Spații culturale nr. 92 (2)

La aniversară

Nicolai TĂICUȚU

sentimente
(ambiental)

primăvara timpuriu
câteva din poemele mele
netranscrise încă
își fac cuib pe ramurile
pomilor din grădină

și-l fac printre mugurii îmbobociți
și-și trăiesc viața odată cu aceștia
până când se prinde fructul

în splendoare
se-aruncă în zbor
spre femeia ce se vrea iubită
(și, întâmplător, pe-acolo trece)
și o acoperă cu patimă și grijă

în același timp
mă atinge și pe mine
în privire, peste umăr
și în cuvânt, șoptindu-mi:
prielnic e timpul, transcrie-ne!

nevinovăție (I)
(soarele nu mai apune)

copilul
jucându-se cu cercul
pe zarea apusului
într-un moment de respiro
prinde în căușul palmei noaptea
ce, conform rânduielilor zilnice
trebuia să vină
să pună stăpânire pe decor
cu întunericul ei

… acum nu mai venea
pentru că nu știa
sau nu se cuvenea să știe
rugăciune de scăpare să facă
din căușul palmei copilului

într-un sat de câmpie
(sub lună plină)

în unele seri
din ce în ce mai dese vin aceste seri
poemele se expun lunii
prin atingeri nevinovate
se hârjonesc între ele
se mușcă ușor, schelălăie de fericire
țipă fals de durere, sângerează
victorios sângerează
se sprijină unul de altul
își ling unul altuia rănile

arar și le ling singure

dimineața se arată clare
precum rufele curate
umezite de rouă
înșirate pe sârma de spalier
întinsă de sub strașina casei
până la șopron, peste ogradă
în diagonală

vină
(dureri)

curăț de crengi uscate
de crengi netrebuincioase
pe cei câțiva pomi din grădină

și le dau coroană armonioasă
bine aerisită, bine expusă la soare
bună pentru a păstra rodul

e primăvară spre seară
încă puțin și-mi termin treaba
când, dintr-o atenție slăbită, tai
o creangă plină de muguri
cu verde sub coajă și mustind de sevă

cu regret rămân suspendat pe scară
și ramura rămâne tot suspendată
aproape de tăietură
precum un sărut de adio dat în două
de lama tăietoare a foarfecii
și se sprijină cu vârful de antebrațul meu
și nu vrea să cadă

