Spații culturale nr. 4 (8)

Un dialog necenzurat
cu șeful cenzurii din
Argeș, Olt, Vâlcea…

„NU SE TIPĂREA ABSOLUT NIMIC FĂRĂ AVIZUL MEU”.

Radu Albu a fost șeful cenzurii, care își avea sediul în orașul Pitești (1959 – decembrie 1977). Titlul său oficial era acela de „lector-împuternicit al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor pentru orașul Pitești”. Un titlu atât de cuminte și general, că ți-era imposibil să ghicești ce se ascunde în spatele său.
Faimoasa Direcție pe care o conducea Radu Albu cenzura însă toate publicațiile din județele Argeș, Olt și Vâlcea, programul Stației de Radiodifuziune Pitești, programul și spectacolele Teatrului „Al. Davilla”, programele și spectacolele închinate sărbătorilor naționale, tabelele contabile, orice tipăritură și orice spectacol public, programele „artistice” dedicate „celui mai iubit fiu al poporului”, omagiile în proză și versuri, fluier mioritic, mandolină și drâmbă. în Pitești, Direcția aviza tipărirea publicațiilor principale ale vremii: cotidianul „Secera și Ciocanul”, organul Comitetului Regional P.M.R. și al Sfatului Popular Regional Argeș și revista „Argeș”, ultima editată de Consiliul Educației și Culturii Socialiste a județului Argeș.
Mihai Ghițescu, un ziarist care a prins acele vremuri, mărturisește în prezentarea „Cenaclul Rebreanu la 55 de ani”, din volumul cu același nume (Editura Zodia Fecioarei, 2004), că „cenzura nu urmărea numai interdicția de a publica anumite texte, ci în mod deosebit pe cei ce le semnau. Cultura a fost ruptă în două și catalogată: cultură burgheză, decadentă, și cultură socialistă, progresistă. Pe baza acestei concepții s-au întocmit listele cu cei care nu aveau dreptul să publice, care au fost trimise la edituri și ziare cu indicația de a fi respectate cu strictețe.”
Sediul D.G.P.T. se afla în Tipografia Argeș, situată în anii 1950-1970 lângă restaurantul Argeș din centrul Piteștiului. Despre existența faimoasei Direcții vor fi știut în primul rând publicațiile principale ale vremii aflate sub satârul ei: cotidianul „Secera și Ciocanul” și revista „Argeș”, ca publicații ale forurilor de partid din Argeș. Și vor mai fi știut de această Direcție, presupunem, scriitorii maturi din Argeș. Noi, cei mai tineri, habar nu aveam în anii 60-80 și nici mai târziu de existența Direcției Presei chiar în Pitești, în buricul târgului. Lupta noastră se dădea cu cenzura din București și cu editurile bucureștene, unde ne lăsam, spre editare, manuscrisele… Și unde ni se refuza, ani de-a rândul, publicarea, fie cu argumentul că „n-ai intrat în planul de editare”, fie cu acela că „ai fost
respins de cenzură”.
Cunoscându-1 pe Radu Albu la 14 ani după Revoluție, am făcut, în câteva reprize, acest interviu cu intenția de a afla cum se gândește de cealaltă parte a baricadei, aceea a cenzorului, iar nu a scriitorului.
Noii cenzori, cei care ne monitorizează acum semnătura și articolele în orașul bucuriilor noastre, cei care ne postează fără voie pe net eseurile pe care le semnăm și le comentează paralel, cei plătiți să scrie atunci când trebuie și ce trebuie se vor regăsi probabil în spiritul acestui interviu…
– Domnule Radu Albu, cum ați ajuns în cenzura argeșeană?
– După terminarea Facultății de Ziaristică am fost repartizat prin act guvernamental la ziarul „Secera și Ciocanul” (1955), în funcția de redactor. în ianuarie 1959 am fost numit lector-împuternicit al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (D.G.P.T.) pentru orașul Pitești, adică cenzor.
– Ce făceați în calitate de cenzor?
– Ca cenzor, citeam între ora 21 și 5 dimineața ziarul „Secera și Ciocanul”, iar ziua, între orele 12 și 14 citeam revista „Argeșul” și alte publicații, pentru care dădeam avizul de publicare sau BT-ul (bunul de tipar) și puneam ștampila pătrată pe fiecare pagină.
– Ce fel de texte erau tăiate sau refuzate de dv.?
– Textele care priveau securitatea statului, a regimului. Pe cele care denigrau organele de partid și de stat. Dar eu am fost singurul cenzor care acceptam să discut cu autorii și scriitorii, iar dacă ei aveau argumente, eu cedam. Am acceptat, la revista „Argeș”, meii multe articole despre Brătieni, despre Golești și despre Bălcescu. Asta atunci când istoria noastră oficială începea după 1944… Și când se vorbea foarte mult despre „mărețele realizări socialiste”, despre „rolul partidului” sau Guvernul Petru Groza. Apoi, istoria noastră a început să vorbească, în proporție de 75%, despre „epoca Ceaușescu”.
– Ce publicații treceau prin mâna dvs?
– Toate publicațiile din zona Argeș, Olt și Vâlcea: „Secera și Ciocanul”, revista „Argeș”, „Energeticianul”, „Textilistul”, „Autoturismul ARO”, „Comerțul Muscelean”, „Flacăra hidrocentralei”, „Minerul Muscelean, „Chimistul muscelean” și altele.
Tot noi dădeam BT-ul pentru a fi tipărite „Programul de fotbal”, „Programul de teatru”, afișele, „Programul stației de radioficare Pitești”, articolele și interviurile stației, borderourile financiare etc. în Tipografia Argeș nu se tipărea absolut nimic fără avizul meu. Sau al subordonaților mei.
Șefii din cenzură erau evrei”,..
– Citeați și poeziile care se prezentau în Cenaclul „Liviu Rebreanu”?
– Cenaclul nu intra în atribuțiile mele.
– Știți ceva de ziaristul loachim Moruzi arestat în anii 1950-1960 și închis nouă ani? Dar despre Floru Mihăescu și Gheorghe Drăghici, scriitori care frecventau Cenaclul „Liviu Rebreanu” și care au fost excluși din partid? Cel puțin așa ne spune dl. Mihai Ghițescu.
– Mihai Ghițescu o spune abia acum. Eu nu am auzit de acest ziarist, Moruzi. De ce nu l-a apărat pe ziarist atunci, când el însuși era secretar de redacție la revista „Argeș”?
– Cu cine ați lucrat la tipografia de atunci?
– Am prins doi directori: Velicu Ion și Siman Constantin.
– Ce colegi ați avut la D.G.P.T.?
– Colegii mei subordonați, cenzori și ei, erau Onicel Ion și Cîrstoiu Constantin. Cîrstoiu lucrează și acum la Casa Creației Populare, vizavi de Teatrul „Al. Davila”. în țară însă, majoritatea șefilor de departamente din D.G.P.T. erau evrei: Cohn Iosif (Botoșani), Soldenchein (lași), Segal, Leonida, Molho (București) și mulți alții.
– Cum vă explicați că cenzura era plină de evrei și că evreii admiteau să lucreze în cenzură?
– Ați văzut evrei în mină? Erau acolo pentru că erau deștepți. Și au admis să fie acolo pentru că se plătea bine.
Salariile cenzurii
– Cum ați nimerit dvs., român, în Cenzură?
– în 1960 a sosit un ordin ca în Direcție să fie recrutați mai mulți români. în plus, la D.G.P.T. am ajuns în urma demascării, împreună cu alți doi colegi, a redactorului-șef adjunct al ziarului „Secera și Ciocanul”, Mircea Drăgan, care plagia articole dintr-o carte despre petrol.
– Ce salarii aveați în cenzură?
– în 1961 aveam 1060 lei, în 1971 aveam 3100 lei, iar în 1984 aveam 4030 lei. Acum am o pensie de 3.800.000 Iei.
Organizarea D.G.P.T.
– Cum era organizată Direcția Generală a Presei?
– D.G.P.T. avea mai multe direcții: Direcția Instructaj (din care am făcut parte), Direcția Cultură, care își dădea avizul pentru toate lucrările literare, Direcția Știință și Tehnică și Direcția Personal. D.G.P.T. cu toate direcțiile lui se afla în București, strada Maior Giurescu, nr. 11, lângă căminele de fete ale ASE. Când lucram ocazional la Direcție, trăgeam toată ziua cu ochiul la fetele, unele despuiate, de peste drum.
Pe Păunescu l-am trimis acasă
cu Flacăra lui cu tot
– Spectacolele Teatrului Al. Davila treceau și ele prin sita dv.?
– Desigur! Ziua vizionam toate spectacolele cu public ale teatrului. Manifestările de 1 și 30 Decembrie, de 23 August, 1 Mai purtau și ele viza noastră.
– Ați refuzat vreun spectacol?
– Nu am avizat Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu. Tocmai venea cu cenaclul de la Craiova, unde susținuse un spectacol. Acolo intrase Ia primul- secretar în papuci și-i ceruse o sumedenie de favoruri, în timpul spectacolului îi îndemna pe tineri: „Sărutați-vă!”, „Iubiți-vă!” Eu și prim-secretarul Ion Dincă nu i-am dat viza. Așa că pe Păunescu l-am trimis acasă cu „Flacăra” Iui cu tot. Acesta era un act îndrăzneț, dacă ținem cont de faptul că Păunescu era prieten cu Nicușor, fiul lui Ceaușescu.
Cenzura ținea direct
de Consiliul de Miniștri
– Cui anume se înaintau rapoartele dvs.?
– Pe plan local nu dădeam seama nimănui. Nici cel puțin Securității Argeș. Toate rapoartele ajungeau la șeful de serviciu din Direcția Instructaj a D.G.P.T.
– Dar Direcția Generală a Presei de cine aparținea?
– De Consiliul de Miniștri…
– Ați urmat vreo școală sau calificare specială pentru calitatea de Șef al cenzurii Argeș?
– Pentru funcția de cenzor nu am urmat nici o specializare!
Direcția Presei Pitești,
„favorizată”…
– Se deosebea prin ceva Direcția Presei Pitești, pe care ați condus-o, față de celelalte Direcții din țară?
– D.G.P.T. Pitești a fost singura din țară care lectura pe plan local publicațiile sale: „Secera și Ciocanul”, revista „Argeș” etc. Toate celelalte reviste de cultura din țară erau lecturate, în paralel, și la centrala D.G.P.T. București.
– Avea presa argeșeană ceva de câștigat din asta?
– Desigur! Erau două avantaje: 1. Autorii puteau discuta cu noi, și 2. Dacă vizele se dădeau aici se economisea timp, pentru a nu întârzia tipărirea publicațiilor cu pricina.
Noi n-aveam treabă cu Securitatea…
• Erați cumva controlați de Securitate, ținând cont că aveați funcții atât de importante?
– Ca Direcție, noi n-aveam treabă cu Securitatea, în sensul că nu trebuia să raportăm nimic Securității, iar Securitatea nu avea dreptul să-și bage nasul în documentele noastre. Totuși, câțiva securiști au încercat fără spor să ne controleze. Unul dintre ei, căpitanul Radu Marian, citea la redacția ziarului „Secera și Ciocanul” scrisorile primite la redacție.
Jucam table cu Iuda lângă microfonul Securității /
– înțeleg că erați deasupra Securității, ca cenzor, și sub ea ca redactor. Cu toate astea credeți că nu v-au vizat niciodată?
– Nu am scăpat nici eu de filajul Securității. Anul trecut am aflat de la un securist că cineva mi-a plasat un microfon în casă… Pesemne pentru că ascultam Europa Liberă, Vocea Americii, Radio Londra și France International. Sau poate din alte motive, cine știe?
– Știți cumva și cine v-a plantat acest microfon?
– Cel mai bun prieten al meu, timp de 40 de ani, doctorul Zigu lonescu, mi-a pus microfon în casă… Un om care a băut și a mâncat în casa mea. Așa că mâneam și jucam table cu Iuda lângă microfonul Securității…
– Cum vă explicați această dovadă de prietenie?…
– E greu de explicat. Știu însă că pe atunci el era trimis de Securitate, ca medic, în fiecare vară, din iunie și până în septembrie, la dispensarul din Mamaia, la care veneau străini. Poate le era dator, pentru că părinții lui fuseseră chiaburi, adică oameni înstăriți, și au scăpat de prigoana socialistă dând statului cele 300 de hectare pe care le aveau. Acum văd că este președintele unei fundații sau asociații care apără drepturile deținuților politici. Sau ale basarabenilor? Nu știu precis…
Cenzura pe carte
– Dvs. vă dădeați avizul și pentru publicarea manuscriselor literare ale scriitorilor din Pitești?
– Aprobările pentru carte se dădeau, de regulă, la București, de către Direcția Cultură. Totuși, pe când mă aflam la D.G.P.T. București, cu un raport, am găsit cartea de poezie „Bacovii”, a lui Miron Codrun, care aștepta acolo de un an de zile. Eu am aprobat tipărirea ei. La Pitești am avizat trei cărți semnate de Aurel Iordache, din Găiești.
Poeți piteșteni ai epocii socialiste
– Ce poeți piteșteni scriau poezie partinică în acea vreme?
– Cei mai cunoscuți poeți care proslăveau epoca erau Ion Popa Argeșeanu și Dan Rotaru. Cu Dan Rotaru am fost coleg, pentru că redacția „Argeș” avea același sediu cu „Secera și Ciocanul”, unde lucram după ce s-a desființat cenzura. Dan Rotaru primea telefoane de la Traian lancu (alt evreu!), care avea o importantă funcție politică la Uniunea Scriitorilor din România. Se pare că era Secretarul de Partid al U.S.R. Cum de multe ori poetul nu era în birou, lancu vorbea cu mine: îi cerea lui Rotaru poezii pe linie de partid, pe care le publica la toate sărbătorile naționale sau la zilele festive: 1 mai, 23 august, 1 și 30 decembrie, în preajma congreselor Partidului.
Dacă se tipărea ceva ce scăpa
cenzurii noastre, tot tirajul era ars
– Se știe că în acele vremuri securiștii, milițienii, secretarii de partid, procurorii și judecătorii erau favorizați de sistem. Ei beneficiau, de exemplu, de o cantină specială – Cantina Partidului – azi Hotel „Cara” – de unde se aprovizionau cu brânză, unt, carne, conserve chinezești, ciocolată, măsline, icre, lapte praf, produse cu adevărat rare pe atunci. Tot acolo se putea servi masa de prânz cu 7 și mai târziu 12 lei. Ați beneficiat de aceste avantaje sau ați făcut și dvs. foamea, ca orice om din afara sistemului?
– Ziaristul din acea vreme era de fapt ziaristul P.C.R., pentru că nu existau decât ziare P.C.R. Dar eu nu aveam voie la cantina partidului. Acolo mâncau numai secretarii de partid, mai ieftin. Eu stăteam Ia coadă la lapte, dimineața, ca toată lumea și nu cred că la lapte și unt se stătea toată noaptea, cum se spune. Pe de altă parte, cei de la partid țineau totul pentru ei. îmi amintesc de exemplu că la sărbătorirea a 25 de ani de existență a ziarului „Secera și Ciocanul”, la cantina partidului, după plecarea lui Ion Dincă, Vrabie, care era șeful Gospodăriei de Partid, a strâns toate mesele, luându-ne mâncarea și băutura. Un gest de neuitat.
– V-a scăpat vreodată ceva necenzurat care s-a tipărit totuși? Ce se întâmpla cu o astfel de publicație care scăpa cenzurii?
– Dacă se tipărea ceva ce scăpa cenzurii noastre, iar noi aflam, tot tirajul era ars. Așa s-a întâmplat în 1963, cu un „Carnet al agitatorului” în care a apărut un „secret de stat”: am ars tot tirajul.
Orice partid își omoară adversarii
– Cum s-a trăit pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-De j ?
– S-au făcut multe. Și s-a exagerat mult. PMR era susținut printr-o propagandă intensă, cum se susțin unele partide acum. La radio și în presă se vorbea numai despre marile realizări ale PMR, ale muncitorilor și țăranilor. Faptul că era un partid unic era bine: exista o singură doctrină politică, iar ea a fost bună pentru majoritatea populației. Dar partidul a greșit pentru că a distrus proprietatea privată. Toate bunurile fiind trecute în proprietatea statului, toți au început să fure. Lipsa proprietății private a lichidat și posibilitatea cetățeanului de a trăi mai bine. Tot atunci era idolatrizat Stalin și Uniunea Sovietică, în presa scrisă și cea vorbită.
– Și tot atunci intelectualii umpleau pușcăriile politice și erau duși la canal, dacă vă mai amintiți.
– Orice partid își omoară adversarii.
– După Revoluție n-a plătit totuși nimeni. Cei vechi o duc în continuare destul de bine. Dar epoca Ceaușescu cum a fost?
– Erau la modă lozincile: „Cel mai iubit fiu al poporului”, „Erou între eroii neamului”, „Personalitate importantă a vieții internaționale”. Erau vreo opt lozinci celebre pe care le conținea orice articol. De fapt, el trebuia să înceapă cu laude la adresa tovarășului și a tovarășei. Altfel nu putea apărea. Mie nu-mi convenea acest lucru, dar…
Datoriile externe ale României sunt
acum enorme. în 1989 erau zero.
– A avut epoca Ceaușescu și lucruri bune?
– Construirea de hidrocentrale, fabrici, combinate petrochimice sau de industrializare a lemnului, uzine etc. a însemnat locuri de muncă pentru cei mai multi, înainte chiar umblam după oameni prin cârciumi să-i angajăm. Așa am angajat tineri la Textila, Argeșeana, Petrochimie. Acum e invers: oamenii aleargă după un loc de muncă. Salariile erau mici, dar se putea trăi din ele.
– Unii aveau totuși salarii mari și își procurau produsele pe sub mână.
– Eu mă aprovizionam cu brânză și carne de la ICSM Cîmpulung, prin directorul Ciorei. O dată am luat și 1/2 kg de icre, deși directorul avea o cameră plină.
– Ce merite a mai avut epoca Ceaușescu?
– Atunci România a fost cunoscută și apreciată pe plan internațional.
– Ce părere aveți despre secretarii cu propaganda ai epocii?
– Secretarii cu propaganda erau total nepregătiți. Dacă n-ar fi fost ajutați de oameni competenți, ar fi fost jale. în Pitești, spre exemplu, Petre Popa, care era președintele Comitetului Județean al Culturii și Educației Socialiste Argeș, era un om inteligent. El a pus niște plăci comemorative pe casele în care au
locuit personalitățile argeșene — Nelepcu, Tudor Teodorescu Braniște, Ion Trivale ș.a.
– Este vorba de personalitățile acceptate de regim! Pentru că de Ion Antonescu sau de Armand Călinescu, să spunem, nu se interesa nimeni. Institutul de reeducare – închisoarea politică Pitești — nu avea nici o plăcuță de acest gen!… Spuneți-mi cum ați primit Revoluția din 1989. Pentru omul obișnuit este mai bine acum, decât înainte?
– Mă așteptam ca Revoluția să vină cu niște lucruri noi în favoarea omului de rând și a dezvoltării țării. N-a fost să fie. Datoriile externe ale României sunt acum enorme. în 1989 erau zero. înainte învățământul și sănătatea erau gratuite. Copiii săraci aveau acces în învățământul superior fără să plătească. Cetățeanul avea siguranța vieții sale. Deziluzia este mare.
Nu eram subordonat nici organelor
de partid nici Securității
– Ce conflicte ați avut cu colegii dvs.?
– Am avut conflicte cu Gh. Stănculescu, redactor-șef adjunct la „Secera și Ciocanul”, cu Manolache (redactor-șef) și cu Nicolae Oanță, când m-am întors la ziar, în ianuarie 1978, după desființarea cenzurii (30 dec. 1977). Tocmai trebuia să scriu pe linie la „Viața de partid”, iar eu nu prea aveam talent. Se răzbunau pe mine pentru vremea în care fusesem cenzorul lor. Singurul care m-a apreciat pentru că nu scriam chiar pe linia partidului a fost Mihai Golescu.
– Ce avantaje v-a adus lucrul în cenzură?
– Aveam libertate. însă o libertate condiționată, pentru că trebuia să-mi anunț colegii dacă eram într-un anume loc din oraș. De ce? Pentru că eu răspundeam, de fapt, de orice articol publicat și de orice modificare făcută de ei pe text. Până la urmă eu eram acela care îmi puneam ștampila pentru ca textele să poată fi tipărite. Iar dacă plecam din localitate, trebuia să anunț Direcția Presei București: în acest caz ei puneau ștampila, deci ei avizau tipărirea. Libertatea mea mai era dată și de faptul că nu eram subordonat nici organelor de partid, nici Securității. Pe securistul Mincu și pe Pescaru de la contrainformații, care au vrut să-mi controleze documentele cu secrete de stat, i-am dat afară. La avantaje treceți și salariul.
-Vă limitați doar la salariu pentru funcția de cenzor și, mai târziu, de redactor, sau aveați și alte venituri?
– Câștiguri suplimentare veneau din articolele publicate și din foile volante pe care le redactam pentru diferite unități economice. Eu am redactat foile volante (4 pagini format A3) „Minerul muscelean”, „Recuperatorul”, „Energeticianul”, „Textilistul”, „Autoturismul ARO”, „Sănătatea”, „Chimistul muscelean, „Flacăra hidrocentralei”, „Comerțul Muscelean”, în perioada când eram redactor la „Secera și Ciocanul”, pentru că se plăteau foarte bine. Pentru o singură foaie volantă primeam 2000 de lei. Care erau bani! Iar când am fost contabil, în anul 1951, la întreprinderea de Exploatări Miniere, primeam un salariu de 9000 lei, la care se adăuga un spor de șantier tot de 9000 lei…
Un scriitor sau un ziarist
care scria pentru partid (…)
era plătit foarte bine
-Ce dezavantaje v-a adus lucrul în cenzură?
– Funcția de cenzor nu m-a dezavantajat în nici un fel. Dezavantaje am acum.
– Dar cei cenzurați de dvs. au avut de suferit?
– Deviza mea a fost aceea ca nimeni să nu sufere din cauza mea. Din cauza cenzurii n-a suferit, aici, nimeni. Pe scriitorul Marin Ioniță, care spune că am măcelărit manuscrisele scriitorilor, îl rog să-mi dea un singur nume de scriitor măcelărit de mine. Sau un singur nume care a suferit din cauza mea. Dacă un scriitor sau un ziarist care scria pentru partid sau despre „mărețele realizări” era plătit foarte bine în urma avizului meu, cum ar fi putut să sufere? Eu am avizat, țin minte, o piesă a lui Everac, piesă care nu era ușor de înghițit în acea vreme. La discuția de avizare au participat Petre Popa, Everac, eu, Dicu (secretarul cu propaganda). Până la urmă am eliminat finalul regizoral-scenografic al piesei, dar nu și textul.
– Adică i-ați dat alt final. Care erau genurile cel mai bine plătite atunci?
– Cel mai bine se plăteau poeziile… Apoi comentariile pe politică externă, foiletoanele, articolele de analiză. Atunci se plăteau chiar și colaboratorii.
– Cât ocupau politicul, articolele pe linie la adresa partidului, realizările și depășirile de plan, omagierea nomenclaturii, portretul omului nou etc. din cuprinsul unui cotidian central sau din „Secera și Ciocanul”?
– Toate cele 8 pagini din „Secera” erau politice, pentru că ziarul reflecta evenimentele din localitate și pe cele internaționale. Mai puțin pagina 2, care era „culturală”. Prima pagină era obligatoriu social- politică, a treia era cu „viața de partid”, a patra – economic, pagina 5 era dedicată agriculturii, paginile 6 și 7 conțineau probleme social-cetățenești, iar pagina 8 era cu politica externă și programul radio.
„Cenzura nu punea pe nimeni să scrie pe linie de partid”
– înțeleg că, dacă erai redactor sau corespondent al unui ziar, trebuia să urmezi necondiționat acest dagherotip. Și aici cenzura are și ea „meritele ei”… Dar revista „Argeș”, pe care noi o voiam „de cultură”, era obligată să urmeze și ea, în mare, același canon.
– Domnule Diaconu, cenzura nu punea pe nimeni să
scrie pe linie de partid. Noi ceream să se consemneze
evenimentele sociale și cele istorice, în cazul în care ele nu
erau consemnate deja. Faptul că se scriau articole elogioase
la adresa conducătorilor sau pline de merite socialiste, asta
era treaba scriitorilor și a redacției revistei. Noi interveneam
atunci când se mințea sau se deforma adevărul…
– Și care era Adevărul, d-le Albu? Probabil acela
pe care îl stabilea partidul, nu?… Spuneți-mi vă rog
cum s-a desființat cenzura?
– Cenzura, adică Direcția Generală a Presei și
Tipăriturilor, s-a desființat în decembrie 1977 printr-o
lege. în aceeași lege se prevedea dreptul angajaților
Direcției de a fi plătiți în continuare, timp de șase luni,
cu același salariu pe care-1 aveau la data „pensionării”.
– Exact așa cum s-a plătit Securitatea, după
Revoluție. Cu privire la cenzură, știm însă cu toții că
ea nu s-a desființat în 1977. Nici redactorii din presa
scrisă, radio sau TV, nici scriitorii nu au scăpat de
cenzură până în anul 1990. Dacă deschideți revista
„Argeș” nr. 1/1987, veți constata că primele 5 pagini
din cele 16 sunt politice. Asta la 10 ani după
„desființarea cenzurii”. Cum vă explicați?
– Cenzura noastră nu mai era. Ce să vă spun?
– Nu aveți ce spune. Unde și-au găsit de lucru
oamenii din cenzură după așa-zisa desființare?
– Cei din cenzură s-au dus la Radio, în Consiliile de
Cultură și Educație Socialistă, la Agerpres, în redacțiile
ziarelor, în diplomație. La Pitești, eu am plecat la
„Secera și Ciocanul”, cenzorul Ion ONICEL – la O.J.T.,
și cenzorul Constantin CÂRSTOIU – în Direcția
Cinematografiei Pitești, apoi la Casa Creației Argeș,
unde lucrează și acum. Aici face o frumoasă revistă,
„Cultura”, împreună cu Sergiu Nicolaescu, care a
condus pe vremea lui Ceaușescu revista „Argeș”.
P. S. Citind interviul pe care intenționam să-1
public în Cafeneaua literară, DL Albu ne-a reproșat
mici, precum și faptul, delicat, că nu iubim cenzura.
„Aveți grijă, mi-a spus, m-am interesat despre dv.
Ați lucrat la Petrochimie. Am aflat chiar de la
secretarul de partid, Nae Oprea.” …Acum doi ani,
domnul Albu a murit. Să-i fie țărâna ușoară.
Notă biografică
Radu Albu s-a născut în satul Drăgaica, comuna Oarja,
județul Argeș, la 24 iunie 1927, din țărani săraci.
* 1951: face anii 1 și II la ISEP „V.I. Lenin”.
* 1955: absolvă Facultatea de Ziaristică.
* Iunie 1955: este repartizat la ziarul „Secera și Ciocanul” din
Pitești, în funcția de redactor.
* 1959: devine cenzor la Direcția Generală a Presei și
Tipăriturilor pentru orașul Pitești (D.G.P.T).
* 1961 (iunie): devine șeful cenzurii D.G.P.T. Pitești.
* 1978: redactor principal la „Secera și Ciocanul”.
* 1989 (iunie): este pensionat, dar activează la ziar până în
decembrie 1989.
* 1990: contribuie, ca secretar, la redactarea și editarea
primului ziar al P.N.Ț.C.D. Argeș, „Glasul Dreptății”.

A consemnat VIRGIL DIACONU

ALEXANDRU
OVIDIU VINTILĂ

Lazăr

bătrâna lui jan hus nu mai poartă vreascuri în spate ci o pungă mare de gunoi, se asigură să treacă strada, îi curge sânge din nas, țipă: nu chemați pompierii, morții cu morții, vii cu vii! ah! lazăr se crede (în vie)
numai metaforă
vie, se ridică încet, așa încât să nu deranjeze tăcerea, este
departe, pășește prin apă, noaptea se pregătește să-i sară în poală, albă, ca ion stratan când citea din ginsberg. autobuzele se îngrămădesc, oamenii tihnesc în ele, absenți și atenți, covrigați în trupurile lor smirnă, brusturi
peste pietre-n lumină, omul se îndepărtează tot mai mult
de Dumnezeu, se crede zeu, are ochelari de cal.
apoi a început să ningă, miresme de apă proaspătă, păduri și râuri, corăbii dulci de zahăr candel, garoafe, amurgul gata-gata să se desprindă de linia orizontului adâncit undeva departe, riduri uriașe îi brăzdau fața, îngălbenită cum tumul lui lăpușneanu, în rochie de frig, văz-duhul înfășoară pământul.
strada sticlea de ger,
mototolite sentimentele trecătorilor
mocneau până la oase, lazăr tremura în bucătărie, lângă un coș de fum, cleios.
trotuarele ca niște țărmuri,
lazăr se plimba de pe unul pe altul, trecu aceeași femeie, cu gust de cireșe amare și rochie verde un număr mai mare era o toamnă spre iarnă, lazăr se distrează și cântă, fără zgomot, golit de tristețe și mațe, pe masă, așteptând să iasă din casă!
sfătuitorul
sfătuitorul e fratele pe care nu l-ai avut niciodată ca lacrimă cuvântul te mistuie atunci vine îngerul cu aripile strânse deasupra lui fluturi zboară nestingheriți sunt scriși pe haripe hieroglife țesute pe mușchi
electrice texte lumină cât să treci o câmpie fraze despre bărbați căzuți la datorie la coadă la pâine regele e gol pe pășune numai iarbă și ruguri de mure în spume marea nu mai are migală e scoasă din pepeni și mușcă!
sfătuitorul e un ins costeliv e palid sub barba-i de un roșu aprins bea ceaiuri medicinale ceremonios întâmpină fiece dimineață de-i iarnă toamnă sau vară grâu orz sau secară cultivă pe câte o culme de deal
unde regăsirea ține de extaz
acolo în fața unui măr
ostenit caută un loc unde să se cuibărească poate să fie și nuntă ospăț cu de toate un film de andrei tarkovski la cinematograf despre experimentarea lucrurilor imagine și timp afecțiuni saturniene compresorul și vioara Solaris andrei rubliov sacrificiu nasturi și sticlă
eclipsa va colora în indigo gambele femeilor orașul se bate la pas în continuare gândurile ni se încâlcesc printre jartiere fermoare ferpare spre marginea orașului ploaia a tras o răpăială de vară cai alburii ca duhuri plutesc deasupra unor canale sfătuitorul își privește mâinile a modelat un pântec de femeie curge spre sâni miroase a fân cerul e galben vrăbii se scufundă în el hore pe ziduri noaptea
străzile acestui oraș sunt pustii
sfătuitorul pe după fereastră pândea își mușca palmele în camera goală o pasăre se trântea de pereți rotocoale de fum de țigară o cuprindeau agale cum un coridor de răcoare apa se toarnă în apă și în vin în sânge niciodată doar la vârful ierbii câteodată să crească merii și perii pădurea unde s-a spânzurat atunci fata aceea cu inima ofilită lumânare topită câini turbați au început să urle prin oraș

Distribuie: