Propoziții pretențioase – Angular
Lesne ne-ar fi fost. Un „merge-așa” cristinelesc.
Nu frate, noi punem brățări sudate cu φ de opt, lungi. Nu vârâm în lemnul putregăit pe jumătate holșuroabe cu coliere de tablă. Să străpungă pojghița de scândură și să se împlânte în borta zidului. Ținând cont de stratul aer-lemn, de licheala lui tata-mare și cărămida de vreo sută de ani arsă sau ne arsă. Deci fără nicio anulare de regulă și niciun rabat de la ea. Singurul avantaj creat de vecinul cu noutatea imobiliară: un blat de beton pe aleea îngustă dintre case. Pentru spațiul redus la înălțimea streșinii lui însă…. Niscai injurii de mumă, tătâne și meșter. Cum puturăm, ne strecurarăm scările, jgheaburile le dădurăm peste gard din stradă, ne străduirăm să le legăm între ele jos, cum le ancolau odinioară și moșii noștri tinichigii, îngenunchind în fața celor ce le dădeau o pâine de pus pe masa familiei, ca la final să le ridicăm în prăjini pe cârlige. Cu gâtul constrâns de cele două streșini, cu capul dincolo de ciubuc, în faza incipientă, cu brațele peste jgheab apoi, hârjâindu-ne spinările de șmirghelul tencuielilor…. Tevatura alinierii cârligelor, a coborârii pentr-un letcon frigăreț, a unor lipituri chinuite de după o îmbucare parte cu parte și mai și…. Anunțam, la întrebările persistente „Mai ai, nu mai termini odată?”, după că isprăvisem, că nu este nevoie de aplauze pentru reușită și…. Lăsam pe Cristi să pună cele două ștuțuri. În curte…. Pietre de pavaj, doi corcoduși cu coroană impresionantă, sârme de agățat rufărie, spațiu împuținat, deși cu mult mai larg decât de unde abia ne înapoiasem, dar constrâns de mult prea multe detalii de construcții cu inutilitate vădită. Plus destule de-ale proprietarilor pe care le aninară în tot ce puteau să le suspende. Cratițe, cârpe, policioare, flori, găleți. Orice vă trece prin minte. Jgheabul din extremitatea dreaptă a casei nu avea cum să reziste la câte depuneri realiza corcodușul. Crease o bancă impresionantă de semințe, un terci germinal înmuiat la ploi și întărit cât să nu-l poți sparge ușor cu dalta și ciocanul după o anhidră extragere solară în doar câteva zile toride de vară. Corcodușul însă pe moarte în parte inferioară a coroanei. Strecurarea până la jgheab mi-a agățat părul în zecile de crengi uscate. Abia mi le-am putut desprinde din loațe când m-am returnat la sol. „Vezi că-ți curge sânge…” Nu simțisem că aceleași relicve vegetale își tatuaseră pe pielea mea ingerința impertinentă de a le penetra intimitatea mortuară. Dar nici cele verzi n-au fost mai breze. M-au plesnit de nu m-am văzut! Ca să nu adaug și mai multe „detalii” decorului, am cerut o găleată pentru „marea adunare sâmburească” amestecată cu praf, zeamă de prună și lișteavă de frunze, un compost care tactil ar scârbi orice față „bisericească” profesorală. Una-i să răsfoiești o carte și alta să-ți umpli degetele și palmele de ceva care are consistența, uneori și mirosul, dar și culoarea… excrementelor. Deseori chiar conținând așa ceva. Altora li s-ar fi înmuiat gladiolele și ar fi renunțat. Nu era cazul meu să mă anemiez la comandă văzând, mirosind și încercând debarasarea. În fapt era mai lesne să desfac clemele, să trag cu nădejde de jgheab și, cu noroc, să se desprindă jumătate și s-o arunc, cu atenționările aferente în bătătură, cum Cristi nu s-a sfiit niciodată să procedeze. Nu și la familia acestor profesori, nu de când aflaseră că-mi poate și mie mintea ceva și primisem considerația lor sinceră. Așa de bune aprecieri atunci, că nu pot fi sigur ce nume aveau astăzi.
