Spații culturale nr. 4 (11)

GHEORGHIȚĂ DRĂGHICI

Poeme de început

Este în plin spectacol pe scena neîntreruptă a întunericului.
Spune prima replică și toți spectatorii
încep să bată din palme licărind pe bolta cerească.
își aprinde apoi o lumânare de veghe și numaidecât
luna pătrunde pe aceeași scenă.
Destul de timidă totuși –
nu se vede decât jumătate.
Astăzi se pare că joacă roluri diferite;
stau mai mult cu spatele una la cealaltă.
în plin entuziasm noaptea
ridică sala în picioare și este în al nouălea cer.

Din spate, timpul
– cel mai renumit dintre sufleuri – le amintește
că urmează o nouă piesă: ziua.
Spectacolul a luat sfârșit.

***
Sunt pe acest țărm, pod între două lumi.
Pe de o parte e marea, ce tremură uitându-se în ochii mei,
iar pe de altă parte e uscatul
(căruia i-e încă teamă să vorbească).
îmi simt picioarele
plânse
de lacrimile mării
care mă cheamă cu disperare să fiu al ei.
Pământul tace, dar surâde viclean.
Știe că mai devreme sau mai târziu
voi fi în întregime al lui…
***
Atât de mult i-a luat omului să zâmbească,
încât pe pământ au început să apară zilele,
nopțile, apele, și, în cele din urmă, cerul.
A zâmbit mai întâi zilei,
iar noaptea s-a înnegrit de supărare.
Timpul a încercat să fugă și de atunci
nu s-a mai întors niciodată,
lăsând în urmă doar ape care mai plâng și astăzi.

Catharsis

E-un colb de aur aruncat
Pe-al lumii țărm de neștiut
Și cânt-un vals de neuitat
Pe valul său de timp pierdut.

El, legănat de mii de ani,
Ascultă scripca lungii seri
Și vede-n umbră doi orfani,
Copii ai tristelor plăceri.

E-atât de-albastru, dar profan,
Căci nu-i nimic pe placul lui;
Vin voci cu toate simultan
Pe drumul nou al nimănui.

S-a stins pe apa de cristal
În focul astei primăveri;
Și-a dus ființa în aval,
Râzând de tristele plăceri.

E azi nisip care-a plecat
Din nou spre-un capăt de-nceput,
Dar, iată, toate s-au uitat
Căci a găsit tot ce-a pierdut.

