Propoziții pretențioase – Anilină
„Acu să te văd, flăcău!”
Parcă era nea Miron sau ăi de la Intercoop, neîncrezători în puterile și mintea mea. „Adică ce, bre, nu-s în stare să fac din astea? Ori sunt primele?” Colțurile. Impropriu numite astfel. Unghiuri mai curând, deschise aproape de 130 de grade, minus plus maxim 10. De-ar fi fost trasate omenește paziile, însă cui i-ar ieși perfect când are de ciupit din grinzi ca să pară rotund, când prima are forma unui sfert de vârf de creion, iar următoarele sunt boante ca penele-daltă după ce-ai sfredelit destul beton? Pune apoi tinichigiul să se muleze după ele când sprijinul jgheabului nu se face pe câte două cârlige, ci doar pe unul singur. Anghilă sau nu, suporți durerea. Până acolo trebuie să suporți totuși frustrarea nereușitelor, a zecilor de mici tăieturi până la forma aproximativă de îmbinare între două bucăți de jgheab. Cu avantaj. Extrăgând țiglele, înnădirea și scoaterea din poziție a duetului pluvial este mai facilă. Lipirea durează ceva vreme, dar și operațiunile anterioare de aducere a marginilor fest una peste alta și la interior, și la exterior. În total cinci perechi. Înnădirea ce exista deja făcându-se prin lipire cu silicon și prindere la ciubuc și capăt două holțșuruburi. Și-o „văcsea” la final cu spray maro. Tot cu grijă, cu apărătoare de carton ca să nu mâzgălim florăria.
O vorbă stricase Costică Sifonaru cu noi înainte să se apuce de clădirea învecinată cu coafeza fostă Serescu. Dar una-i să zici și alta să faci. Încât nici nu ne-am supărat, nici nu ne-am bucurat. De ne-ar fi cerut să procedăm cum le dăduse prin cap tinichigiilor, n-am fi acceptat o asemenea soluție. O fâșie lungă de tablă la 40-50 de centimetri de la poale, cârlige pe toată linia, probabil un șorț mai lat după, prins cumva de fâșie sau chiar lăsat în aer, montat însă la cuie, și în sus rânduri normale de un metru lățime până la capătul de sus. O anomală gândire, mai mult de fantezie, decât de siguranță. Câtă suprafață din jgheab să fie utilă astfel? Mai deloc, de mă și mir unde se ducea apa surplus de cel puțin 80%? Înapoi sub el, pe fâșie. Dar cât să fie fâșia și unde sunt cuiele ca să nu urce apa cel puțin 15 centimetri? O necunoscută căreia doar zidurile și sageacul le puteau fi martori.
Între biserica catolică și ce nu mai este (uite că nu pot fi sigur; căsuța vecină brutăriei, de o bună perioadă în proprietatea lui Pocheraș – asta-i porecla pe care o știu, o mai fi în picioare?) casa care s-a demolat nu de mult timp, lucrarea noastră de vreo patru zile la mama Artemizei, colega din generală a lui Nae, voleibalistă (cu o soră mai mare decât mine handbalistă; avea o poreclă…), cu al cărui soț eram în anii dinainte și după revoluție prieteni, John. Un tip înalt și iubitor de rock, parte uneori din mica noastră antantă muzicală de pe la Clubul Tineretului, trupele Vitamina Rock, RS 975 și chiar Laser. Cred că și el la fel de voleibalist ca soția. Sigur. Certitudinea îndoită în prima fază din pricina perioadei lungi (de prin 97-98 până prin 2007-2010) de ședere prin Spania (sper să nu mă înșel) și de când nu ne mai văzusem. Încă am rămas surprins să-i văd și pe cei doi împreună și pe el acolo. Nu știusem nici de legătura de sânge ale celor două surori și nici apartenența lor la mamă. Fiindcă pe fiecare le știam din alt context. Vară. Că vara construiesc emigrații noștri, când arde prin țările acelea soarele și toată lumea servește umbră sau plajă după preferințe. Trei surori (Țompi, frate! Ăsta e numele.), cele două foste sportive și asistenta, a mai mare dintre ele. Fuseseră toate cât luasem la rând tablele vechi, scândura pocită de vechime, de pe casă și le înlocuisem cu unele noi. Ne mai infiltrasem și prin pod pentru câțiva popi de sprijin, fiindcă „juca” tot acoperișul de la mijloc. Nu-și mai făceau treaba. Având la îndemână resturi din noua construcție, o magazie, mi ți i-am scos din uz pe cei vechi, anulați pe rând, ca să nu ne trezim cu acoperișul lăsat în cap. După, „trai și berechet”. „Tablă!” celui de jos și dă-i întinsoare. Doar câteva zone mai solicitante, restul….
