Spații culturale nr. 4 (5)
NOTE DE LECTURĂ
FLORENTIN POPESCU
„Eu port în suflet basmul
etern de primăvară…”
Probabil că o misterioasă așezare de aștri și de zodii a făcut ca la noi, la români, unele mici așezări urbane, fără arhitectură spectaculoasă și fără glorie să-și ia un fel de revanșă în fața marilor orașe prin cultură. E și cazul Râmnicului Sărat care, deși a fost cândva capitală de județ, nu s-a bucurat de dezvoltarea economică mai mult sau mai puțin spectaculoasă de care au avut parte alte centre ale țării. Dar când îi rostești numele (și dacă ești cât de cât informat în ce privește istoria lui) îți înmugurește sufletul de bucurie știind ce focar de cultură a fost decenii la rând aici. Scriitori, oameni de știință, artiști au conferit târgului de odinioară aura unui loc aparte. Iar când spun și scriu asta mă gândesc numaidecât și la viața literară și publicistică interbelică, la studiile și cărțile care s-au elaborat și tipărit aici, la revistele scoase de sub teascuri nu de oameni de aiurea, ci de intelectualii urbei, de poeții, prozatorii, criticii râmniceni.
Printre cei care au îmbogățit substanțial fișierele bibliotecilor publice locale și naționale se află și mulți râmniceni, foști profesori de liceu sau de gimnaziu, avocați, publiciști, intelectuali de diverse orientări, uniți cu toții în ideea generoasă de a demonstra țării și lumii că „nasc și la Râmnic oameni”, ca să-1 parafrazez pe cronicar.
Pe Stelian Cucu, poet, prozator, critic și istoric literar cu o bibliografie pe cât de bogată tot pe atât de adânc intrată într-un nemeritat con de umbră, a cărui cea mai fertilă parte a vieții (fertilă în plan literar) s-a consumat Ia Râmnicu Sărat (ca profesor și ca director la Școala Comercială și la Liceul „Regele Ferdinand” – azi „Al. Vlahuță”), l-am cunoscut târziu, când ajunsese la senectute și întâmplarea a făcut să fim câțiva ani vecini în „Blocul Scriitorilor”, de pe strada Apolodor din București.
Nu mai știu când și în ce împrejurări am stat pentru prima oară de vorbă. în orice caz, nefiind acela un moment special, trebuie să fi schimbat primele cuvinte cu Stelian Cucu în vreo împrejurare „domestică”, adică pe scările ori Ia ședințele locatarilor. Aflând d-sa că sunt buzoian, i-am căzut numaidecât simpatic și aveam să stăm după aceea la „mici taclale”, literare și ele, de nenumărate ori.
poetul onorându-mă și cu mai multe autografe pe cărțile lui mai vechi sau mai noi.
Stelian Cucu era stabilit în București de multă vreme, din chiar anul în care mă nășteam eu, 1945, se integrase vieții culturale din Capitală atât cât și cum o putuse face el: discret, cu bun simț și decența, îndeosebi prin frecventarea unui cenaclu literar, „Relief Românesc”, sub egida căruia și-a publicația senectute cam toate cărțile de versuri, cu excepția uneia, retrospectivă (cuprinzând poezia scrisă între anii 1928 — 1968), apărută în 1969 la Editura Minerva.
Trec păsări în amurg (1929), placheta cu care a debutat Stelian Cucu, relevă un poet suav, de sorginte semănătoristă și cu discrete influențe simboliste, un autor de o riguroasă disciplină clasică, putând fi apropiat, fără riscuri și exagerări, de unii contemporani ai lui, precum Ion Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculescu și alții. Humorul lui Creangă (1931), un studiu nu numai bine documentat, ci și cu observații subtile și originale, urmat de Ion Creangă ca pedagog (1931), Basmele lui Creangă (1931), Copilul în „Amintirile” lui Creangă (1933), Valoarea estetică a „Amintirilor” lui Creangă (1934), însemnări despre gândirea lui Creangă (1935) și Ion Creangă (Schițe de critică literară, 1935) — toate tipărite pe când se afla la Râmnicu Sărat, dau măsura unui spirit critic incisiv, metodic, cu o incontestabilă vocație a sintezei. Poate că odată și odată se va găsi un editor cu respect pentru moștenirea culturală râmniceană și cu posibilități materiale care să le redea circuitului public într-o nouă ediție.
Așadar, l-am cunoscut pe Stelian Cucu prin 1975, anul în care s-a dat în folosință „Blocul Scriitorilor” din strada Apolodor. Locuia la parter, iar eu la primul etaj, așa că îmi era foarte simplu să-1 vizitez. După ce coboram cele câteva scări care ne despărțeau sunam la ușa lui și de obicei îmi deschidea doamna Zefira Cucu, soția, întrucât scriitorul, de acum bolnav, se deplasa cu greutate chiar și prin cele două încăperi ale propriei locuințe. îl găseam îmbrăcat într-un halat de casă și de fiecare dată nu se dezmințea în ce privește ținuta. Deși nu mai ieșea din casă se bărbierea în fiecare zi, fără a renunța la mica bărbuță cu cioc cu care apărea în fotografii și cu care a fost surprins într-un desen sugestiv și de un grafician, Nic, în 1972.
Om de modă și de educație veche, poetul era de o politețe și de o amabilitate ce puteau părea – în acei ani ai constrângerilor și necazurilor individuale de tot felul – anacronice într-o lume a alterării bunelor moravuri. Ne așezam la o masă mare și greoaie, cred că de stil florentin (hi orice caz foarte veche și care probabil dăduse cândva prestanță unei încăperi și unei case pe potrivă, așijderea de epocă) și începeam să vorbim despre Buzău și buzoieni, dai’ mai mult despre râmnicenii de altădată, cei pe care gazda mea îi cunoscuse, îi avusese colegi, însă eu, unul, abia dacă îi știam din auzite ori de prin cărți. Alteori discuțiile gravitau în junii unor nume mai mult sau mai puțin celebre din perioada interbelică (Camil și Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, V. Voiculescu, Ion Pillat, Al. Lacarov-Moldovanu), scriitori pe care gazda mea îi cunoscuse, îi întâlnise la cenacluri ori prin redacțiile unor publicații literare.
Dintr-un tablou ocupând aproape o jumătate de perete (reprezentând o scenă din războaiele napoleoniene, cu câțiva ofițeri strânși în jurul unui pat de campanie pe care se afla un comandant rănit) eram parcă priviți și ascultați cu multă atenție.
Trebuie să mărturisesc că în acele momente de aducere aminte eram aidoma unui școlar cuminte, care stă și ascultă, dornic să afle cât mai multe despre scriitorii de odinioară, văzuți și în altfel de ipostaze decât cele prezentate de manualele ori dicționarele citite de mine de-a lungul timpului…
Strâmtorat material și oarecum marginalizat în viața literară, cu un fiu, o noră și un nepot care în loc să-i ajute le creau fel de fel de necazuri, Stelian Cucu și doamna lui, Zefira, își „plângeau” uneori amarul pe umerii mei și în unele zile îmi dădeau telefon rugându-mă să le fac mici cumpărături, alimente și medicamente, pe care n-avea cine să le aducă din oraș (îndeosebi în ultimii ani după ce, la intervale scurte de timp fiul și nora lui au plecat pe cealaltă lume).
Prin 1983 – 1984, nemaiputând să-și procure medicamentele doar cu banii din pensie, familia Cucu a început să vândă din lucruri pe niște prețuri derizorii. Mi-a oferit și mie spre cumpărare mai multe obiecte, dar cum nici eu nu dispuneam de sume adecvate nu mi-am permis să achiziționez decât două statuete din ipsos (Alex. Oproescu a publicat o fotografie în care Stelian Cucu apare cu ele), o mică etajeră din lemn de cireș și jumătate dintr-un serviciu de douăsprezece persoane, pahare cu suport de alamă și cu motive florale, probabil folosite odinioară pentru servirea unor meseni din înalta societate cu licoarea lui Bachus…
O parte din cărți (cele mai valoroasei) le-a achiziționat prietenul nostru comun, Alex. Oproescu, pentru Biblioteca județeană din Buzău și probabil că acolo ele alcătuiesc astăzi un fond special al scriitorului…
Stelian Cucu s-a prăpădit Ia 15 noiembrie 1985. Țin minte că în acele zile ninsese mult și era un ger de crăpau pietrele. N-am avut tăria să particip la pregătirile premergătoare înhumării, dar n-am putut lipsi de la mica ceremonie din apartament unde, în fața câtorva bătrâni, înaintea plecării la cimitir, am rostit un mic cuvânt de adio, suplinind, astfel, și absența lui Radu Cârneci, fost elev al lui Stelian Cucu la Râmnicu Sărat și pe care soția dispărutului dorise să-1 prezent la acel trist moment.
Pe catafalc poetul avea o figură liniștită și parcă împăcată cu sine și cu eternitatea Eliberat de cele lumești, de răutățile și patimile de care n-a fost lipsit în viață, Stelian Cucu părea parcă a fi gata să recite versurile dintr-o poezie publicată de el în volumul de debut din 1929: „Eu port în suflet basmul etern de primăvară, / Cu freamătul de codru și zâmbetul de soare,/Cu balsam nou de viață și cântec de izvoare, /Cu zorile de aur și blând amurg de seară.”
Poem de Stelian Cucu
Plutește-n aer Duhul Sfînt, De sus pogoară dulce pace; Pe lume mantia-și desface Amurg de primăvară, blînd.
E liniște adîncă! Tace în ramuri foșnetul de vînt, Și-atîta taină-i pe pămînt, Că seara-n cîntec se preface…
[…]
E noapte sfîntă! Pomi în floare Cădelnițează-al lor parfum, Și noaptea crește ca un fum, Din necuprinsele altare.
[•••]
ECATERINA
TARĂLUNGĂ
Râmnicu Sărat:
Dicționar de personalități
Antonescu, Petre (n. 29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – m. 22 aprilie 1965, București) – arhitect. A studiat Arhitectura la Paris. A condus Școala de Arhitectură din București (1931-1938). Membru al Academiei Române (1945). A edificat Primăria Capitalei (1905-1913), Arcul de Triumf (1936), pentru care a folosit marmură de Rușchița, Hotelul Triumf, Palatul Facultății de Drept, blocurile Adriatica și Agricola Fonciera de pe Bulevardul Magheru, Palatul Kretzulescu, Palatul Administrativ din Craiova, casa Paciurea din București, gara fluvială Palatul Navigației (1910- 1916) și biserica episcopală din Galați, fosta gară, fostul teatru de vară și casa Menelaș Chircu din Rm. Sărat ș.a. Președinte al Societății Arhitecților, membru al Academiei de Arte San Lucea din Roma, membru de onoare al Academiei Române (1936).
Cancicov, Mircea C. (n. 24 august 1884, Bacău — m. 1959, Râmnicu Sărat) – economist și om politic. Soțul Georgetei C. a absolvit Dreptul la București (1905). Deputat liberal în Parlamentul României, ministru de Finanțe și al Economiei Naționale în perioada interbelică, fapt ce îi permite să susțină multiple acțiuni de modernizare a orașului Bacău, între acestea fiind Parcul Cancicov din centrul orașului. Desemnat, alături de Istrate Micescu,
Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu să elaboreze o nouă Constituție. Subsecretar de Stat la Agricultură și Domenii, ministru de Finanțe, ministru al Economiei, ministru ad interim la Justiție și la Comerț Exterior. Arestat în 1944, a murit Ia penitenciar. Membru de onoare al Academiei Române (1937), radiat în 1948, repus în drepturi în 1990.
Ciupercă, Nicolae (1856, Rășinari – 1937, Sibiu) – maior. Participă ca voluntar la Războiul pentru Independență din 1877-1878 cu Regimentul 2 linie, până la capitularea lui Osman Pașa la 28 noiembrie 1877. Pentru faptele de bărbăție este decorat cu medaliile Trecerea Dunării și Apărătorii Independenței. Rănit la Vidin este evacuat cu spitalul și decorat cu Medalia Comemorativă de Campanie, avansat ca plutonier, iar în 1879 plutonier-major. Urmărit de autoritățile austro-ungare la întoarcerea în sat, este obligat să se înroleze în armata austriacă cu gradul de sublocotenent. în noiembrie 1918, în vârstă de 62 de ani, s-a pus la dispoziția Consiliului Național Român Sibiu fiind ales delegat la Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Activează ca ofițer de intendență în cadrul resortului militar al Consiliului Dirigent de la Sibiu până în 1920, când iese la pensie cu gradul de maior. La 9 mai 1927 este decorat cu medalia jubiliară ca veteran de război, Medalia comemorativă a Proclamării Independenței (1877-1927), al 50-lea an al Independenței României.
Constantinescu, Titel (n. 17 februarie 1927, Râmnicu Sărat – m. 1999, București) – regizor și scriitor. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București și IATC, secția Regie. A fost principalul regizor, din 1950 până după 1989 al emisiunii Radiodifuziunii Române: Teatru Național Radiofonic. A scris literatură pentru copii și scenarii pentru teatrul radiofonic: Povești, Țapul, vulpea și lupul, S-au întors graurii, Oul năzdrăvan; Trei căsuțe, trei drumuri, Peștii în copaci, Ultimul om de zăpadă. Baladă cu femei și copii melci, Cântecul Jianului.
Coposu, Corneliu (n. 20 mai 1916, Bobota, jud. Sălaj – m. 11 noiembrie 1995, București) – politician. A absolvit Dreptul și Economia la Universitatea din Cluj. Membru al Partidului Țărănesc (după 1934), secretar la lui Iuliu Maniu, devenit Partidul Țărănesc Creștin Democrat din România după 1989. Greco-catolic. A venit la București după cedarea Ardealului de Nord (1940). Anti-antonescian. Miza pe ajutorul Marii Britanii. Arestat în 1947 și judecat în procesul Tămădău (rezistența clandestină), cu sentința (dată în 1956) de închisoare pe viață.
O bună, parte a pedepsei a fost executată la Râmnicu Sărat. După 1989, împreună cu Ion Rațiu, au refăcut legalitatea PNȚ și l-au transformat în PNȚCD. Președinte al PNȚCD. Senator (1992-1995). Astăzi există o fundație a partidului care îi poartă numele.
Cristoforeanu, Florica (n. 16 mai 1887, Râmnicu Sărat -m. 1 martie I960, Rio de Janeiro) – mezzosoprană. A absolvit Conservatorul din Milano, ca elevă a lui : Bordilla, Filippi, Vaneri. Solistă în Compania Lirică Română condusă de Constantin Grigoriu, în mai multe trupe din Milano, Roma și Torino. A obținut contract la La Scala, în Milano. Turnee în Buenos Aires, Danemarca, Norvegia, Spania, Chile, Argentina, Brazilia ș.a. Roluri: Manon de Jules Massenet, Carmen de Georges Bizet, Salomea de Richard Strauss și Fra Gerardo de Ildebrando Pizzetti. I-a apărut postum la București, 1964, volumul Amintiri din cariera mea lirică. O stradă din București și Casa de Cultură din Rm. Sărat îi poartă numele.
Dumitrache, Ioan (n. 25 august 1889, Ciorăști, Rm. Sărat – m. 6 martie 1977, Brașov) – general de divizie. A absolvit Școala Superioară de Război și a comandat Brigada a II-a de Munte din cadrul Armatei nr. 3. Rănit în timpul luptelor din primul război mondial. A luptat în al doilea război mondial în Bucovina de Nord, la Bug și în bătălia Mării de Azov. în 1942 a luptat în Crimeea (peninsula Taman) și la Rostov pe Don. în 1944 a fost mutat la comanda Corpului de Munte aflat la frontiera cu Ungaria și a apărat diverse poziții din Transilvania. A primit ordinul Milled Viteazul cu spade clasa a III-a. în 1947 a fost promovat general de corp de armată și trecut în rezervă. A fost arestat în 1949 și eliberat în 1950. N-a avut drept la pensie.
Fleva, Nicolae (n. 1840, Focșani – m. 4 august 1920, Jideni, azi parte a Rm. Sărat) – avocat și om politic. A fost primar liberal al Bucureștiului (1884-1886), ministru liberal al Agriculturii și Domeniilor (1898). A fost dizident al propriului partid, propunând mișcări de stradă antidinastice. S-a și retras din partid, împreună cu Eugeniu Carada și George Vernescu gruparea Oculta, care va pregăti ascensiunea lui Ion I. C. Brătianu). A fost avocatul lui Ion 1. C. Brătianu și C. A. Rosetti după ce Carol I a demontat această disidență. S-a retras la moșia lui.
Grigorescu, Mircea (n. 26 noiembrie 1908, Râmnicu Sărat – m. 1976, București) – publicist. A absolvit facultatea de drept la București. A fost redactor și secretar general de redacție la publicațiile „Adevărul”, „Dimineața”, „Stânga”, „Cuvântul Liber”, „Jurnalul de Dimineață”. A fondat în 1943 publicația „Ecoul”. A fost redactor șef la „Timpul” (1939-1944), director fiind Grigore Gafencu. După 1945 a fost redactor și secretar de redacție la „Contemporanul”, „Flacăra”, „România Literară”.
Halanay, Aristide (n. 7 iunie 1924, Râmnicu Sărat – m. 6 decembrie 1997, București) – matematician. A studiat matematica la Universitatea București și s-a specializat la Universitatea din Moscova cu profesorul V. V. Nemîțki. Profesor emerit al Universității din București, membru în echipa de conducere a „Journal of Differential Equations” fondat de J. P. La Salle. Contribuții la teoria stabilității, a sistemelor (stabilitate, control, stochastice, perturbații), a modelat diverse tipuri de procese fizice (mecanica cerească, economia matematică, bioștiințe). A susținut săptămânal. Ia Universitatea București, seminarul științific de teoria ecuațiilor diferențiale care funcționează fără întrerupere din 1953, iar astăzi îi poartă numele. Cea mai importantă lucrare a sa este Differential Equations Stability. Osscilations. Time Lays, publicată în românește în 1963, apărută în engleză în Marea Britanie în 1966 și în japoneză în 1969. Membru al Societății Române de Matematică. Distins cu Steaua Republicii Populare Române. Profesor emerit.
Manea, Gheorghe (n. 8 aprilie 1904, Râmnicu Sărat – m. 3 ianuarie 1978, București) – inginer (organe de mașini). A absolvit Technische Hochschule la Charlottenburg – Berlin. A lucrat, ca student, la Siemens și Deutz. A lucrat la regia întreprinderilor Miniere și Metalurgice din Transilvania, apoi la întreprinderea Unio Astra Vagoane, la Uzinele Astra Brașov. Din 1944 profesor de organe de mașini la Institutul Politehnic București. Lucrări: Organe de mașini, 2 voi., 1956, 1958; Elemente de amenajarea, organizarea și exploatarea fabricilor, 1944; Materiale plastice celulare, 1978. membru AGIR. Membru corespondent (1963) al Academiei Române.
Mihalache, Ion (n. 3 martie 1882, Topoloveni – m. 6 martie 1963, Râmnicu Sărat) – om politic, economist. Fondator al Partidului Țărănesc, 1918, ca partid de stânga. A câștigat alegerile din 1919 și a făcut coaliție guvernamentală cu partidul lui Vaida Voievod din Transilvania: Partidul Național Român. Cele două partide au fuzionat în 1926. A fost ministru al Agriculturii, al Internelor, de Externe. în 1938 a susținut Frontul Renașterii Naționale și s-a opus mișcării legionare. In 1947 a vrut să fugă din țară, împreună cu Iuliu Maniu, fiind capturat la Tămădău. A fost la închisoarea din Sighet, apoi la cea de la Rm. Sărat.
Ioana Ursu
Poemele trădării
(Fragmente)
pas a pas miile part mii scul ne sail comment petitspas miile part obstinement
1
sunt doar o jumătate de talpă din pantoful pe care îl fierbe la foc mic eu-colonistul care aștepta la maraton paul revere n-a ajuns cu un dovleac spintecat mi-e foame în loc de cap și mă strig-cânt pe mine însumi from tip to toe.
2
sunt doar o jumătate de talpă din sandala pe care o fierbe la foc mic eu-colonia după rețeta doctorului argintii i-au înfrunzit în buzunar cu frunze de iarbă și din burta mea de pește malnutrit nici un fir de praf și pulbere de oale și ulcele nesmântânite că soarele și-a ascuns fața sa, n-a scuturat înspre-afară stropi-mă-vei cu vin și mă voi umfla ca un pește-balon mort de trei săptămâni spăla-mă-vei cu 99 la sută transpirație
de parcă aș fi talpa iadului
Si nu talpa ta și mă voi încălța ca
un molan din mormântul faraonului prietene tu și mă vei hrăni cu hălci din mine însămi
ca pe o pasăre dungă doar până
la jumătatea drumului unde autobuzul de la ora șase s-a oprit pentru că eram nevrednică să-mi dezleg șireturile
3
I’d rather suit my foot
Than save my Boot
sunt doar o jumătate de talpă
si pe cel care mă poartă sau m-a pierdut nu-l Oln decât după barba cu care se juca in nisip și după sângele dinspre călcâie că m-a-ntrebat ce vreau că eram ciung-orb-surd-mut-șchiop și mi-a fost frică să nu rămână nimic din mine dacă aș fi gândit că vreau să văd și el și-a văzut mai departe de cercurile la care încă nu se înălțase
4
sunt numai o jumătate de talpă poate de la papucul sub care mă ține umbra neștearsă cu care călătoresc
și care încotro merge Doamne?
sunt sigură că sunt tocmai jumătatea călcâiului stâng al celui care mă strivește dacă nu cumva acela s-a întins pe patul meu de Ia răscruce și are tot atâtea degete ca și mine
Și a fost seară și a fost dimineață: trădarea a patra.
1
pe munte nu am urcat niciodată nici cu genunchiul nici cu altă retină, ci numai i-am strigat să se ridice și să se
arunce în mare de unde
eu n-o să ies cu lanțurile
în peșteră Gabriel da’ muntele
nu mi-a dat nici un trup cu buzele sau cu mormintele căruia să alerg după car-me-la car-me-la car-me-la s-o întreb bă tată zi bă dacă te doare vitraliul e spart
iar eu mă numeam Anna și sunt o gâscă
2
sunt o cioară
oxigenată cu perfuzii
în salonul 6 unde
Ivan Ivanâci își tot spune
povestea de o mie și una
de clipe despre cum
sufleurul plânge cu figura
îndesată în mască și cu inima
în raclă nu fi monoton
scoate călcâiul din cizmă
înainte să scuturi praful
de pe tălpi dintr-un lan de secară
m-au cules și iată-mă cântând
sub apă despre branula pe care
mi-o înfig periodic în vene
Pe masa mea – nici un fluture.
3
M-au pus să vorbesc despre
încălzirea globală și eu m-am
uitat tată la tine ți le-am zis că eu
din Țările de Jos vin și cele
pământești grăiesc pe vremea
aia nu căutam nici o comoară
și nici o insulă ci numai o
amețeală măruntă mi-amintea
că nu sunt într-a doișpea și
că la cuvântul tău pluf! pluf!
valurile mi se strecoară pe sub
pași pe coasta muntelui
unde m-ai dus cu pluta
Și a fost seară și a fost dimineață: trădarea a cincea.
1
Sunt eu Tartarin din Toboso
ce vedeți nu e nici o vrajă
degeaba pocniți din călcâie
și din degete și din pleoapă
și-mi caut pe coloană piatra
de la morile de vânt sau
ulciorul care nu merge de
multe ori de la mână
pân’ la gură vom juca
tabinet chezășie nu pot decât
moriștile de hârtie ori cele de apă
Nu atinge lucrul prietene aflat la marginea ochiului
2
Vom bea dintr-o cană de lemn vinul nostru cel de toate zilele și o să ne jucăm de-a v-ați ascuns în grădină cu mâinile captivă țin pasărea construindu-i aripa
Vom zidi statuie de calcar din lutul nostru
și vom aștepta următoarea ploaie
3
Corabia nu e gata am strigat când mi se tocise ultima unghie de la piciorul stâng care n-a aflat că sonetul s-a sonată pe tencuială
pasărea mi-a spus că dacă nu prea vreau ca să mă zidesc la piciorul podului capul lui Mimir o să crape și-o să-mi iasă din el toți monștrii de natură întreagă, fracționară sau transcendentă
4
Mă numesc Mimar locuiesc în Lema și prietenul n-a vrut să mă ucidă și să-mi poarte pielea cine i-a spus că mi se tot rostogolește piatra peste vene
cu cămașa ta îmi îmbrac tată genunchiul aripa de pasăre grifonul mi-a dăruit-o orb sunt căzut de pe cal de pe tron aripa mi-o lipesc pană cu pană de piatră de ușă de gaura cheilor apei sâmbetei duminicii vinerilor în loc de scila și de caribda
Și a fost seară și a fost dimineață: trădarea a șasea.
