Spații culturale nr. 4 (12)

Artemiza ASĂNACHE

Emil Brumaru,
un adolescent timid

Volumul Cântece de adolescent (1957 – 1958), Editura Brumar, Timișoara, 2007 conturează un univers bine închegat, cu un imaginar poetic bogat și surprinzător, populat de insecte minuscule (păianjeni, omizi, râme, furnici, greieri, buburuze, cărăbuși, muște, fluturi), de moluște (melci uriași și galeși), de animale simbolice (șerpi, vulpi, cerbi) și de tot felul de legume, fructe și plante (dovleci, mure, căpșune, pătlăgele, crini, nuferi, scaieți, ierburi, tufe de mărar și buruieni). Poetul își petrece copilăria și adolescența în această lume încercând să-și găsească locul printre vietățile și ierburile pe care le întâlnește la tot pasul.
încrezător în forțele sale, adolescentul Brumaru (în 1957, el avea 18 ani) pășește stângaci pe tărâmul poeziei, ușor speriat de imaginile și de ideile poetice care zac ascunse în ființa sa. Scrisul devine un act eliberator, de exorcizare, pentru că îl obligă să își înfrunte temerile și să își definească identitatea: Încrezător, cu sufletul inform, / M-arunc din turnul unui ‘nalt poem, / Fără să știu, fără să vreau să-mi chem / Imaginile care-n mine dorm, / De care uneori mă tem (de-aici începe cântecul, poezia care stă la începutul volumului).
Poetul este o ființă hipersensibilă, care simte pe suflet zile fără număr, umbra lăsată de un flutur, și pentru care o pânză de păianjen pe umăr devine de o greutate nemaipomenită: „O pânză de păiajen mi se părea pe umăr / Atât de grea dar mâna n-o ridicam s-o scutur. / Și mă mâhnea o gâză și zile fără număr / Simțeam pe suflet umbra lăsată de un flutur (jurnal).
Elanul tineresc și încrederea în propriile forțe îi dau poetului îndrăzneala de a se lupta cu astrul ceresc, încercând să-1 detroneze: Orgolios și pur arunc spre soare / Lancia sufletului meu, biruitoare,
/ Ca-n jurul frunții nimbul să-și răstoarne (simt toate rănile ascunse în carne)”. în fața perfecțiunii, a absolutului, adolescentul se simte diform, umil, copleșit: „Mă simt diform în fața ta, cristal!” (cântec de adolescent). De aceea va încerca să se apropie cât mai mult de perfecțiune, să se autodepășească, iar pentru atingerea acestui scop nu ezită să facă sacrificii.
Din confruntarea cu propriii demoni, poetul iese învingător, maturizat, primenit sufletește. El ajunge să se cunoască pe sine și dobândește, totodată, o cunoaștere superioară a lumii care îl înconjoară. Poemele sale au rodit și-i dau senzația împlinirii: „Se împlinesc poemele în mine / Ca niște fructe dense și rotunde”, (se împlinesc poemele în mine). Cu toate acestea, poetul rămâne un neînțeles, un spirit a cărui esență rămâne necunoscută celorlalți: „Eu vă aduc pe brațe-adolescența / Bolnavă de lumină și candoare / Sufletul mei își suie ca o floare / Necunoscută pentru voi, esența”.
Deși se declară adolescent, copilăria zvâcnește încă viu în sufletul poetului, asemeni soarelui care își aruncă landa subțire / în șoldul plantelor rumegătoare, poetul încearcă să lase în urmă candoarea copilului și să se maturizeze. Orgolios, adolescentul este gata să se autoflageleze, cu un țipăt de pânde, de confuzii, de rețineri (să-mi sparg în ierburi sufletul de-atunci) numai pentru a suferi și a se schimba. Copilăria însă continuă să îl cheme într- un univers care mustește de vitalitate, plenar, solar: „Intrăm în vară. Fructele își leagă / în carnea crudă miezurile bune. / Viperi fierbinți se răsucesc. Dospesc căpșune. / Ziua își stoarce sucul și-i întreagă. / De undeva copilăria ne mai cheamă. (între anotimpuri).
Poemele din acest volum de început conturează o altă imagine a lui Brumaru în privința liricii erotice. Cunoscut ca un poet care iubește franc și care nu se sfiește să spună pe nume organelor sexuale (ca în volumele Dintr-o scorbură de morcov – 1998, Infernala comedie – 2005), Brumaru are o altă viziune asupra dragostei la vârsta tinereții. El este mai degrabă un adolescent timid, care nu a gustat încă din plăcerile erosului. Poetul nu ocolește tema iubirii, dar totul este așezat sub un nimb de puritate: „Mâinile noastre s-au atins atât de pure / Și-atât de clare umbrele-au rămas / Sub rămurișuri crude de pădure, / încât mi-e frică parcă și mă doare / Privirea ta de-acum strălucitoare…” (cântec de adolescent) – versuri care trimit la Luceafărul eminescian. în plus, nuditatea pare să îl facă să se simtă rușinat și speriat: „Și la