PETRACHE PLOPEANU

Codruț Constantinescu
și Aventura Magna
a demitizării spațiului cărții

Suntem prinși între Scyllele și Carybdele vieții de zi cu zi și de foarte multe ori gândul vinovat că a trecut o vrane și încă o vreme de când nu am mai răsfoit o carte – în sensul concret al lecturii și nu al actului simplu de a da foaie după foaie începe să prindă contur tot mai clar. Nimic de zis, trăim de la un timp, care coincide cu deschiderea noastră puternică spre cultura lumii întregi, adevărate aventuri ale cunoașterii, aventuri pe care ni le apropriem conștienți sau involuntar, dar adevărata aventură, Aventura Magna este fără îndoială aceea în care noi jucăm rolul principal în veșnica piesă a mângâierii, a luării în stăpânire, a posedării cu extaz a acelei ființe pe care o lumini carte. în fața acestei pătrunderi într-un univers de unde nu am vrea să mai plecăm, cedează orice fel de incongruențe personale și banale, orice urmă de metafizică a pieței și a lucrului nesemnificativ. Cei care au ținut în mână o carte mai mult de câteva clipe, știu despre ce vorbesc, iar Codruț Constantinescu cu atât mai mult
Lumea lui Codruț Constantinescu din A TRĂI PENTRU A CITI, cărți, istorii, portrete, Editura Karta- Graphic, Ploiești, 2008, este una a abandonării, a dedublării și multiplicării gestului și cuvântului altora, cu fiecare carte pe care o citește și pe care apoi o prinde în cuvântul și gestul propriu ca într-o frescă voit patinată pentru a-i atribui o valoare, pe care numai cunoscătorii o pot aprecia. Codruț Constantinescu absolvent al Facultății de Istorie a Universității București (2000), cursant la The
International People’s College, Hehingor, Danemarca, august-decembrie 2000, Mastetat în studii europene al Universității din Geneva între anii 2001 și 2003 și ne oprim aici, este un călător și la propriu și la figurat prin spații culturale diverse, iar lucrarea asupra căreia m-am oprit acum nu face altceva decât să fie o adevărată „relatarea a călătoriei”, o călătorie inițiatică, pentru că orice nouă carte citită este o nouă probă trecută, și pentru autorul ei și pentru mine, cel care mă opresc asupra spuselor sale și poate și pentru aceia care vor percepe cu adevărat mesajul pe care doresc să-l transmit Ia rândul meu.
Asigur de la bun început pe acela care, pe urma celor scrise de mine aici, va lua în mână, dacă nu a făcut-o până acum, cartea numită mai sus, A TRĂI PENTRU A CITI,…, că titlul reflectă perfect realitatea conținută în paginile ei: într-un stil atrăgător, fără trimiteri critice sofisticate, un scris din care transpare clar formația istorică, dar și aceea amplă culturală, Codruț Constantinescu dialoghează cu noi pe diferite teme, făcând treceri insesizabile de la reflecțiile sale la acelea ale diferitelor personalități culturale sau politice, ajutând cititorul să treacă acele probe inițiatice, identificate cu profunde acte culturale.
In cele 31 de articole, care, ne dezvăluie autorul, au fost publicate în paginile unor reviste din România precum „Timpul”, „Revista 22″, „Argeș”, „Axioma”, „Revista Nouă”,în perioada 2003 – 2007, identificăm teme de o puternică actualitate, nu numai culturală ci și social-politică, care ne reamintesc, dacă știam câte ceva, sau care ne introduc frust în viața și opera unor încă necunoscuți pentru noi românii, îmbogățindu-ne însă „valiza” personală cu numeroase aspecte inedite, comentarii la fel de inedite și pertinente despre diferite personalități ale secolului XX mergând uneori până în prezent, despre diferite fenomene ale aceluiași secol, războiul, comunismul, fascismul, decolonizarea, problemele societății irlandeze contemporane, dar nesfiindu-se să coboare în timp chiar până în lumea antică a Egiptului, Greciei și Romei Antice sau să hălăduiască asemenea cavalerilor prin fascinanta lume a Evului Mediu, atunci când face o extindere interesantă a fenomenului sclaviei, aducându-1 în plină lume comunistă.
Evenimente precum Al Doilea Război Mondial pentru care autorul mărturisește că are un interes sporit, îi prilejuiește o amplă și extrem de diversă abordare, aceea a sintetizării autobiografiilor unor puternice personalități culturale europene precum, Carlo Levi, Cesare Pavese, sau prin referiri indirect- autobiografice ca în cazul lui Vasili Grosman, a unor expuneri clare și concise despre anumite cărți în care locul central îl are reflecția despre locul omului în mijlocul morții, ca în cazul splendidelor tăieturi din cartea lui Jonathan Littell, Leu Bienveillantes.
