 1950). Avem șansa de a asista la schimbarea gărzii. De pe colină, în cele patru zări se deschide o perspectivă foarte frumoasă asupra capitalei Turciei, de la înălțime. Nici nu știm când a trecut timpul că trebuie să ne regrupăm și și mergem spre autocar. Mai aveam de parcurs până la destinația următoare, Istanbul, aproximativ 450 km. Drumul decurge fără incidente, iar pe la jumătatea lui o ploaie binevenită ne binedispune după zăpușeala zilei. Cu vreo 100 km înainte de Istanbul autostrada trece pe lângă orașul Ismit. În vechime acesta se numea Nicomedia. Mari personalități militare și-au legat numele de acest oraș. Hannibal, celebru conducător de oști, și-a sfârșit zilele aici. Dioclețian, împăratul roman reformator, și-a stabilit reședința aici. Constantin cel Mare, după ce și-a stabilit reședința la Nicomedia, iar ultima suflare și-a dat-o în vila sa. Tot aici, între anii 303 și 305 d.H. pe timpul persecuției creștinilor de către împărații Dioclețian și Maximianus, au fost executate circa 20 000 de suflete, cam câte 200 pe săptămână, majoritatea prin ardere pe rug. Pe la ora 21.30 intrăm în imensa metropolă Istanbul, prin partea estică, traversăm Bosforul și ajungem la cazare, la Alpin Hotel Due, în partea europeană, pe la ora 22.30. Ne luăm în primire camerele, iar după duș și o gustare frugală ne băgăm la somn.
Istanbul
Impresionați, din timpul sosirii, de siluetele zvelte frumos luminate, de impozantul pod de peste Bosfor, de furnicarul de mașini care circulau pe bulevardele largi, abia așteptam să se facă ziuă să luăm contactul cu imensa metropolă ce se întinde pe două continente: Europa și Asia. Este de altfel singura metropolă ce are acest statut. De imensitatea Istanbulului aveam să ne dăm seama atunci când am plecat spre țară, dar și pe timpul vizitării obiectivelor din program. În antichitate așezarea s-a numit Byzantion, iar după anul 330 d.H., Constantinopole. În două rânduri, pentru puțină vreme a fost capitala Imperiului Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin. După anul 1453 a luat numele de Imperiul Otoman, nume avut până la proclamarea republicii, în anul 1923. În Țările Române orașul era denumit Țarigrad, Stanbul, Stambul, Înalta Poartă sau Poarta. Denumirea actuală turcă a primit-o la 28 martie 1930. Este un megalopolis, cu o populație de aprox. 25 milioane de locuitori, după cele mai recente surse, fiind cea mai mare metropolă din Europa și în continuă expansiune. Este principalul centru financiar, comercial și cultural al Turciei. Întregul oraș a fost înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO în anul 1985. În partea europeană, celebrul golf Cornul de Aur desparte cartierele europene în două sectoare: vechiul Constantinopol, la sud și Orașul Nou, la nord. În Orașul Nou se află cartierele Galata (Karaköy), Pera (Geyoglu), Katabaș, Taksim, Beșiktaș și altele mai noi. Peste Bosfor, pe partea asiatică, se află vechiul Scutari (Üsküdar) și alte cartiere noi, întinse pe țărmul Mării Marmara, la sud, și pe țărmul Bosforului la nord.
Strâmtoarea Bosfor
Sau cum îi spun turcii, strâmtoarea Bogaziçi este o ruptură telurică dintre Europa și Asia făcând posibilă comunicația dintre Marea Mediterană și Marea Neagră, prin Marea Marmara și Marea Egee. Strâmtoarea are o lungime de 31,7 km și o lățime ce variază între 650 și 2800 de metri, iar adâncimea este cuprinsă între 36 și 124 de metri. Traficul naval prin strâmtoare este unul foarte important. Legătura rutieră dintre cele două maluri ale Bosforului se realizează prin două poduri suspendate construite relativ recent: Podul Bosfor și Podul Fatih Sultan Mehmet sau Podul Cuceritorului. Pe calea apei navigația dintre cele două maluri se realizează prin vase de navetă sau turistice. În prezent, este spre finalizare construirea unui tunel pe sub apele strâmtorii Bosfor, dar și pe sub cartierele, atât de pe partea europeană cât și de pe cea asiatică. Tunelul va avea o lungime de 13,6 km și se va numi Marmaray. Tunelul va fi destinat circulației auto și feroviar.
Marea Marmara
Apele ei scaldă latura sudică a vechiului Constantinopol, adică cartierele europene apusene, iar pe partea asiatică scaldă cartierele noi ce se întind spre sud. Ea este o mare internă a Turciei, de mici dimensiuni. Are o suprafață de 11350 km2 și o adâncime maximă de 1370 metri, iar adâncimea medie este de 494 metri. Lungimea mării este de aprox. 280 de km, iar lățimea în punctul ei maxim este de 80 km. Comunică cu Marea Mediterană, prin Marea Egee cu strâmtoarea Dardanele. Vechii greci numeau Marea Marmara Propontida, format din termenii pro, adică înainte și pontos, mare. Din suprafața mării 182 km2 reprezintă suprafața insulelor. Există două grupe de insule: Insulele Prinților și Insulele Marmare. Ultimele sunt renumite pentru zăcămintele de marmură. Acestea au dat numele mării. Insula Prinților se află în apropiere de Istanbul și se fac excursii turistice aici. Este o oază de liniște unde mulți turiști își petrec concediile. Se numește în turcă Büyükada, care înseamnă „Insula Mare”. Denumirea insulelor are o semnificație aparte. Aici erau exilați prinții, împărații și împărătesele lor în timpul Imperiului Roman de Răsărit. În afară de Istanbul, pe țărmurile sale se mai află, ca importanță, orașele Bursa și Izmit.
Cornul de Aur
Sau Haliç, în turcă. Mulți am putea crede că această denumire se referă la o suprafață terestră. Însă nu este așa. Este un golf lung și îngust, emblematic pentru marea metropolă. Se aseamănă cu un șarpe acvatic, ca un corn prelung cu vârful ușor curbat. A primit această denumire deoarece și apele sale, în lumina razelor de după amiază, arătau ca aurul topit. Acest golf are o lungime de 7,5 km, o lățime 750 metri, iar adâncimea maximă este de 35 de metri acolo unde se întâlnește cu Bosforul. El reprezintă și o graniță naturală ce separă partea europeană a Istanbulului în orașul vechi și orașul nou. Cornul de Aur este străbătut de 3 poduri: Galata (Galata Koprüsü), Atatürk (Hayrat Koprüsü) și Haliç (Podul Cornul de Aur). În anul 1502 sub sultanul Baiazid al II-lea s-a cerut un proiect pentru un pod lui Leonardo da Vinci. Marele savant a realizat proiectul folosind principii geometrice în arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică și cheia de boltă. Sultanul nu și-a dat acordul. Însă, după 500 de ani proiectul lui Leonardo prinde viață. Astfel fiind resuscitat. Acesta devine primul proiect de geniu al Renașterii care se va realiza conform proiectului acelor timpuri. Se mai spune că turcii i-au cerut și lui Michelangelo un proiect dar acesta a refuzat. Deocamdată atât despre un oraș fascinant. Pe măsură ce vom vizita obiectivele din program vom mai aprofunda unele subiecte.
Fapte culturale
EVENIMENT CULTURAL LA IAȘI
În după amiaza zilei de 8 decembrie a avut loc la Iași, la Palatul Roznovanu (sediul Primăriei Iași), în sala Vasile Pogor, o activitate culturală de excepție. Sub genericul MUNDUS ET NOS s-au desfășurat Colocviile TeleMoldova Plus. Desfășurătorul manifestării a cuprins mai multe elemente. A fost lansată cartea „Libertatea de a fi. Povara normalității” de Petru Frăsilă, carte apărută anul trecut la Editura Detectiv literar din București. Cu acest prilej au fost lansate următoarele mijloace media: Radio M Plus, 90,1 FM Pașcani; TeleMoldova Plus Londra și ASKRO TV Londra și a revistei Ambasador pentru România Londra. Aceste ultime proiecte au fost finanțate de Departamentul Românilor de Pretutindeni. Trebuie spus că TeleMoldova Plus a împlinit 32 de ani, este prima televiziune privată ce a apărut la Iași și îl are pe Petru Frăsila cofondator. De un an a devenit televiziune națională, dar și internațională. Are studiouri și la București, Chișinău și Cernăuți. Un moment important l-a constituit semnarea, în timpul manifestării, a contractului de colaborare dintre TeleMoldova Plus și ASKRO TV Londra, contract semnat de Petru Frăsilă și George Daraban (manager ASKRO Londra), din partea celor două entități. Semnarea s-a făcut prin pixul colegului Sorin Burlacu, cu care am participat la eveniment. De acum încolo TeleMoldova Plus va emite în duplex cu studioul din Londra, Au participat multe personalități din Iași, dar și reprezentanți ai filialelor din țară ale UZPR: București, Brăila, Bacău, Buzău, Constanța, Iași și Vrancea. Dintre personalitățile prezente și care au luat cuvântul le-am remarcat pe: Mihai Chirica (primarul Iașului), Constantin Lupu (Departamentul Românilor de Pretutindeni), Tudorel Toader (rectorul Univ. Al. I. Cuza), Grigore Tinică, Eugen Târcoveanu, Mihai Baciu, Emilian Marcu, Daniela Gîfu ș.a. Activitatea s-a încheiat cu un frumos moment muzical susținut de Corul de Copii al Municipiului Iași. Întreaga activitate a fost transmisă în direct de postul TeleMoldova Plus. Moderatorul acțiunilor a fost Petronela Cotea-Mihai, de la radio Iași.
