Spații culturale nr. 4 (6)

Virgil DIACONU

Omul Vulnerabil*

Pentru Lolita, femeia cu pielea de culoarea gutuii, femeia gutuie…

Avuția

Dacă tot am venit la voi, ia nu mai trageți cu ochiul la ea și nu vă mai uitați pe furiș la femeia mea, dacă tot am venit. Dacă tot am venit aici, în această viață.
Mai vedeți-vă de treburi și n-o mai ispitiți cu privirea, când vine înfășurată în vulpea ei argintie… Mai am și alte griji decât să o feresc de capcane, cum stați hăitași cu ochii pe ea, ca la vânătoare.
De altfel, am găsit eu o cale să o feresc de voi: eu am ascuns-o intr-un cântec. S-o știe toată lumea, să n-o atingă nimeni. Să nu se spună despre mine că îmi las avuția în risipa mulțimii…
Chiar așa! Mai vedeți-vă de treburi și nu mă mai pândiți cu tot felul de lucrături și scorneli, că va fugi argintoasa cu altul. Lăsați-mă, că știu eu ce am de făcut!
De voi lăsa eu viața din mână, are el, Daimonul grijă!

Dragostea

Eu, care am dezlegat glasurile tainice ale profeților, care m-am bucurat de clinchetul vrăbiilor și de glasurile nopții, care am fost primit în toate casele prințesei, acum, când m-a spulberat întru totul, ce voi mărturisi despre ea?
Dragostea nu te lasă în întuneric, ci îți întinde brațele. Ea nu lovește, ci mângâie.
Ea se dăruie întotdeauna fără sfârșire: izvoarele ei îmi sunt râuri, râurile ei îmi sunt mări…
Ea aparține puterilor de peste noi.
Nu o stăpânești tu, ci ea te stăpânește pe tine: ești slujitor al răului – și ea îți arată calea spre bine;
te pierzi în țară străină – și ea te întoarce acasă. Acasă, în brațele ei te întoarce. Căci aceasta înseamnă, necredincioșilor, acasă: îmbrățișarea care te așteaptă, Dragostea.
De aceea, vă spun: astăzi sunt rege în țara nufărului înflorit, în țara florii de cais…
Eu, care am fost primit în toate casele prințesei, care am fost pus de ea în scaunul celor puternici și care am fost zvârlit de ea în pulberea drumului, eu sunt chiar mărturia puterilor ei. Cât despre cel lipsit de Dragoste, acesta nici nu există. Ca și mort este el, lipsa Dragostei este sfârșitul văzut, chipul Apocalipsei.

Femeia tânără

Mai bine spuneți voi despre Ea, știutorilor, cine este…
– Nu poate fi decât depărtarea – spune peregrinul. Cu puțină știință vei fi un om-departe.
– Este punctul tău vulnerabil – urlă invulnerabilul. Altă glorie nu o să ai niciodată.
– Ba este un nod – îmi șoptește Gordus. Ferește-1 de săbii!
– Nu știți nici unul nimic. Este un voal de mătase. Alb și fără sfârșit – zice viermele de mătase. Se va întinde peste ziua ta fără să mai poți spune care îți este ziua sau mătasea care este…
– Este o carte cu îndoieli ca o carte cu pierderi – spune înțeleptul. Citește-o! Fă-ți table de legi din ea dacă poți…
Numai mie mi se pare că este o femeie tânără, pe care, de atâta ceartă stârnita între prieteni, am și început s-o iubesc.
– Altă depărtare nu ți-ai găsit? Mergi și nu-i dai de capăt, spune peregrinul.
– Ce rană lumească ti s-a dat! – zice Achile. Dacă vrei s-o atingi, ține săgețile mele…
– O, ce mai nod, ce lucrare a cugetului dată la săbii… Taie-1 și ai să te lepezi de lauri.
– Mătasea s-a terminat – spune mătăsosul. Au venit alții și-au călcat-o-n picioare, așa încât, dacă ai întinde-o peste nopțile ce ți-au rămas, totuna cu ele ar fi.
– N-o mai răsfoi – tace ultimul. Te va pierde!
Numai mie mi se pare că este o femeie tânără pe care nu am s-o pierd niciodată. Pe care am și început s-o iubesc. Repede, cât mai am vreme!