cum nici eu nu mai vreau să cobor

La aniversară

Victor MUNTEANU

Victor Munteanu. Portret în mișcare

N. 29 ianuarie 1954, în comuna Bălușești, județul Neamț. Operator chimist, profesor, redactor, poet, prozator, dramaturg, publicist, editor, consilier, animator cultural. Este fiul agricultorilor Maria (n. Dociu) și Gheorghe Munteanu, care i-au asigurat condițiile necesare pentru a putea urma cursurile școlare, mai întâi la Școala Generală din satul natal (1962-1970), apoi la Liceul Teoretic nr. 2 din Roman (1970-1974), ambele absolvite cu medii bune. După obținerea diplomei de bacalaureat a lucrat un an ca profesor suplinitor la instituția de învățământ din comună (1974-1975), dar efectuarea stagiului militar a pus punct acestei experiențe la catedră. Pe durata acestuia s-a calificat însă ca operator chimist (1975-1976, Brașov), odată lăsat la vatră lucrând în această profesie la Combinatul de Îngrășăminte Chimice din Bacău (1977-1981). Din 1981 a revenit în învățământ, activând ca maistru instructor în cadrul Liceului de Științe ale Naturii „Vasile Alecsandri“ (1981-1989, actualul Colegiu Național) iar după evenimentele din decembrie a intrat în breasla gazetarilor, unde deja se inițiase în perioada cătăniei, publicând în paginile revistei „Pentru Patrie“ (1975) și colaborând apoi la săptămânalul „Steagul roșu“. A lucrat, astfel, ca redactor și redactor principal la cotidianul „Deșteptarea“ (1990-1992), colaborând concomitent la periodicele „Pur și simplu“ și „Opinia băcăuană“ (1990-1994, la aceasta fiind o perioadă și redactor-șef), la săptămânalul „Argus“ (1992-1993, ca redactor-șef), cotidianul „Ziua“ (1993-1994, ca redactor-șef adjunct), iar din 1994 la săptămânalul „Viața băcăuană“, pe care l-a fondat și îl conduce în calitate de director. Tot în același an a pus bazele Fundației Culturale „Georgeta și Mircea Cancicov“ și a editurii acesteia, publicând cu preponderență cărți ale băcăuanilor și peste 30 de reviste școlare. Absolvent al Școlii Populare de Artă (1980-1982, specialitatea regie-teatru) și membru activ al Cenaclului Artelor de la Casa de Cultură a Sindicatelor „Vasile Alecsandri“, a inițiat și fondat, la rându-i, Cenaclul Literar-artistic „Avangarda XXI“, Festivalul-Concurs Internațional de Poezie „Avangarda XXII“, Festivalul-Concurs de Creație Literară și Jurnalism pentru elevi și studenți „Extemporal la viitor“, Concursul Revistelor Școlare, Tabăra de Creație Literar-artistică „Pralea“, „Crăciunul scriitorilor“, Colocviile „Avangarda la iarbă verde“, cu microrecitaluri de muzică și poezie, prezentarea scriitorilor și artiștilor băcăuani, lansări de cărți, foc de tabără ș.a. la Mărgineni („Pe urmele lui Al. Piru“), Parincea („Pe urmele prozatoarei Georgeta Mircea Cancicov“), Luizi Călugăra („Aniversarea a 600 de ani de la atestarea documentară a comunei“), Biserica „Sfântul Gheorghe“ Bacău („Pe urmele filozofului și esteticianului Vasile Conta“), Valea Budului, Oituz, Buhoci, Fundu-Răcăciuni etc. Ca poet a debutat, concomitent, în „Steagul roșu“ și „Flacăra“ (1981), cu poezii sau grupaje de versuri, note, știri, interviuri, anchete, reportaje, comentarii, editoriale apărând apoi în revistele Actualitatea literară, Apostrof, Argeș, Ateneu, Bucovina literară, Cafeneaua literară, Caiete Silvane, Cartea, Citadela, Clepsydra, Columna (Chișinau), Conta, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Dacia literară, Euphorion, Gând Românesc, Hyperion, Lit Art, Literatura și Arta (Chișinău), Luceafarul, Luceafărul de dimineață, Mișcarea literară, Oglinda literară, Nord literar, Plumb, Poezia, Porto Franco, 13 Plus, Ramuri, Revista Nouă, România literară, Sintagme literare, Sinteze, SLAST, Spații culturale, Vatra veche, Viața de pretutindeni, Viața Românească, Vitraliu, Zburătorul, în ziarele amintite deja, în Evenimentul, România liberă, Scînteia tineretului și Tineretul Moldovei (Chișinău), precum și la posturile de radio și televiziune Alfa TV, Euro TV, Radio Cultural București, Radio Iași, TVR, TV1 Bacău, TVR Iași. Ascensiunea sa scriitoricească nu a scăpat nici juriilor competițiilor de gen, care l-au inclus în rândul laureaților, acordându-i Premiul Uniunii Scriitorilor la prima ediție a Concursului de Creație Literară „Porni Luceafărul“ (1982, Botoșani), Premiul Asociației Scriitorilor din Iași la Concursul de Poezie „Zilele Eminescu“ (Botoșani), Premiul Editurii „Junimea“ pentru poezie la Festivalul „Vasile Alecsandri“ (Iași), premiile revistelor „Contemporanul“ – la Festivalul de Poezie „Panait Cerna“ (1982, Tulcea), „Cronica“ – la Festivalul „Mihail Sadoveanu“ (1982, Piatra Neamț, pentru poezie; 1983, pentru proză), Premiul Consiliului Județean al Sindicatelor Teleorman la Festivalul de Poezie „Zaharia Stancu“ (1983, Alexandria), Premiul Centrului de Librării Vrancea la Concursul „România pitorească“ al Salonului Literar-artistic Dragosloveni (1988, Focșani), locul I și titlul de laureat la Festivalul de Creație și Interpretare Teatrală Slănic-Moldova ș.a. Este totodată laureat al Festivalului Național „Cântarea României“ atât pentru poezie, cât și pentru regia și calitatea propriilor piese de teatru „Viața începe“ și „Incursiuni prin memorie“, montate cu elevii Liceului „Vasile Alecsandri“ și medaliate cu aur. Deși a fost inclus, cu poezie, de prozatorul Petru Cimpoeșu în antologia „Visând o corabie“ (Bacău, 1983), consideră ca debut editorial grupajul de versuri „Deschiderea ochilor“ din volumul „Prier“ (București, Editura Cartea Românească, 1988), însă prima carte de poezie îi va apărea abia peste un lustru, ca urmare a câștigării Concursului Național de Poezie „Lucian Blaga“ al Editurii Saeculum (București, 1992), care i-a publicat manuscrisul „Vești la marginea acoperișului“, un an mai târziu, în colecția „Debut“, cu o prefață de I. Oprișan. Acesta a fost urmat de volumele de poeme „Locuință pentru un strigăt“ (Bacău, Editura Fundației Culturale Cancicov, 2004; ediția a II-a, revăzută și adăugită, idem, 2016) și „Prizonierul tăcerii“ (Iași, Editura Junimea, 2016), de antologiile „Rănirea vederii“ (Editura Fundației Culturale Cancicov, 2010, ediția a II-a, revăzută și adăugită, idem, 2016), distinsă cu Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, și „Guardiano del mulino a vento/ Paznic la moara de vânt“ (versiune italiană de Geo Vasile, Pescara, Felice Edizioni, Martisincoro – Italia, 2018), distinsă cu Premiul Special al Juriului la Festivalul Național de Creație „Vrancea Literară“ (Panciu, 2016). În calitate de jurnalist a publicat, de asemenea, cărțile de interviuri „Dezvăluiri“ (vol. 1, 1998; vol. 2, 2001; vol. 3, 2003) și „Personalități contemporane la ora destăinuirilor“ (vol. 1, 2007; vol. 2, 2012, vol. 3, 2018), toate sub egida propriei edituri. Ca prozator a debutat cu volumul „Stigătul memoriei“ (București, Editura Tractus Arte, 2022), distins cu Premiul special „Vasile Alecsandri“ al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, iar în cea de editor a coordonat antologiile de poezie ale Festivalului-Concurs Național de Poezie „Avangarda XXII“ – Starea de necesitate, Evadarea din sine, Exerciții de sinceritate, Cântece de supraviețuire –, fiind, la rându-i, inclus în volumele colective „Bacăul cultural – 600. Antologia Plumb, 2008“ (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2008), „Ateneul scriitorilor“ (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2008), „Poesys 14. Nopți de iulie. Antologia Festivalului Intrenațional Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș“ (București, Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, 2010), „Sub semnul lui Bacovia: antologie pentru «mâine și mai mâine»“ (Bacău, Editura Art Book, 2015) și în „Almanah Sintagme literare 2015“ (Timișoara, Editura Eurostampa, 2015). Chiar dacă a fost implicat în sute de proiecte, nu și-a neglijat studiile, absolvind Facultatea de Drept a Universității „Petre Andrei“ din Iași (1990-1995), cu licență în științe juridice, precum și o serie de cursuri de specializare legate de „Implementarea proiectelor finanțate din instrumente structurale“ (Jupiter, 2007), „Dezvoltarea competențelor profesionale în domeniul resurselor umane“ (Predeal, 2008), organizate de Institutul Național de Administrație, și „Pregătitrea agenților constatatori“, gestionat de Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național (Cluj-Napoca, 2009), utile în activitatea sa de consilier superior în cadrul Direcției Județene pentru Cultură Bacău (2007-2018). Devenit membru al Uniunii Scriitorilor, în 2007, activează în cadrul Filialei Bacău, care i-a acordat Premiul de Excelență și Titlul de „Scriitor al anului 2016“, în vitrina cu trofee mai figurând, între altele, Premiul Special al Juriului la Galele Jurnalismului Băcăuan (Bacău, 2000), Titlul de Cavaler al Culturii „pentru nobila activitate de înflorire și diseminare a culturii românești și universale prin fondarea și conducerea publicației Viața băcăuană, a cenaclului Avangarda XXII, a concursurilor naționale de poezie tânără“, atribuit de Ordinul „Cavalerii Echității“ (Bacău, 2006), titlul de Poet al Iașilor, conferit de Primăria Municipiului Iași la Festivalul Internațional „Poezia la Iași“ (2016), Premiul revistei „Mișcarea literară“ pentru poezie (Bistrița, 2016), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la Festivalului „Anatol Codru – poetul și cineastul“, pentru volumul „Prizonierul tăcerii“ (Chișinău, 2016), Premiul Bibliotecii Municiale „George-Radu Melidon“: Cartea de poezie a anului 2016 – „Prizonierul tăcerii“, la Gala Premiilor Clepsidrice (Roman, 2016), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova și Premiul Festivalului Internațional „Primăvara Europeană a Poeților“ pentru volumul „Locuință pentru un strigăt“ (Chișinău, 2017), Premiul revistei „Convorbiri literare“ pentru contribuția la promovarea literaturii române prin Festivalul „Avangarda XXII“ (Iași, 2017), Premiul Colocviilor „George Coșbuc“ – 2017 pentru volumul „Prizonierul tăcerii“ la cea de-a XXXIII-a ediție a Festivalul Național de Poezie (Bistrița, 2017) și, nu în ultimul rând, Premiul Special al Revistei „Ateneu“ pentru același volum (Bacău, 2017).

A consemnat Cornel Simion GALBEN

Victor MUNTEANU

RĂGAZ ÎN PENUMBRĂ

A fost odată un tânăr care eram eu
și purtam o inimă grea și pantaloni din ațică
și-am smuls numele lui Dumnezeu și plângând
am intrat cu el și-am strigat să-l împart
și nu era nimeni.
Dar a fost odată un tânăr care eram eu
și gândeam atît de încet, încât nu puteam să vorbesc.
Zadarnic îmi păzeam gândurile din fața marelui orb.
Pot numai să spun că a fost odată un tânăr
care a plecat și nu mai stă la masă cu mine.
Sunt singur și depărtările ard în luminile reci și târzii…
Cel ce pe nota de plată s-a iscălit cu absența
este totuna cu o vorbă cheltuită în van.

ZGÂRIATUL OBRAJILOR

Prin spărtura din cer, dimineața îți curge în pumni,
nu mai ai timp să-ți dai cu lumina rece pe față
să te speli de nopțile grele ca plumbul, nu mai e timp –
pe albastrul tăios o ciocîrlie înverșunând înălțimile
nici o sete a ochilor n-o mai poate ajunge…
încă și mai sălbatici prunii ascultându-ți sângele inimii.
Ah, suflet al meu, ciocârlia se-afundă în cer –
zadarnic te prăbușești în genunchi s-o-nlocuiești cu un țipăt!

Dan DRĂGOI

Poate a fost doar răsăritul

Câți știu că a trăit sub soare?
Sau poate a fost doar un vis!?
Sau norul cel aprins din zare,
Dintre pământ și Paradis?

Poate a fost doar asfințitul,
Acelor cosmice dureri,
Născând aievea răsăritul,
Cutreierând spre nicăieri…

Poetu-i boarea răcoroasă,
Pe malul mării de smarald,
E raza care-ți intră-n casă
Și te ridică-n cer înalt.

El e iubirea pusă-n ramă,
E vameșul fără de vamă.

Poeții

Poeții sunt o lacrimă în vânt,
Lava fierbinte, jarul din cuvânt.

Sunt valul hoinărind pe-albastre mări,
Ecoul muntelui din depărtări.

Ei nici nu sunt. De mult ei nu mai sunt
Decât o răsuflare în cuvânt.

Trist poet

Într-un târziu, o să mă-ntorc în port,
Să stau într-o dulce nepăsare de sine,
Să nu știu dacă-s viu sau sunt mort
Sau vița sălbatică crescută-n ruine.

Într-un amurg va fi să revin,
Singur ard durerea din mine.
Înec tot amarul în vin –
Dulce nepăsare de sine.

Trist poet, fierarul îți pregătește un cui,
Și tâmplarul cioplește la crucea din port,
Când șoimul te poartă pe aripa lui
Și nu știe de ești viu ori ești mort.

Trist poet răstignit, tot scrii și tot sui
Pe Golgotele-nalte din viețile noastre,
Șoimul tău pregătește alt cui,
Iar sutașul te împunge în coaste.

Trist poet, aplecat peste rime și scris,
Poate șoimul te mai poartă pe aripa lui,
Să te ducă pe tărâmul de vis,
Poate-n palma ta se va bate alt cui.

Trist poet răstignit, tu scrii și tu sui
Pe marginea subțire a lumii, tăcut.
Coroana de spini nu poți s-o mai pui,
Hotarele toate demult le-ai trecut…

Trist poet, tu zbori și tu sui
Încă-o treaptă spre zarea albastră
Și mâna ta pe mâna lui Toma o pui
Și-mpreună pe sfânta Lui coastă.

Trist poet, n-ai plătit datoriile toate,
Crucea ta e pierdută în lume.
Șoimul tău să te ducă nu poate
Spre țara de vis ce poartă-al tău nume.

Trist poet, tu urci în văzduh, în eter,
În adâncul din noi, în lumină și glas.
E târziu în iluzii. Nimic nu-ți mai cer.
Tu ești singurul înger ce aici a rămas.

Paznic poetul

Stă-n depărtare farul părăsit,
În noaptea de viscol, săpată-n granit.

Nimeni nu amintește de farul înalt,
Rămas în depărtări, pe malul cel’lalt.

Nimeni nu vrea să știe de farul cel vechi.
Cântecu-i drag murmură trist în urechi.

Drumurile apei nu mai duc către el,
Rege al nopții, târziu menestrel.

Acum e-nghițit într-un timp ancestral.
Nimeni nu ancorează pe splendidu-i mal.

Numai paznic poetul, rămas solitar,
Aprinde, în noapte, lumina în far.

Sisif al luminii, cerșetorul de zări,
Paznic poetul ne-ntâmplatei visări.

E viața lui toată între două lumini,
În farul uitat, după care suspini.

Paznic poetul, de noi mai presus,
Aprinde lumina ce-n noi a apus.

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Arkadi. Arkadi!

Înaintam într-un peisaj a cărui frumusețe se intensifica odată cu apropierea de munte. O sorbeam cu privirile asemenea lui Gheorgaki din romanul „Soarele morții” al scriitorului Pandelis Prevelakis. Numai că băiatul urca spre Ida, muntele sacru al copilăriei lui Zeus, pe spinarea unui măgăruș, iar noi ne aflam în mașina de teren a Emiliei Mavromichelaki. El simțea mirosul dulce al florilor și ierburilor și le auzea foșnetul, în timp ce pentru noi, aflați în cutia automobilului, erau doar construcții mentale generate de imaginea lor. Apoi o vreme m-am gândit la sunetul uriaș care a răsunat în Săptămâna Patimilor, făcându-l pe Gheorgaki să se întrebe dacă „Tună sau trăsnește?” chiar în secunda în care, prăbușit peste el, trupul mătușii Rusaki îl apăra cu prețul vieții de ultimul glonț al războiului: „Când am să mor, să sădești un măslin drept în mijlocul mormântului meu, ca să mă soarbă rădăcinile lui. Din rodul fiecărui an să-mi aprinzi o candelă. (…) Dacă știu că din oasele mele o să se aprindă o candelă, nu mă mai tem de moarte!”.
Plecasem de dimineață din Réthymno spre Psiloritis, cum mai des i se spune astăzi Idei, urmând să ajungem întâi la Mănăstirea Arkadi – Moní Arkadíou, cum pronunțase Emilia, pentru că abia câteva clipe mai târziu numele să capete puterea unui strigăt sfâșietor: Arkadi! Elefteria! Cunoscut oricărui călător prin Creta, oricărui iubitor al Greciei. Simbol național al luptei pentru libertate. Și iată-ne, parcă mai repede decât ne așteptam, în fața zidului său masiv de cetate, cu două rânduri de ferestre prevăzătoare, cele de jos mai mici. Intrăm prin poarta vestică, severă la vederea din exterior ca și ferestrele, care abia în interior își arată eleganța. Dar, desigur, nimic nu se compară cu încântarea cu care primim în orizontul privirii Biserica, emoționându-ne cu splendoarea sa. Biserica Complexului Monahal Ortodox Arkadi, așezată în cuibul zidurilor înalte ca una din păsările împărătești, fantastice, de pe tapiseriile marii artiste Cela Neamțu.
Ea însăși ținând de la prima vedere de măiestria broderiei, Biserica este o minunată construcție din gresie roșie, cu două naosuri, unul închinat Schimbării la Față, celălalt, Sfinților Împărați Constantin și Elena, și cu o clopotniță care le desparte și le leagă, ale cărei clopote și a cărei cruce din vârf par să aparțină mai curând cerului, o creație diafană a soarelui înainte de apus, țesută mai mult din lumină decât din piatră deasupra sfântului lăcaș. Biserica a fost înălțată peste una mai veche, din secolul al XIII-lea, în anul 1587, în epoca dominației venețiene în Creta, care i-a imprimat, cu elementele gotice, baroce și mai ales cu cele aparținând Renașterii, aerul unic, originalitatea frumuseții, care o fac atât de aparte în mulțimea frumoaselor biserici ortodoxe ale insulei. În pragul intrării din stânga, un călugăr bătrân ca vremea și-a pus mâna streașină la ochi să vadă vizitatorii, noi am intrat împreună cu un grup numeros abia coborât din autocar, și când simte apropierea camerei foto a celularelor, înălțate uneori mai repede decât semnul închinării, o astâmpără, o amână cu un gest ferm, până ce-și orânduiește cu degetele pletele încărunțite și-și netezește veșmântul. După îndătinata rugăciune, după lumânările aprinse pentru cei plecați și după clipele de tihnă în fața câtorva din comorile ei, clipe nu dăruite de noi acestora, ci nouă dăruite, ne pomenim, captivi în curgerea grupului de turiști sosiți cu autocarul, în vechiul antrepozit pentru ulei al lăcașului preschimbat în magazinul de icoane și suveniruri al mănăstirii.
Pentru că în urmă cu aproape un deceniu, când sora Dany Madlen trăia încă și se afla în ghearele suferinței, ne-am întors din Creta cu o mulțime de ceaiuri medicinale, pline de credință în puterea lor vindecătoare, ceaiuri din flori și ierburi cu darurile deosebite primite de la acest pământ roșu al insulei și de la muntele Ida, multe numai aici crescând, am atins cu mâna în aceeași secundă, Niadi și cu mine, pe o carte dedicată lor. Ce am cumpărat, a vrut să știe Mara-Veronica, și când i-am arătat-o, printr-una din acele coincidențe neîntâmplătoare, cărora e poate mai bine pentru sufletul tău să nu le cauți numaidecât o explicație, cartea s-a deschis la rândurile consacrate bogatei familii a Veronicăi, din care una, Veronica oficinalis, cu recunoscută valoare terapeutică, a fost la mare căutare în toată Europa Evului Mediu. Mara-Veronica îmi ascultă traducerea grăbită cu toată lumina ochilor săi albaștri însenindu-i obrazul. Pe lângă numele Sfintei Veronica, al bunicii materne și al străbunicii paterne, râde, iat-o purtând și numele unei flori albastre, alegând din mai multele sale culori, cea care ilustrează prezentarea din carte.
Emilia, cu Tandin, Liliana și Leo, ne descoperă ușor dezorientate la ieșirea din magazin, așa că împreună continuăm cu ceea ce ar fi trebuit să începem: Paraclisul Sfântului Arkadios, Muzeul Istoriei Mănăstirii, Galeria sa de Portrete, cu chipuri de călugări, probabil foști viețuitori aici, care pictând o icoană, care cu un năvod în mâini și o barcă în fundal, care citind dintr-o carte de rugăciuni, care rugându-se. Pe margini, lavițe de piatră încălzite de lăicere de lână. Apoi, la primul etaj, cum Galeria de Artă este un moment închisă, Mara-Veronica alege un nesfârșit mângâiat și alint de pisici, iar eu, un unghi potrivit de cuprindere a minunatei Biserici. În curtea cu pini, măslini și palmieri, trunchiul în formă de cruce al unui străvechi, milenar chiparos adună vizitatorii. Martor al tragediei din noiembrie 1866, continuă să trăiască, în ciuda schijelor de obuz ale otomanilor și ale gloanțelor lor. Unul din acestea a rămas înfipt în carnea sa de lemn. Îl poartă cu demnitate, asemenea unuia din supraviețuitorii celui de Al Doilea Război Mondial pe care i-am cunoscut, fără să se teamă de pericolul desprinderii și al călătoriei împreună cu sângele spre inima sa. Odată cu acest glonț începe, trăită, retrăită, tragedia de la Sfânta Mănăstire Arkadi.
Cel mai înalt munte din Creta, 2500 metri, Psiloritis a fost în timpul ocupației otomane și refugiul celor care acționau împotriva autorităților, revoltați de înăsprirea asupririi creștinilor, de stăpânirea străină. Hotărârea lor de a nu li se mai supune, a făcut limpede apropierea unui conflict armat. Mănăstirea Arkadi, avându-l egumen pe Gavriil Marinakis, a devenit centrul patrioților cretani, al operațiunilor pentru alungarea turcilor. Aceștia, convinși că distrugerea mănăstirii ar fi dus la înăbușirea revoluției care amenința să cuprindă insula, au trecut la atac. Vorbim de forțe reunind circa 15 000 de militari turci și egipteni sub conducerea lui Mustafa Pașa care în noaptea de 7 spre 8 noiembrie au pregătit asaltul asupra lăcașului, între ale cărui ziduri se aflau 964 de persoane: 325 de bărbați, restul femei și copii. În dimineața zilei de 8 noiembrie, după slujba în cinstea Arhanghelilor, comandantul revoluționarilor Ioannis Dimakopoulos și starețul Gavriil au organizat apărarea. Tunurile otomanilor au început să tragă asupra porții prin care intrasem la venire. Concomitent, atacatorii au dat foc unei mori de vânt care a ars până la temelie împreună cu oamenii adăpostiți acolo. Cum turcii tăiaseră orice posibilitate de sprijin pentru asediați, aceștia, a doua zi, pe 9 noiembrie, cu egumenul Gavriil, comandantul Dimakopoulos, Kostis Yamboudakis și apriga Hariklia Daskalaki în frunte, cedând metru după metru cu pierderi din amândouă părțile, nu odată în lupte corp la corp, s-au retras în pivnița transformată în pulberărie. Acolo, au hotărât să nu se predea, să moară în libertate și pentru credința lor, iar legenda vrea ca însuși starețul să fi dat foc prafului de pușcă. Tunetul exploziei și al masacrului s-a auzit până în vremea lui Zeus și până în Europa lui Victor Hugo. Cerul a fost întunecat de carnea și oasele cretanilor și ale dușmanilor lor, iar pământul Greciei s-a înroșit de sânge și roșu a rămas până astăzi.
În acest lung culoar cu chiliile sale, povestește cretana Emilia Mavromichelaki, erau îngrijiți răniții, aici, în refectoriu, au fost masacrați 36 de tineri. O urmăm cu pași grei, dintr-odată totul doare, în pulberăria tragediei, ducând instinctiv mâinile la urechi. De peste un veac și jumătate țipătul continuă să lovească, deschizând răni aparent cicatrizate. Apoi ajungem la monumentul înălțat pe locul fostei mori de vânt, cu busturile eroilor și cu zguduitorul său osuar. Craniile stau înșirate pe rafturile unei vitrine ca într-un sicriu de sticlă pus în picioare, ca o coloană între ziua de ieri și cea de mâine. Fără trecătoarea carne, fără ochi, fără chip, cuiburile de os ale minții gânditoare, poate și ale inimii simțitoare, nu mai au identitate. Dar continuă să țipe mai înalt și mai puternic decât însuși tunetul planetar al exploziei.
Copiii ne așteaptă lângă ultimele trepte ale scării să-i însoțim, să ne arate, mergând spre bătrânul chiparos cu glonțul în crucea făpturii sale, au văzut printre ierburile și florile necunoscute și poate vindecătoare fluturi albaștri și fluturi albi, cum arar mai ajung sub ochii noștri astăzi. Cum arar mai sunt.