Pe Codruț Constantinescu îl preocupă într-o măsură importantă și aici facem din nou apel la formația sa istorică, acea problematică legată de „imaginea celuilalt”, un aspect de mentalitate colectivă, aducând în fata noastră cazul foarte apropiat al României, fie comuniste, fie postdecembriste, vizualizat de către o serie de „călători străini”, și am pus aici ghilimelele respective pentru a accentua și mai mult comparația cu acei călători străini, care din secolul al XVII-lea au trecut și prin spațiul românesc, unii spre alte țări, alții rămânând aici un timp mai îndelungat. Sunt prezentați cu acuratețe științifică patru din acești călători contemporani prin România de după 1989, Robert Kaplan, Fantomele Balcanilor, volum apărut în 1993 și La răsărit de Tartaria, apărut după 1998, Alain Kerjean, Voyaje en Roumanie, de la Translvanie au delta du Danube, apărut în 2007, Philip O Ceallaigh, însemnări dintr-un bordel turcesc, tradus și în România în 2007 și apărut la Editura Poirom și al treilea „călător”, Mike Ormbsky cu Grand Bazar Romania, apărut la Editura Compania în 2008, dându-ni-se ample excerpte din lucrările acestora în strânsă legătură cu diferite aspecte ale societății românești în veșnica perioadă de tranziție. Prezentarea celor patru și a lucrărilor lor îi prilejuiește lui Codruț Constantinescu comentarii proprii despre aspectele citate și despre altele într-un stil acid, amar- ironic și foarte detașat de „ai noștri”.
Consider că este necesară o enumerare a titlurilor eseurilor cuprinse în lucrare, pornind de la considerațiile că voi reuși astfel să întregesc cu anumite detalii sfera interesului cultural al autorului, iar pe de altă parte pentru a-mi facilita plăcerea adâncirii în conținutul eseurilor respective printr-o grupare a acestora potrivit anumitor tematici, desigur subiectivitatea autorului acestor rânduri rămânând determinantă, dar neavând prea mult spațiu de manevră datorită exactității direcțiilor pe care Codruț Constantinescu le-a vizat și le-a prezentat.
Am încercat să realizez o grupare a titlurilor potrivit acelor direcții tematice la care mă refeream în fraza anterioară. După bogăția și stăruința autorului putem considera drept o prioritate acordată de el fenomenelor secolului XX – uneori titlurile reproduc chiar titlurile unor lucrări referitoare la fenomenele respecive – : Noi și Occidentul, Mitul ca armă de atac, Nașterea unei noi dictaturi. Rusia lui Putin, Despre fondatorul Ordinului Linguriței, Amos Oz, Un drum prea îndepărtat, Binevoitoarele – sau povestea unui succes fulgerător, Tragica poveste a unui regiment german pe Frontul de Est, Carnetele vieții și ale morții, Paris, adevărata capitală a intelectualității române, Jean Francois Revel – sau singur împotriva
sistemului, Responsabilitatea mass-media în concepția lui Jean Francois Revel, Două analiza despre Franța, Denis de Rougemont: destinul unui european convins, Războiul civil european 1917 – 1945.
în al doilea rând autobiografiile unor personalități culturale îl incită pe Codruț Constantinescu, dar nu într-un mod sterp și unilateral ci folosindu-și cu abilitate culturală deprinderile de a face legături cu fenomene și evenimente, care pun mult mai mult în evidență personalitățile respective, decât dacă s-ar fi urmat un fir liniar punctat doar din când în când cu anumite desfășurări. Cărțile pe care le-a citit și care au un conținut mai mult sau mai puțin autobiografic îi dau posibilitatea să ne înfățișeze o amplă culoare social-politică și istorică în care viața protagoniștilor nu se pierde ci dimpotrivă este ilustrată puternic. Titlurile sunt: Mario Vargas Llosa și „Peștele în apă”, Descoperind lumea pentru a o povesti, Denis de Rougemont…,Karen Blixen: destinul unei femei curajoase, Femeia irlandeză între tradiția conservatoare și emancipare – cazul Nuala CXFaolain, Două copilării irlandeze, Dușmanilor mei, acest pumnal, Destinul și scrierile a doi confinati.
Ar urma apoi acele eseuri despre viziunile străine asupra României, pe care deja le-am amintit mai sus. Nu voi reveni la acestea decât pentru a aminti în paranteze titlurile respectivelor eseuri (Robert Kaplan, o altă viziune asupra României, Minunatele amintiri a trei călători străini în România contemporană) și pentru a introduce în discuție un alt eseu cuprins în carte, care poate prefața discuția despre „imaginea celuilalt”, este vorba de Mitul ca armă de atac, în care este prezentată lucrarea lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească. „Nu ne vine să credem – scrie aici într-o luare de poziție proprie Codruț Constantinescu -, dar falsificarea trecutului nostru de către comuniști, (…) și-a pus amprenta din plin asupra evoluției societății românești de după 1989, explicând multe din nereușitele, violențele, întârzierile, rateurilor noastre” și se întreabă la sfârșit „Mai are mitul vreun viitor? Este posibil, însă el se va adapta cerințelor lumii contemporane, urmând să legitimeze actele și elitele politice (mitul civilizator al Uniunii Europene). Să sperăm – continuă el – că cel puțin făbricuța de mituri românești se va mai de-dramatiza/democratiza și că din ce în ce mai puțini români vor mai crede în ele”,
E un sfârșit logic al prezentului eseu pentru că tot ceea ce a făcut Codruț Constantinescu în cele 210 pagini (scris propriu fără Precuvântare și Postfață), este de fapt o acțiune demitizantă. El demitizează ceea ce lipsa lecturii ar putea să ne facă să credem despre orice carte pe care o vedem pe tarabe și nu ne aplecăm asupra ei, și ne îndeamnă să continuăm demitizarea singuri.