Îmbrățișarea

La început a fost îmbrățișarea – aș fi spus – dacă mi-ar fi fost mie dat să scriu Cartea Cărților… Dar cum cineva s-a grăbit să facă lumea înaintea mea, pot spune doar că istoria îmbrățișării a început cu bărbatul și femeia care locuiau în același trup, în aceeași îmbrățișare. Jumătățile care se caută de atunci prin lume depun mărturie de îmbrățișarea pierdută. Eu însumi sunt azi o țară a pierderii, lebăda care și-a făcut cuib în umărul meu este o îmbrățișare la timpul trecut.
De bună seamă, eu cred că îmbrățișarea este unică și că n-o poți schimba așa, ca pe o haină veche. Numai împielițatele astea de liceene nu știu cum fac de trec mereu dintr-o îmbrățișare în alta, ca dintr-o zi în cealaltă zi. Și asta în timp ce mie, de singur ce sunt, îmi scapă toate din brațe… Și asta în timp ce brațele mele deschid depărtări sub crepuscul…
Dacă vreunul dintre voi are sentimentul că a cuprins ceva de necuprins, acela se află sigur în îmbrățișare.
Casele noastre se sprijină pe îmbrățișare. O casă fără îmbrățișare este o casă pustie, singurătatea sparge pereții…
Să nu crezi că îmbrățișarea este numai a trupului. Trupul celui iubit poate pleca, îmbrățișarea rămâne. Eu însumi mai călătoresc în îmbrățișarea unei femei, a unei femei pierdute acum în pământ…
Ferește-te, dacă îți stă în puteri, de omul fără îmbrățișare. El are brațe de piatră, el are sufletul zidit.
Și, mai ales, de îmbrățișările viclene să te ferești,
căci te vor pierde! De altfel, acestea nici nu sunt îmbrățișări, pentru că în ele nu poate locui nimeni. Pentru că în ele ești singur. Or, adevărul îmbrățișării este acela că prin ea te lepezi de singurătate. De această singurătate mai mare ca lumea…

Omul vulnerabil

Femeia cu cireșe la urechi.
Femeia care dă iama prin cearșafurile mele.
Ea îmi oxigenează zilele când rămân fără aer. Ea seamănă lumină acolo unde nu văd decât
întuneric.
O vrabie care zboară în lipsa mea de cer.
A fi îndrăgostit: a intra în acest tărâm fabulos, în aură.
Da, numai iubita mea este îmbrăcată în aură de sus până jos!
Și numai eu sunt atins de aura ei, de sus până jos…
Din tălpi până la steaua.
Eu sunt atinsul de aură, eu sunt un om vulnerabil.
Un singur cuvânt de-al ei mă poate stinge, un singur gest mă poate frânge. Cum să mă apăr?
Dacă mă ridic împotriva ei – împotriva mea mă ridic!
Dacă ea este rănită – rănile ei pe mine mă dor. Când îi este frig – eu însumi tremur.
Eu sunt atinsul de aură, eu sunt un om vulnerabil.
De la o vreme, eu nu-mi mai găsesc locul.
Eu nu mai am loc nici chiar în trupul meu.
Nu mai am loc, pentru că aici locuiește de fapt ea.
Aici locuiește ea, în timp ce eu rătăcesc pe afară, căutându-mi un loc de liniște și netulburare… Căutându-mi un loc de liniște și netulburare, pe care tocmai aura nu mă lasă să îl găsesc…
Da, eu sunt atinsul de aură. Eu sunt un om vulnerabil.

*Din Calea parabolei, o carte în lucru.

MARI POEȚI AI IUBIRII

PUBLIUS OVIDIUS NASO
(46 î.C. – 17 d.C.)

într-o traducere de RADU CÂRNECI

Cântăreț al iubirilor gingașe (tenerorum lusor amorum), cum însuși se caracterizează, Publius Ovidius Naso, unul din poeții reprezentativi ai lumii antice (primul mare poet ce a trăit și în actualul spațiu românesc), s-a născut la Sulmona în anul 41 î.H. și a murit la Tomis (Constanța de azi) în anul 18 d.H. Face parte din ultima generație a fastuosului secol al lui August. După studii juridice, la Roma, a ocupat câteva funcții în administrația Imperiului. Mai apoi s-a dedicat numai poeziei, devenind favoritul curții imperiale și al cercurilor aristocratice. în anul 8 d. H., Ovidiu a fost exilat, din ordinul împăratului, la Tomis: cauza (improbabilă) ar fi amestecul în aventurile scandaloase ale luliei, fiica lui August. Dar motivul adevărat se crede că-1 constituie cartea sa, Arta iubirii, care a favorizat și incitat la depravare, subminând morala publică.
Opera sa: Amoruri (Amores), elegii de dragoste; Arta iubirii (Ars amandi), iubirea ca artă, ca joc subtil și spiritual; Heroidele (Heroides), scrisori de dragoste imaginare ale unor personaje din mitologia greacă și romană; Fastele (Pastes), un fel de calendar al sărbătorilor de peste an la romani; Metamorfozele (Metamorfoses), prelucrări ale mitologiei antichității greco-romane, privind transformarea oamenilor (după moarte) în plante, animale, astre; Ponticele (Ex Ponto) și Tristele (Tristia) scrise la Pontul Euxin. În durere și disperare, în așteptarea grațierii sale. Ca opere de rangul doi, amintim: Remediile iubirii (Remedia amoris); Cosmetica sau dresuri pentru față (Medicamina faciae); tragedia Medeea (ce nu ni s-a păstrat); Halientica (un mic tratat despre peștii din apele Pontului Euxin). La toate acestea mai trebuie adăugat un poem în limba getică, scriere, de asemeni, pierdută, care ar fi constituit un izvor sigur pentru cunoașterea graiului din Scitia minor (Dobrogeade azi).
În total, opera lui Ovidiu reprezintă expresia culturii latine ajuns la cumpăna dintre maxima înflorire și începutul decadenței acesteia.

ORFEU ȘI EURIDICE

În palida-i mantie, Himeneu – zeul nuntirii – Creta lăsând, spre-a thracilor țară se-ndreaptă, Unde, cu nerăbdare îl cheamă Orfeu; el vine Fără, însă,-a aduce caldă vorbire, vesel surâs Și nici fericire. Chiar facla-i din mână-i pâlpâie abia în urmă lăsând un fum necăcios ce dă lacrimi; Zeul o clatină-n van, flacăra nu mugurește. Semn rău fu acesta, dar și mai amară urmarea, Căci frageda soață, Eurydice, printre naiade, între ierburi căzu otrăvită de-un șarpe și moare, Iar cântărețul Rhodopei o plânge-ndelung, îndelung, Ci vru în adâncul regat al umbrelor chiar să pătrundă Și, deci, până la Styx el coborî prin poarta Tenara, Printre popoare de aer, nălucile care cândva Primiseră înmormântarea; cu îndrăzneală se duce La Persephona și Pluto – cel peste Hades mai mare-, Și lyra făcând-o să sune, cu vocea-i de lacrimă începu: „O, voi mărimi ale lumii subpământene, Unde toți pământenii vin când clipa din urmă sosește, De-i cu putință și dacă îngăduiți, fără de-ocol, Să vă spun cel adevăr crunt care m-aduce la voi Pe mine, care n-am coborât încă în negrul Tartar, Nici să frâng toate trei gâturi cu șerpi groaznid
vederii
Ale acestei dihănii ce-a zămislit-o Meduza, Ei chemară pe Eurydice dintre umbrele ultime. Aceasta veni, ușor șchiopătând din pricina rănii. Orfeu o dobândi ca pe-un dar, obligându-se, însă, Ochii-napoi să nu-ntoarcă pân’ ce-n lumină ieși-vor Peste-a’ Avernului văi, altfel zadarnic e totul… …Și în adânca tăcere plecară pe o cărare Iată-mi aici venit să-mi caut soția ucisă De-o viperă pe care călcase, și-n anii săi fragezi Muri. Ah, am venit să am lunga putere să sufăr, Dar dragostea-mi fu mai puternică. Dar e un destin Deasupra, la noi, poate și-aici, destinul este destin, Și dacă povestea acelei răpiri nu e poveste, Dragostea v-a unit și pe voi. Ah, de-i așa, vă conjur. Pe-aceste ținuturi de groază, pe haosul nesfârșit, Pe-această țară a marei tăceri, vă implor, desfaceți Urzeala soartei prea iute-ncheiată a minunatei, Iubitei Euridice! Da, îndatorați vă suntem: După scurta noastră trăire sub soare suntem chemați Mai curând, mai târziu în aceste ținuturi de ceață, Aceasta-i casa noastră din urmă și-n eternitate; Numai voi domniți peste toate neamurile lumii, Da, și când Eurydice va împlini anii săi toți, Gata de moarte, va fi legilor voastre supusă. Nu v-o cer, deci, întru totul! Iar dacă Ursitoarele Nu vor Eurydicei viața să-ntoarne, hotărât sunt, Iată, să nu mă întorc, moartea noastră în doi acum Să vă bucure!”… Astfel Orfeu se jelea deodată Cu-al strunelor vaier, da, și albele umbre plângeau De mila-i: Tantal se opri din setea-i nebună, La fel a lui Ixion roată; nici vulturii nu mai Sfârtecară ficații celor osândiți, Danaidele își uitară de urne; Sisif se-așeză pe stânca-i Chinuitoare; Eumenidele cu fața în lacrimi priveau, Iar Pluto și Persephona, chiar ei, stăpânii pe Hades, La ruga – cu atâta durere cântată – cedară;
Ce urcă prăpăstioasă prin spaime și cețuri adânci, Și-aproape c-ajunseră Ia a pământului buză, Când el, de teamă-a n-o pierde din nou și dornic s-o vadă Și-ntoarse privirea! și-n clipă fu trasă spre-adâncuri: Zadarnic brațele-ntinse spre-Orfeu, strânsoarea dorindu-i, Să-l strângă dorind! ci ea: nefericire! cuprinse doar Aerul gol. Din nou se vede Eurydice murind, Ci ea de-al ei soț nu se plânge (cum s-ar fi plâns de
marea-i Nebuna iertare!?…) și-un ultim adio-i trimite, Iar lui îi pătrunde abia în auz a dragostei șoaptă Când ea se prăvale! Uluit de-a doua murire a Eurydicei, Orfeu a-ncremenit ca atunci când întreitul grumaz (dintre care cel din mijloc în lanț) Al câinelui Cerber văzuse; spaima-i pieri deodată Cu vechea-i înfățișare când trupul i se-mpietri Asemeni lui Olenus, care fărădelegile Soției asupra-și a tras spre-a lui vinovățire;
Asemeni ție, sărmană Letee, prea mândră fiind De-a ta frumusețe; o biete inimi odinioară Atât de unite, acum niște stânci, doar, pe-al Idei Veșnic vârf umed… Iarăși se roagă Orfeu, luntrașul Charon îl îndepărtează; dar el șapte zile încă Pe malul Styxului (neînflorit de Ceres vrodată!) Durerea își plânse, și numai lacrimi doru-1 hrăniră. Ah, crânceni sunt zeii din Hades și ne-ndurători.
Orfeu Spre munții Rhodope și Hemus porni prin Crivăț, învins!…

LEANDRU CĂTRE HERO

În scris, doar, pot să-ți spun dorirea mea, Fecioară, tu, care slujești la Venus
Acolo-n Sestos, căci furtuna rea M-a-mpiedicat – și-aș vrea să zbor dar eu nu-s Vreo pasăre măiastră. Tu citești Scrisoarea-mi prea-ntristată. Valul greu S-azvârle-n țărm cu forțele-i drăcești Spre a-1 domoli. E cerul cătrănit Iar vântul mai nebun că niciodată Văzduhul bubuind și răscolind A valurilor turmă-nfuriată.
Doar un corăbier s-a-ncumetat
Scrisoarea-mi să-ti aducă – făr’de mine! C-am vrut să-l însoțesc dar l-am scăpat; Cât ai clipi „din ochi plecă. Ah, cine M-ar ajuta? Dac-aș zbura, ai fi în brațele-mi, și-ai mei ar înțelege Iubirea-mi tot mai mândră zi de zi Și nimeni n-ar cerca să ne dezlege. Da, -ndurerat, pe țărmul răscolit Eu am rămas zicând în sinea mea;
„Te du, scrisoare, gându-mi norocit, De mine scris, va fi citit de ea Cu-ndrăgostita-i gură zâmbitoare Și dinții decât neaua mai frumoși…” Acestea au fost vorbele pe care Le-am murmurat. Ci, norii furioși Se vânzoleau. Și mâna către tine Iar am întins-o; ah, voi depărtări, Cum v-aș topi cu dorurile-mi pline La draga mea să zbor; ne-voitori Sunt însă zeii! Nu-i Pontul liniștit Spre-a mă purta Ia dulcea mea stăpână! Sunt șapte nopți, și iată,-s urgisit Ca într-o veșnicie fără lună,
Mi-e somnul treaz și chinul necurmat Și singur stau pe stâncă-n vânt tăios Privind spre țărmul cel încețoșat Ș-aievea-s lângă tine, chip duios. Ah, draga mea, se deslușesc lumini Acolo?! Insă văzul mă înșeală – Am încercat să-not: ocean venin E Pontul și nu cade la-nvoială Și-avântul mi s-a prăbușit nătâng;
Ah, vânt nebun, tu, Crivăț, figură-n spațiu, De ce îmi ești potrivnic până plâng Când mării-i dai iubirea fără sațiu?
Suspinul, numai întru el m-adun Pe țărmul bântuit de valuri grele Ah, cum aș vrea sub ceru-acum păgân Să mă avânt, cu dorurile mele Să potolesc al apelor noian Iar vântul domolit să mă alinte Și să mă poarte ca pe-un năzdrăvan La țărmul de iubire ce nu minte, Cu brațele vânjoase să-mi fac drum Spre farul cu lumina-mbietoare! Ci, tu citești scrisoarea mea acum Că ți-a sosit! O, clipă domnitoare!
Ah, zeii de m-ajută, în curând în brațe te voi strânge, nu în gând!

„Heroides” — Cartea XVIII: spune Leandru
Leandru, un tânăr de pe țărmul asiatic (Dardanele), din Abydos, o îndrăgise pe Hero, o tânără din cetatea de pe celălalt țărm, din Sestos. Acest mit transpune în plan poetic legăturile ce se stabiliseră, ca și influențele reciproce, vădite încă din antichitate, între popoarele Asiei și Europei.

SCRISOARE REFUZATĂ
(fragment)

Deci, nu ți-ai primit scrisoarea
și ți-a-ntors-o necitită;
Nu te întrista: e sigur
că-ți va fi curând iubită!
Doar cu-ncetul, știi prea bine,
tăurașii jugu-nvață,
Caii-n frâu, la fel,
cu-ncetul se supun: aceeași viață:
Zi de zi, tot folosindu-l
lanțul de otel cedează,
Plugul își tocește fierul
în pământu’ ce-l brăzdează;
Stânca, cea mai tare stâncă,
are-o zi năruitoare
Sub fragila picătură
cea etern răzbătătoare!
Fii tenace și, cu timpul,
Penelopa se va da!
Troia a fost cucerită
după zece ani! Așaa…
Va citi! de nu-ți răspunde
n-o sili: s-o lași pe gânduri;
Fă iubirea s-o citească
și direct, și printre rânduri.
Cine a citit o dată
va dori să și răspundă
Și cu-ncetul, doar cu-ncetul,
va intra-n fierbintea undă,
în scrisoarea-ntâia, sigur
va vroi să te oprească,
Să te roage să nu-i tulburi
buna tihnă omenească,
Tainic însă te dorește
și statornic ea visează
Cum c-o urmărești și cum că
Ți se dăruie vitează!

Din „Arta iubirii” (Ars amandi), Cartea I

LEONTIN PĂUN
FINEART

Leontin Păun s-a născut în 1978 la Râmnicu Sărat, a urmat
Liceul de Artă „Octav Băncilă” din lași și
Academia de Arte „George Enescu”. A expus în nenumărate
locuri din țară, are lucrări monumentale de comandă socială
la Sihlea, Râmnicu Sărat, lași, Techirghiol, Năvodari.
Artistul a făcut stagii de documentare în România, la Hobița,
și la Veneția, Italia. în anul 2000 a fost distins –
împreună cu colegii ieșeni – cu Marele Premiu la Școala
Internațională de Artă, Constanța. Coordonează, împreună cu
Alina Avram, Galeria FineArt din lași, prin intermediul căreia
promovează lucrări de artă modernă,
având drept autori artiști contemporani.