SOROCA – BUZĂU
30 de ani de la înființarea de către Biblioteca Județeană ,,V. Voiculescu” Buzău a primei biblioteci în grafie română, în teritoriul Republicii Moldova
Luni, 20 noiembrie 2023, un gând frumos și plin de respect a venit din Moldova, pe adresa Bibliotecii Județene ,,V. Voiculescu” Buzău, printr-o invitație la aniversarea a 30 de ani de bibliotecă în limba română, înființate la Soroca și organizate de Consiliul Raional și Primăria orașului Soroca.
Primii pași în această relație de frumoasă frăție și normalizare a colaborării cu românii de peste Prut s-au făcut începând cu 1 iulie 1993, când la Soroca s-a semnat Protocolul înregistrat cu numărul 46 din 02.07.1993, între Biblioteca Județeană ,,V. Voiculescu” Buzău și Biblioteca Raională Soroca, reprezentate atunci de Alexandru Oproescu (directorul de atunci al bibliotecii noastre) și Raisa Bicec (directorul de la Soroca). La acel eveniment au mai participat: Mihai Sălcuțan – director general al Prefecturii Buzău, Simion Celac – viceprimar al orașului Soroca, Ion Trofim Vaculin – șeful Direcției Culturale a Raionului Soroca, Vera Osoianu – șef serviciu la Biblioteca Națională a Republicii Moldova și nu în ultimul rând Ion Mărunțelu, consilier în Ministerul Culturii din România.
Au urmat ani și ani de deplasări la Soroca, cu delegații de personal din administrație, din învățământ, delegații de oameni de cultură și cărți, multe cărți care azi depășesc peste 25000 unități de bibliotecă. Soroca și ai săi locuitori, fie din municipiu, fie din comunele raionului, ne-au primit, cu diverse prilejuri, cu mult drag și cu sufletele deschise spre colaborare și prietenie.
Un oraș cu multă istorie
Pentru cei care nu cunosc, trebuie să amintesc că orașul Soroca are statut de municipiu și se situează în nord-estul Republicii Moldova, pe malul drept al râului Nistru și frontiera cu Ucraina. Este centrul administrativ al raionului cu același nume, de peste 25 mii locuitori și este al optulea ca mărime din Moldova.
Primele mărturii în istorie ne spun că între anii 5000-4000 î.Hr. ar fi existat pe aceste meleaguri vetre cu urme de locuințe, așchii și unelte de cremene și oale de lut. Din perioada migrațiilor, din sec. VI – IX d.Hr. s-au descoperit urmele a trei sate, prin rămășițele unor bordeie, vase de argilă, datate din anii 500-700 d. Hr. Ulterior sunt atestați pe aceste locuri bolohovenii, o populație de obârșie parțial slavă (tiverții) și parțial romanică (valahii).
Prima mențiune documentară a numelui Soroca, cu referire la cetate, este considerată menționarea în Tratatul de pace dintre Moldova și Polonia, datat 12 iulie 1499, a boierului ,,Coste, pârcălab de Soroca”.
Pentru că localitatea se află pe un vad al Nistrului, aceasta a jucat un rol important pentru Principatul Moldovei în Evul Mediu. Petru Rareș a reconstruit aici cetatea de piatră a lui Ștefan cel Mare. Ion Neculce a scris chiar cum au trecut pe aici Petru cel Mare cu oastea, pentru a ajunge la Stănilești, în bătălia cu turcii de la 1711 și prin care tot el îl ruga pe Dimitrie Cantemir să mai aștepte cu războiul: ,,…au purcesu împăratul în gios, pre Nistru, până la Soroca. S-au agiunsu temeiul oștirii sale, pedestrimea, adusă tocma de la Riga degeaba, ostenită și flămândă. Și au trecut Nistru pre la Soroca și au lăsat acolo o samă ce era bolnavi și leșinați, iar cu cei ce era mai tare au venit dreptu prestre câmpu la Prut, la Zagarance…”.
Odată cu venirea lui Ștefan cel Mare, timp de secole, Soroca a fost și a rămas centrul administrativ-militar cu același nume. Și în vremea Principatului Moldovei, Soroca a fost și un important centru comercial, meșteșugăresc și agricol. În 1812, cetatea și orașul au trecut în stăpânirea imperiului țarist, stabilindu-se aici numeroși ruși, ucraineni și evrei. În 1835, localitatea Soroca capătă statutul de oraș, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă economic, apar instituții de învățământ, medicale și administrative, astfel că la recensământul din 1902 sunt înregistrați 27800 locuitori.
În perioada celui de-al doilea Război Mondial, orașul suferă distrugeri imense și deportări masive din rândul populației moldovene băștinașe, care au lucrat pentru statul român (funcționari, juriști, profesori…), pe preoți și refugiați.
După perioada în care a aparținut de Uniunea Sovietică și au trecut printr-o criză economico-socială gravă, Moldova a adoptat, începând cu 12 noiembrie 1998, Legea privind organizarea administrativ-teritorială, Soroca obținând statutul de municipiu, capitala județului, apoi redevine centru raional.
Ca populație, orașul Soroca deținea în 1989 un număr de 42297 locuitori. În 2004 numărul acestora a rămas la 28417 locuitori, iar în 2014 populația se ridică la 22196 locuitori. Majoritatea acestora, atunci, era de moldoveni (82,65%), urmată de ucraineni (6,53%), ruși (5,34%) și rromi (3,16%).
În oraș activează astăzi 11 instituții de cultură din care: șapte biblioteci, două instituții de învățământ artistic, un muzeu, un Colegiu Republican de creație populară și un teatru (,,Veniamin Apostol”) condus de scriitorul Petre Popa.
Cel mai important monument istoric din oraș este ,,Cetatea Soroca”, care împreună cu Muzeul de Istorie și Etnografie formează un ansamblu istoric și cultural unic în Republica Moldova.
La ceas aniversar
Alături de președintele Consiliului Județean Buzău, domnul Neagu Petre-Emanoil, am avut plăcerea să-i însoțesc la eveniment, la Soroca, poate pe cei mai importanți susținători ai relației de prietenie: preot prof. dr. Milea Mihail, avocat Sălcuțan Mihai, prof. dr. Constantinescu Marius, economist Zamfir Dumitra, ing. Călin Valeriu, David Ștefan, lângă care au mai participat prof. Cojocaru Ion și familia prof. Cristea Traian.
Am fost primiți cu mare căldură de cum am pășit la Soroca de Veaceslav Rusnac – Președintele Consiliului Raional Soroca și Lilia Pilipețchi – Primarul orașului Soroca. Sala de festivități a Consiliului Raional a fost plină de oficialități și oameni de cultură, alături de care s-au aflat Elena Pintilei – directorul Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, Vera Osoianu – directorul adjunct al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, prof. Ana Bejan – cea care a aprins și a menținut flacăra apropierii frățești între Soroca și Buzău și nu în ultimul rând bibliotecara Ungureanu Ludmila, cea mai veche reprezentantă a profesiei în cadrul Bibliotecii ,,Basarabia”. S-au oferit și s-au primit diplome și însemne ale prieteniei, s-au donat cărți la sediul Bibliotecii Basarabia, iar manifestarea s-a încheiat cu interpretarea melodiei ,,Cât trăim pe acest pământ”, după versurile lui Nicolae Dabija.