MANUELA CAMELIA SAVA

RARA AVIS

Ne putem pune întrebarea dacă opera Hortensiei Papadat-Bengescu mai este oare de actualitate. Da și nu. Răspunsurile pot fi variate. Depinde de cel care judecă acest lucru. Dacă ar fi să ne ghidăm după faptul .că unele manuale școlare o tratează superficial sau chiar deloc, romanele ei nefiind pe gustul tuturor, mai ales pe al celor neinițiați în taina romanelor, în taina lecturilor serioase, cum ar fi elevii din învățământul preuniversitar, atunci am putea spune că Hortensia Papadat-Bengescu este o „rara avis” pe care o mai apreciază doar lectorii avizați, bucurându-se, ori de câte ori au ocazia, de scrierile ei pline de nerv, pline de viață.
Debutând în epoca de glorie a literaturii române, în 1919 cu volumul „Ape adânci”, când se afirmau nume ca Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Barbu și Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu este promovată de criticul Eugen Lovinescu care vedea în opera ei o ilustrare a evoluției de la obiectiv la subiectiv în cadrul prozei românești, respectând și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine.
Marele oraș este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat- Bengescu, și nu e vorba numai de Bucureștiul interbelic, ci și de marile orașe europene Geneva sau Veneția, în care acestea se plimbă cu o naturalețe a burghezului fraged și de curând parvenit.
„Drumul ascuns” (1932) face parte din ciclul Hallipa, alături de „Fecioarele despletite” (1926), „Concert din muzică de Bach” (1927) și „Rădăcini” (1938)și urmărește, dintr-o perspectivă subiectivă, destinul Lenorei Hallipa, care, divorțată de Doru Hallipa, se va căsători cu doctorul Walter, posesorul
unei averi obscure, obținute după moartea amantei sale, baroana Salema Efraim: „grasă, cu tâmple supărător de negre, încadrând obrajii cu trei rânduri de guși, separate de trei rânduri de smaragde, pe care părea că Ie poartă și noaptea” („Drumul ascuns”, p. 8).
Căsătoria de complezență dintre cei doi este pentru Walter o salvare a onoarei sale și convenabilă totodată, pentru că, pe de o parte, spală trecutul rușinos și, pe de altă parte, Lenora nu este o soție incomodă. Ea nu pune întrebări, nu-și face probleme de conștiință și nu schimbă nimic din atmosfera sanatoriului Walter: „Căsătoria doctorului Walter și prezența Lenorei, soția lui, nu adusese nicio tulburare sanatoriului Walter. Totul funcționa în ordinea desăvârșită de mai înainte” (p. 7).
Nu așa stau lucrurile după sosirea Cocăi – Aimee, fiica mai mică a Lenorei, care se întoarce în București de la pensionul de la Predeal: „de la sosirea lui Aimee însă, începuse a se observa că erau acolo două noi câtimi de care să se tină seamă” (p. 31). Fata, frumoasă ca o păpușă de porțelan: „O păpușă fără caracter, nici expresie în frumusețe, dar perfectă și mai ales deosebită prin materialul întrebuințat de natură: mătase, culoare, totul de prima calitate, nici un defect de țesătură” (p.27), orgolioasă, în trufia ei autoidolatră, deși păstrează cu tatăl ei vitreg, dr.Walter, o relație de cordialitate și în același timp de răceală, are de la început „un aer sfidător de stăpână care ia în primire ce i se cuvine” (Nicolae Manolescu , „Arca lui Noe”, p. 332).
Prin afișarea unui protocol unde primează eticheta, utilizând toate grațiile naive de care este în stare, Coca-Aimee își pune în aplicare planul ascuns: de a parveni în înalta societate bucureșteană și de a pune la dispoziția unor recepții mondene și baluri, palatul care „seamănă cu Schonbrunn!”: „Apoi, luptând cu o portiere, trecuse cu inspecția alături, în realitate pentru a face socoteala calităților și defectelor apartamentului, în vederea recepțiilor viitoare” (p. 53).
Coca va reuși mai mult de una singură să-și ducă la capăt dorințele ascunse, pentru că își dă seama că mama ei este atât inactivă, pe cât de neputincioasă, iar sora mai mare, Elena Drăgănescu (eroina din „Concert din muzică de Bach), fiind plecată în străinătate, nu-i dă nici un semn de apropiere. Prin intermediul fetelor Persu, Minetta și Cora, va fi introdusă la club sau în marile familii bucureștene. Cora va fi cea care o va iniția în tainele unui lesbianism incipient, și apoi se va îndepărta, fără vreo explicație, lucru care îi știrbește puțin din mândria păpușii Coca-Aimee.
Plimbările la șosea, pe Calea Victoriei, cu Buickul, reuniunile de la club, mondenitățile sunt urmărite prin ochii vanității lui Aimee, până când fata reușește să îl convingă pe Walter să își pună la dispoziție palatul pentru balurile în care ea este regina, hrănindu-și astfel egoul hipersensibil, îndepărtându-sede prietena ei cea mai bună, nemțoaica Hilda, și chiar de mama ei, Lenora, care devine din ce în ce mai ștearsă, cedând sub imperiul bolii.
Boala ocupă, în mod pragmatic, un loc important în opera scriitoarei, pentru ea, reprezentând „compromisul firesc dintre viață și moarte”, așa cum afirmase într-un interviu.
Cea care descoperă boala Lenorei este Nori Baldovin, o feministă și o persoană directă, care atrage atenția Cocăi-Aimee într-un mod franc, chiar nedelicat. Odată recunoscută boala, ca o victorie a destinului în lupta Lenorei cu rușinea și neputința, dar mai ales cu voința ei slabă și cu starea de monotonie, declinul este sigur, Walter intervenind acum ca un profesionist, pentru că realizează că sfârșitul e aproape.
După intervenția chirurgicală, urmărită în amănunt de scriitoare, Lenora pare să își revină, iar cei doi soți fac un voiaj la Viena, în compania Hildei, dar revenirea în țară va fi „un cântec de lebădă” pentru Lenora care participă la balurile întrerupte parcă pentru o clipă, ba mai mult, strălucește ca altădată, fiind în centrul atenției, palidă copie a femeii frumoase și mondene, ca apoi să recadă într-un episod și mai cumplit ca înainte, în final să survină moartea: „La 8 fără un sfert, printr-o embolie, cu un tipăt mare, Lenora murise, accident care nu era nici prevăzut, nici exclus. Scutise astfel o agonie care mai putea dura zece, douăsprezece ore” (p. 255).
O altă moarte prezentată în roman, scriitoarea având o predilecție pentru aceste momente funeste, este cea a lui Drăgănescu, soțul Elenei, care, bolnav de inimă, pleacă pentru o scurtă perioadă în Elveția cu scopul de a reînnoi relația cu soția sa, implicată într-o altă iubire, cea pentru muzicianul Marcian. Chemat de urgență în țară ca să rezolve o situație neprevăzută la una dintre fabricile sale (luase foc), este obosit de drum și, surmenat, va sucomba în sanatoriul doctorului Walter, iar acesta se va ocupa în mod galant de toate amănuntele, anunțând familia și punând la punct înhumarea, achitându-se astfel și față de Elena, cealaltă fiică a Lenorei, pe care o neglijase.
Finalul, deși cam incomplet, aduce o rezolvare pentru toți: Elena își va putea reface viața alături de Marcian, iar Walter o va lua în căsătorie pe Coca- Aimee, pentru a o pune sub protecția averii sale, lucru dorit și de mica prințesă, numită de către unul
din doctori „Domnița de zăpadă” (p. 283), care își îndeplinise drumul ascuns al gândurilor ei, explicația din titlu dând-o chiar Elena: „Treptele casei somptuoase erau treptele unui drum ascuns, mai puternic ca orice rațiune”(p. 307), considerând că această căsătorie era binevenită, chiar dacă ea contravenea oricărei morale: „locul era bun pentru Coca-Aimee, impresie ce trecea peste orice argumente contrarii”(p. 307).
Cu unele mici incongruențe ce i s-ar putea reproșa ca nemaifiind valabile astăzi, căci plimbarea la șosea cu Buickul ar părea desuetă, iar balurile de altă dată considerate demodate și chiar un act de snobism, romanul „Drumul ascuns” al Hortensiei Papadat- Bengescu rămâne în actualitate prin analiza stărilor sufletești, prin reliefarea încălcării moralei (cu orice preț uneori), scriitoarea urmărind triunghiuri conjugale: Elena – Drăgănescu – Marcian sau Walter- Lenora – Aimee, lesbianismul, concubinajul, pierderea virginității și, mai ales, boala: cancerul, care este o plagă modernă, mai actuală ca niciodată.
„Drumul ascuns” poate fi și al Hortensiei Papadat- Bengescu, o „rara avis” care își depășește epoca, relevându-se de fiecare dată ca o scriitoare de mare valoare, iubită și mereu prețuită de toți cei care îi recunosc scrisul limpede, curgător, adânc, impresionant.

Distribuie: