Fărădelegea lui Călin – Pudul civit
De când îmi tot răcesc gura?
Zic, zic și spun degeaba. Art. 2454 se leagă de aceeași problematică a rangurilor diverse. Preferate și puse în poziția secundă, ambele au de respectat regula de aur a informării. Rangul superior fiind primul căruia i se acordă drepturile execuției ipotecii – știm deja că nu singurele -, creditorul acesta poate trece la vânzarea bunului cât timp acesta nu a fost încă vândut sau, legitimează Al. 1, poate începe o nouă executare. Al. 2 e un pic peste logica în care se înțelege că anumite cheltuieli din cadrul ipotecar trebuie restituite neapărat. Încât creditorul cu rang superior restituie unui creditor cu rang inferior sumele finanțate pentru ipotecă doar dacă a notificat celui din urmă că are prioritate la executare.
Aici era aici. Abia la Art. 2455 are loc marea legitimare a scoaterii de sub ipotecă. Stingerea ei se produce odată cu transferul – prin vânzare – drepturilor asupra bunului de la constituitor la cumpărător. Deopotrivă se sting „… toate celelalte ipoteci și privilegii…”. Însă, lipsește un amănunt. Este încă o dovadă că la prima vedere cititorul poate fi indus în confuzie și se poate gândi, dacă mai are o ipotecă pe alte bunuri, că și acelea cad sub incidența acestui articol. Al. 2… cuvântă el în favoarea cumpărătorului. Are niște hibe…. A omis iară Codul Civil să alăture celor trei mari și importante documente unul care le întrece pe toate: actul de vânzare-cumpărare. Nu pot doar titlurile, înscrisurile constatatoare de proprietate pentru constituitor, contractul de ipotecă și actul de stingere a ipotecii din arhivă să dea garanții dobânditorului că este proprietar. Vă invit să mergeți cu cele trei oriunde vi se cere atestarea acestui drept asupra unui bun și vă veți trezi cu următoarea chestionare: „Unde este actul de vânzare-cumpărare?”.
Hai că…. Și la ce-l vinzi, la ce l-ai ipotecat, cine a evaluat riscurile? Unde sunt garanțiile suplimentare? Cine a condus licitația de nu a putut obține prețul scontat? De ce nu a anulat-o? Cine a evaluat creditul și garanțiile inițiale? Fiindcă mi se pare aberant să fi girat cu un obiect supraevaluat debitorul și să i se mai ceară și restul de credit neacoperit de vânzarea ipotecii. Adică rumânul de aceea a dat la dracu plata și creditorul s-a pus cu cătănie pe obiectul de gaj, pentru neputința achitării împrumutului. Să fie după mine, nu l-aș lăsa pe creditor să mai recupereze nimic, ca dovadă clară a lipsei de abilități și a proastei gestionări a propriilor acțiuni. Și mai este și chestia aia. A garantat debitorul sau constituitorul ipotecii, a acceptat creditorul? Atunci pa și la revedere. E pierderea lui. Necalculată. (Art. 2456)
Lucrul…. Da, e și lucru obiectul sau bunul. Dar, purtând „stigmatul” dreptății supreme, a limbajului juridic pur, cu toate repetițiile deranjante, tot aș fi lăsat șablonul „bun” peste tot…. Art. 2457 se revine iarăși la cine este proprietarul ipotecii, chestiune pe care n-am digerat-o de la început. Amestecul uneori, unilateralitatea alteori derutează. Pornind de la ideea sugerată de Al. 1, că se vinde, că are în posesie bunul, creditorul este obligat să-l restituie: fizic sau sub formă de contravaloare. Dacă debitorul nu este proprietarul lui. O secundă. Și care mai este șmecheria atunci dacă debitorul nu plătește? Creditorul rămâne păcălit? Al. 2 îl scoate niznai pe creditor. Că n-ar ști că bunul ipotecat este al debitorului sau al altcuiva. Suntem cu capul? Nu a citit actele când a cerut ipotecă? Cum „În cazul în care creditorul nu cunoaște această împrejurare…”? Se exonerează astfel creditorul de orice fel de răspundere, dacă a restituit doar debitorului ce rămâne din vânzarea bunului (și aceasta o informație pe care o solicitam cu cel puțin 20-30 de articole în urmă).