Al doilea văl
Capitolul 11 – Despre prezent
Anii au trecut și noi am continuat să fim o familie – cu bune și cu rele. Vlad a crescut prea repede, pentru că aș fi vrut să mă bucur cât mai mult de el – să-l pot ține în brațe, să-l mângâi, să îi spun povești, să păstrăm acele momente intime ca mamă și fiu. Dan era încântat de fiul lui – îi cumpăra jucării cu duiumul, trenulețe, tancuri și avioane, puști sau pistoale de jucărie, îl învăța să tragă și se jucau împreună, aveau replicile lor favorite, știau cum să facă strategii, să se alieze, să își spioneze dușmanii, să fie victorioși.
Plecam în excursii și concedii – la munte, la mare. Ne plăceau plajele fine cu valuri line, când soarele ne alinta și bălăceala ne era singura țintă. Armonia domnea în acest triunghi – mamă, tată, copil. La munte urcam pe cărări răcoroase, în stațiunile montane ajungeam cu traseul dinainte stabilit – vizitam obiectivele turistice frumoase ale României. Castelul Peleș, Castelul Bran, Mănăstirile din Nordul Moldovei, Maramureșul cu tradițiile specifice românești, case memoriale, muzee. Eram impresionați de felurile de mâncare, gustoase cum numai la noi la români putem întâlni – sarmale, bulz cu mămăligă și brânză, tochitură, ciorbele delicioase, cozonacul sau plăcintele, gogoși pufoase sau clătite uriașe erau câteva din atracțiile noastre culinare.
Ascultam ploaia toamna sau primăvara, mă bucuram de ghiocei și viorele, de mugurașii copacilor, de fructele și legumele proaspete, vara, de zăpezile abundente, iarna, de săniuș, de vizitele la bunici cu mesele în familie, de ceaiul băut diminețile, de cafelele aburinde sau de lecturile din biblioteca mea ce devenea pe zi ce trece tot mai cuprinzătoare, căci aveam grijă să îmi umplu rafturile și să citesc atunci când aveam timp în vacanțe și să îl inspir și pe Vlad – care mai făcea nazuri, nefiind un mare cititor. Seriile de romane Pisicile războinice sau Harry Potter l-au captivat totuși, apropiindu-l de lumea imaginației.
Eu mă preocupam și de cariera mea didactică – examenele pentru susținerea gradelor didactice, inspecții, planuri de lecții, întâlniri și ședințe, procese verbale, condici, hârtii, tabele, dosare și portofolii, fișe, îndatoriri, activități școlare și extrașcolare, evaluarea la examenele naționale, olimpiade și concursuri. Cam așa se definea viața unui profesor, mereu atent la nou, capabil să se adapteze, să se reinventeze, să își pună la dispoziție toate resursele, materiale, intelectuale și spirituale, căci odată intrată în sala de clasă, lăsai acolo tot ce ești tu, ce ai gândit, ce ai creat, ce ai știut. De la modul cum ai pregătit parcursul lecțiilor până la a le înțelege nemulțumirile, agitația, neliniștea, neputința sau dorința de a învăța, de a se perfecționa. Erau copii care te făceau să crezi că ești cel mai important om, care îți sorbeau fiecare cuvânt, care aveau nevoie de tine și care datorită ție reușeau mai departe să aleagă o carieră strălucitoare și îți arătau recunoștința lor, dar erau și unii care deveneau leneși, delăsători, nepăsători, renunțau să muncească și alegeau un anturaj care îi pervertea, îi strica, iar alții se ratau de-a binelea, pierzând orice contact cu școala, cu valorile care pot da un sens vieții, fiindcă își doreau și altceva – să câștige bani mulți mai repede, prosperitatea materială fiind un vis ce putea să se realizeze și pe alte căi, nu neapărat prin școală sau prin metode cinstite.
La liceu nu prea aveam prieteni, erau circumspecți, m-au acceptat destul de greu, fiind prea tânără, fără experiență. Dacă în primii doi ani mi-a fost extrem de greu să mă acomodez, totuși am învățat singură, am furat meserie, cum se zice, de la cei cu experiență – cum se face un proces verbal când ești profesor de serviciu, cum se completează un borderou la examenul de bacalaureat. Inclusiv elevii m-au învățat cum să mă comport cu ei – să scriu titlul pe tablă mai sus (aluzie la fusta mea prea scurtă – și așa am renunțat al scurtimea fustelor!), să îi urmăresc să nu copieze la teze sau teste, să le respect pauza (de obicei nu mă încadrez în timp).
Chiar și așa, viața a intrat într-o rutină, nu mai aveam emoții când eram aleasă într-o comisie de corectori, aveam o stăpânire de sine demnă de invidiat – nu eram nici prietena lor, dar nu eram nici scorțoasă. Mai făceam o glumă, o ironie, apelam la joculețe sau tertipuri prin care să le dau un respiro atunci când oboseau: o melodie, un tablou, un peisaj, un film, o secvență de teatru umpleau orele de curs, pe lângă explicațiile teoretice, exerciții, aplicații, proiecte, teste sau portofolii.
Am avut și de la cine învăța, profesorii mei de la Universitate erau niște monștri sacri – aveam exemplele lor, la care se adăuga un stil personalizat, bazat pe inspirație, pe capacitatea de a mă coborî la nivelul fiecărei clase, pe intuiție, pe fler, pe bucuria de a fi profesor. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că eram sănătoasă, că mă regăseam în ceea ce făceam. Dacă era să reiau drumul, tot pe același l-aș fi ales. Participam și la cursuri de pregătire, la cenaclu literar sau colaboram la reviste literare, ca să mă pot împlini pe această linie, făceam voluntariat, oricine avea nevoie de un sfat îl putea găsi și se putea baza pe mine.
Dacă mă întrebați cum stăteau lucrurile cu Dan, ați putea fi curioși dacă l-aș fi ales tot pe el de soț… și da… și nu…
Aș fi vrut să știu dinainte cum vor evolua sentimentele mele față de el, cum ne vom schimba amândoi, cum va fi relația noastră, dar nimeni nu poate întrevedea sau ghici tot ce îl așteaptă, nici horoscopul nu era de încredere, și oricum, omul nu poate ști ce va păți, care este configurația viitorului… așa că riscăm întotdeauna în relații, în alegerile noastre, în planurile noastre. Sunt momente când eram fericită alături de el, mândră de el, dar și clipe când mă făcea nefericită, când bea, când se enerva, când lipsea de acasă, cu motiv sau fără motiv, când îmi reproșa diverse chestii minore, pe care le exagera cu motiv sau fără. Dan era Dan. Tipul de militar scrupulos, rigid în gândire, dar nu neapărat limitat, format doar pe regulamente, ci se dovedea a fi același bărbat frumos și inteligent care avea părțile bune și părțile rele.
Aveam remușcări în unele zile când mă simțeam tristă, melancolică, aveam și eu năbădăile mele, nu știu dacă eram soția perfectă, femeia perfectă, dacă îi satisfăceam fanteziile sexuale, nu mi-a spus nimic niciodată, nu discutam despre acest subiect tabu, dar intuiam că mai era loc și de altceva… poate existau și alte părți necunoscute, escapade amoroase, dar ce nu afli nu te deranjează, așa că puteam fi un cuplu reușit. Erau ocazii când mă făcea să regret că l-am ales de soț, că am renunțat la Ionuț, că nu am știut să fiu răbdătoare, înțelegătoare cu băiatul de care mă îndrăgostisem la 16 ani. Uneori îmi venea să-l caut pe Ionuț, să-l sun, să îi scriu, să îi vorbesc, să îi mărturisesc greșeala mea, să îi cer să mă ierte, dar nu era posibil. Era prea târziu. Îmi scria un mesaj de ziua mea sau mă suna, ori de 8 martie îmi trimitea o felicitare. Îi mulțumeam protocolar, dar nu aș fi îndrăznit niciodată să îl abordez în privința unei explicații, unei discuții serioase de adulți care au fost îndrăgostiți în adolescență și au crezut în marea iubire. Nu aveam nicio informație legat de viața lui, de traiectoria lui. Dacă se căsătorise sau nu, dacă era fericit sau nu, probabil rămăsese în București sau era aiurea prin țară ori prin străinătate. El visa o carieră managerială și nu era exclus să își pună în valoare calitățile de lider la vreo companie multinațională. Îmi făceam mea culpa în mintea mea, ori de câte ori treceam printr-o scenă provocată de Dan din te miri ce și mai nimic. Încăpățânarea mea se lovea de inflexibilitatea lui Dan și viceversa.
Vlad creștea armonios – se făcea un tânăr frumos, cu un comportament ales. Știa să vorbească politicos, să fie respectuos, să fie empatic, să se joace, să își facă lecțiile singur. Prefera activitățile sportive, practica fotbal și avea un corp atletic pentru 13 ani. Era un copil minunat. Eram o mamă mândră – el era oglinda mea, dar și a tatălui său. Era băiețelul meu preferat, sufletul meu, carne din carnea mea – pentru Dan este idolul lui. Vlad era produsul unei iubiri sincere, era un copil dorit, răsfățat de bunici, era un copil normal. El se afla între copilărie și adolescență, la o pubertate care îi dădea o anumită independență. Avea prieteni, era admirat de fete, avea abilități tehnologice, manevra tableta, laptopul sau telefonul mai bine decât mine, ca oricare copil din generația lui. Se încadra în contextul societății – mergea la școală, practica un sport de masă, mânca sănătos, nu făcea mofturi sau la haine, nu era alintat din cale afară, se dovedea sociabil, plăcut, altruist. Era ordonat ca tatăl lui, dar visător ca mine, însă avea prestanță ca tatăl lui.
Dora visa cu ochii deschiși – reveria o purtase în trecut. Nu resimțea trecerea timpului – cât stătuse pe pat în fața comodei, limbile orologiului din hol măsuraseră orele, minutele secundele în care inima ei se auzea în fundal: tic-tac, tic-tac!
Închise încet sertarul comodei și gestul i se părea reflex. Părea că închidea acolo toate amintirile ei, viața ei. Acum era Teodora Popescu, profesor. Trăia în 2020 o poveste stranie, de neimaginat cu puțin timp în urmă – suferise un accident, o mașină o lovise în cartier când ducea gunoiul la ghena din proximitatea blocului de apartamente unde locuia. Se lovise la cap, fusese proiectată pe bordură și ajunsese pe masa de operație, intervenția chirurgicală salvându-i viața. Făptașul fusese prins, iar medicul chirurg, cu mâinile lui magice, Ali, era salvatorul ei. O luase la el în apartament pentru a o supraveghea, căci spitalul fusese luat cu asalt de bolnavi de Sars cov2, un virus ce pusese stăpânire pe întreaga planetă. Nu mai știa nimic despre fiul ei, Vlad, de soțul ei Dan, de părinții ei. Câteva luni stătuse în comă indusă și numai un miracol a făcut să revină la viață. Accidentul se produsese la jumătatea lunii martie și ea nu părăsise spitalul timp de șase luni. Nu avea nicio amintire despre această perioadă, nu știa ce e cu ea, nu își amintea nimic. Acum era septembrie, doctorul o găzduise două săptămâni ca să se asigure că e recuperată și redevine independentă, în curând începe școala.
Dora era îngândurată. Ce va fi cu ea? Ce se va întâmpla mai departe? Viitorul era incert. Oare și-a revenit complet? Va face față noilor provocări? Cu ajutorul bunului Dumnezeu – și, poate, al părinților, spera că va fi bine. Ea se simțea bine, era norocoasă. Ali o tratase în mod preferențial, era un pacient privilegiat, de ce procedase așa nu știa. Alte planuri o așteptau, ea își punea nădejdea în Dumnezeu. Va începe școala. O va lua încet cu lecțiile, cu planificările, cu planurile și documentele de rutină. Dar mai întâi să-l revadă pe Vlad – ce dor îi fusese de el! Îi simțise lipsa – se întreba cum arată, dacă a crescut, dacă a suferit în lipsa ei… și pe Dan să îl întâlnească… oare cum va fi…
Telefonul scos din sertar era obiectul la îndemână să restabilească legăturile pierdute cu lumea. Apelă un număr cunoscut:
-Alo, mamă? Sărut mâna, sunt eu, Dora!
-Dora, fata mea! Ce bucurie! Ce faci, mamă? Unde ești? Spunea ieri domnul doctor că o să te aducă acasă înapoi teafără și nevătămată.
-Da, mamă, sunt acasă! M-am întors! Ali, adică domnul doctor Ali, a hotărât că e cazul să nu mai stau pe capul lui. Mă pot descurca și singură. Sunt sigură că v-am dat de furcă. Vlad e cu voi? Ce face? Trebuie să îl aduceți acasă. Vă aștept.
-Vlad e fericit să te audă. Îi fac bagajul și ajungem în maxim o jumătate de oră.
-Abia aștept! Sărut mâna! Avem atâtea de povestit…