tâmple prinde ușor să-mi sune / Sângele alb de duse toate acestea, poetul este deschis jocurilor erotice și nu este deranjat dacă fecioara face primul pas: „C-un măr zvârlit în mine putea orice fecioară / Să mă doboare palid în fragedele plante / Și să mă lege-n lanțuri subțiri de diamante / Ca să-mi sărute trupul dumnezeiesc de ceară (jurnal). In cântec de faun, inițiativa erotică vine însă din partea poetului- faun: „Sunt faun și e timpul prin scorburi să te caut / Ca să te frâng în iarba înaltă și fierbinte . Dragostea apare aici ca fiind complementară artei, literaturii, căci poetul decide să scotocească scorburile după ce încheie de scris: „Ascuns în buruiene n-o să-ți mai cânt din flaut. / N-o să-ți mai scriu poeme”.
Sentimentul de timiditate este lăsat, totuși, la o parte în poezia aruncă tot. pășește gol. spre soare, unde poetul îndeamnă la o trăire frenetică a vieții: „Să ne iubim, dar viguroși, dar tineri. / Frânți împreună, liberi împreună. / Adolescența lănciile-și sună: / în lături pânde, lașități, rețineri”. Totuși, accentul nu cade pe erotic, ci pe vitalitatea și pe îndrăzneala adolescentină care își subordonează tot ce întâlnește în cale.
Dragostea este, la Brumaru, un sentiment care poate acapara în mrejele ei toate făpturile. Poetul are foarte multe poeme intitulate idile, în care rolurile partenerilor sunt jucate de plante sau animale.
Pe această linie se înscrie și poemul poveste, o idilă dintre un șarpe și o floare. Poetul comprimă în două catrene o întreagă poveste de dragoste ivită între doi parteneri din regnuri diferite, ca în Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu. Chiar și finalul este asemănător, căci șarpele este omorât de niște cerbi, așa cum ciuperca lui Barbu este ucisă de razele puternice ale soarelui: „Lâng-un șarpe de mătase / S-a oprit o floare verde / Fericită să-i dezmierde / Liniștea primejdioasă. / Dar pufoși de spaimă cerbii / L-au strivit și-ntre izvoare / Singur- a rămas o floare / Peste frăgezimea ierbii”.
De o frumusețe aparte, cu un ritm sprințar este poezia puck, căci poetul îl îmbie pe Puck, ca și când ar fi cel mai bun prieten al său, într-o călătorie prin păduri, într-o evadare din filele cărții. Poetul descrie un peisaj natural foarte bogat, populat deopotrivă de zâne și de animale, conturând un cadru care trimite Ia cel eminescian: „Dă-mi mâna, Puck. Pădurile-s a’ noastre / Pline cu zâne mici cât degetarul. / Pe prunduri fine scârțâie cleștarul / Izvoarelor rotunde și albastre” (puck).
Relația cu divinitatea este percepută de poet într-un mod aparte. Iisus este prezentat într-o ipostază nouă, aceea a unui adolescent apropiat de vietățile naturii. Brumaru subliniază, asemeni lui Vasile Voiculescu (în grădina Ghetsimani), latura umană a lui Iisus: „Lângă izvorul sacru-al dimineții / Netulburat, Iisus făcea minuni. / Inconștiente-1 pipăiau pe pulpe / Râmele lungi. EI, simplu și supus / Adolescentul, palidul. Iisus, Hrănea din palme, cu furnici, o vulpe, (yastel creștin). în altă poezie, intitulată tot pastel creștin, Iisus încearcă să se scalde pe furiș, în apele unui izvor: „Sub curcubeie râmele sunt calde. / Unde-nverzește-n lintite izvorul, / Christ și-a lăsat să-i lunece piciorul / Și pe furiș încearcă să se scalde…”.
În aceeași ipostază umană este surprinsă și Fecioara Maria, care, venită în tindă peste noapte, năștea printre balerci de rouă. Nașterea Fecioarei pare a nu fi diferită de a celorlalte femei, fiind plasată într-un spațiu autohton, rural, în tindă. Dar chiar și așa, Preacurata se ridică, parcă, deasupra tuturor, căci, la nașterea Mântuitorului, totul este scăldat în rouă.
Brumaru este un poet cu un farmec cuceritor, care topește în pasta lui lirică elemente eterogene, reușind să le închege într-o poveste curgătoare, senină. Chiar dacă în Cântece de adolescent apele nu și-au săpat încă făgașul lor adânc, putând fi recunoscute cu ușurință ecouri din Eminescu, Barbu sau Arghezi, cititorul simte că din paginile cărții îl inundă un șuvoi de prospețime și răcoare. Iar dacă, atras fiind de acest val, încearcă să deprindă meșteșugul înotului, va fi plăcut surprins să constate că, pe măsură ce va trece de toate obstacolele (Julien Ospitalierul – 1974, Cântece naive -1976, Adio, Robinson Crusoe – 1978, Dulapul îndrăgostit – 1980, Ruina unui samovar – 1983, Fluturii din pandișpan – 2003), va descoperi o lume captivantă. Și un poet pe măsură.

Caruselul ideilor lirice
(cenaclu)

Cenaclul Adrenalitera al revistei Spații culturale, prin activitatea sa, este metodă de lucru pentru realizarea fiecărui număr al revistei, dar și motiv pentru schimbul de opinii culturale privind „reușita” creațiilor (textelor) literare proprii ale cenacliștilor, propuse spre lectură și dezbatere.
în perioada martie-aprilie au adus lucrări, în cadrul reuniunilor de lucru săptămânale: Cristina lacob, Elena Bost, Gheorghiță Drăghici, Georgiana Ștefănescu, Radu Fefceac, Valeria Manta Tăicuțu, Petrache Plopeanu, Valeriu Sofronie și Nicolai Tăicuțu. Alte prezențe cu opinii și puncte de vedere estetice: Georgiana Panait, Cornelia lonescu Ciurumelea, Laurențiu Selegian, Marius Nicolae, Manuela Sava și Marian Rădulescu.
Printre ideile vehiculate în cadrul cenaclului s-ar cuveni remarcate:
– poezia nu trebuie să fie un simplu expozeu al unui amalgam de idei;
– ceea ce scrii astăzi trebuie să satisfacă așteptările cititorului (de poezie);
– poezia începe când se termină filosofia;
– să lăsăm loc esențializării eului liric;
– este nevoie de o atitudine unitară față de poezie;
– ceea ce scrii să fie în armonie cu ceea ce ești;
– respectarea, pe cât posibil, a independenței poetului în raport cu universal de așteptare al cititorului;
– poezia trebuie să fie și dincolo de cuvinte.
Și câteva idei recepționate în timpul dezbaterilor pe marginea textelor prezentate de „cei cu experiență”:
– discursul poetic dezvoltă tema comună – comunicare-noncomunicare, a se vedea spusa lui Antoine de Saint-Exupery: limbajul este sursă de neînțelegere între oameni;
– ironia este inerentă, dar nu este etalată în atmosferă kafkiană;
– urbea este doar un pretext; tema discursului este de fapt pierderea istoriei, iar urbea e una paradigmatică;
– arta de a realiza portretul unui personaj din fragmente (vezi Picasso);
– s-a plecat adesea de Ia mai multe motive ca să se ajungă la un leitmotiv;
– se cuvine să căutăm frumosul acestei vieți întru poezie.

Cronicar

Cultura ca zbor pe
deasupra unui cuib de cuci

„Zborul culturii” și „năucii” sunt cele două noțiuni folosite pentru a crea un fel de suspans lingvistico- cultural, cu trimiteri și reveniri, printr-un facil, dar nu prea transparent joc de cuvinte, la celebrul titlu al nu mai puțin celebrului film, Zbor deasupra unui cuib de cucii Mai cu seamă în orașele mici, putem scrie despre cultură fără a spune prea multe lucruri legate de ea, ne mobilizăm șantierește resursele și până la urmă tot trebuie să iasă ceva, nu are importanță ce anume. Câți n-au folosit până la saturație cuvântul „cultură”, câți n-au trecut în revistă „valorile locale” sau „valorile naționale” și s-au pus pe ei într-o lumină favorabilă, chit că, prin felul cum se exprimă – în scris ori oral – pun în mare suferință limba română? Sunt fenomene cu care cei care au mai rămas consumatori… mai mult sau mai puțin fideli de cultură se confruntă permanent.
S-a ajuns la situația jenantă ca persoanele semidocte, veleitarii, autodidacții, oportuniștii refuzați în alte domenii, să facă o frumoasă carieră ca editori, întemeietori de reviste și chiar scriitori, deși, așa cum am spus, ei sunt certați definitiv și cu sintaxa elementară a limbii române, și cu vocabularul ei fundamental, ca să nu mai vorbim despre cel poetic! Neținând seama de nimic, acest nimic fiind de fapt esența „acțiunilor lor culturale” acești pseudoculturali cu tupeu concluzionează glorios, Ia fel de găunos ca în întregul lor discurs, că „e nevoie de cultură” și că ei sunt cei chemați să restaureze, să ordoneze, să stabilească ierarhii culturale, să Ie transforme în patrimoniu local, național și universal etc., etc., etc.
Partea proastă este că sunt luați în serios și că reușesc performanța de a se îmbogăți, ei, semianalfabeții, din fondurile alocate culturii, pe care le accesează și le obțin cu o ușurință mai mult decât suspectă. Orașele mici sunt un fel de împărăție a orbilor, în care chiorul…

PePe

Distribuie: