Propoziții pretențioase – Anexite
Chinez, japonez, angolez… ori țigan românesc, oricât le-ar fi naționalitatea de română, tot nu-i poți indexa locului în care neaoșul se cunoaște de la o poștă și-i șade bine spunând că-i al lui din moși. Cum nu-mi fuse ieri, la vederea lui Fănică – ăl cu tabla și manopera pomana pentru casa lui Bobiță de pe Plevnei – să-l deosebesc sau nu de Săpoceanu (altă „liftă”, din sămânță de gurelnici pe la mesele „supăraților” confrați etnici de manea și „cântec de dor” – după alintu-le pentru autoaprinderea pe versuri de mamă, tată și copii, ca să se ia la bătaie mai bine și să nu lase gazdei ce le dăduse de mâncare nimic ca dar; zi țigan și trage apa – de pe plan local).
Cu privirea spre cer, c-un angelus de bună vestire a lucrărilor cât să ne peticim viața de peste an, după plecarea prelungitelor ierni, să ne scăpăm de angarii, să nu fim nevoiți să andosăm pe cine știe ce hârtie, ca să ne lăsăm nimicurile de prin casă la dispoziția altcuiva, cum procedasem eu cu amanetul…, rugile sunt uneori ascultate cu parcă prea mult zel de oblăduitor. „Voiați de muncă? Las’ că vă dau eu să nu puteți duce!”.
Terminasem la cuplul profesoral. Zgâriați, incomodați de… toate cele, plecasem cu „cum laude” nu numai pentru lucrarea cerută, pentru vorbele din eterul urban ce nu mi se cuveneau, ci mai mult pentru onestitate, sârg, cuviință și de prin vechi pentru sămânța de meserie.
Vecinul cu „strâmtoarea”. Cu ceva ani înainte. O „nimica toată” căreia nu-i dăduse de cap angajatul ce-i făcuse montajul jgheaburilor de gata. Sigur fiindcă nu a vrut să se complice. Lăsându-ne nouă „privilegiul” și chinul. Dar și alții. Ceilalți: proprietarul și zidarul. Proprietarului vorbe-n gând… ne-bune: „Anexași afurisita de magazioară ca să monteze zidarii schelele până-n ea, să nu ajungem și noi ca oamenii la nadă, să ne iasă ochii întinzând mâinile peste cadrul lor, să stăm cu teamă că ne putem pierde echilibrul și ajungem – e drept, mai repede, sari gardul pe partea cealaltă și-n doar 200 de metri ești direct în pat – la spital cel puțin cu oasele frânte. O fi fost „vina” mea că am fost solicitați, o fi fost a lui tata că ne angrenă la așa chestiune cu năbădăi. Cu nevasta clientului se cunoștea Mască de la fostul soț, Serescu, încă și anterior coleg de navetă la Buzău cu mine, nășise pe la Știubei de una singură când era să dăm ortul popii curentați de instalația electrică. Mai pe departe era și nu știu ce neam cu tanti Oița de la Colibași, neamurile nașilor noștri de botez și chiar cu bunică-mea, cred. În satele noastre se știe, de sânge, prin alianță, toată lumea e neam cu toată lumea. De aici și dubiul. Lucrarea…. Nu mai mult de șase metri de jgheab, pe sfertul de cerc unde putea sta foarte bine și frumos un minunat colț la 90 de grade. Perceptele unora…. Numai urcarea… ne-a luat ceva. Sus ca la munte, soare și curenți de aer mai puternici decât la sol, să miște un picuț schela, să creeze un pic mai multă nesiguranță. Aplicam noi și-n alte situații cârlige, da’ aci era nevoie de atenție. Țiglă nouă, tăiată aproximativ după curba sageacului, groasă, însă cu atât mai mult nu ți-ai fi dorit să ajungă jos din oricare cauză: costă și nu găsești oriunde, mai ales la Râmnicu Sărat la nicio oră. Cu siguranță nu la ora aceea, după 16. Atenție și la deranjarea celor vecine, și la ordinea în care le scoteai, și la așezarea la loc. Când te aplecai peste bara de siguranță… te-nțepa „anghila” exact în mațe. Degeaba tricoul, cimentul întărit pe țevile schelei, se transformase într-un ghem de ace. Cuie. Erau la ordinea zilei în meserie, nu ca astăzi holțșuruburile. Și….
