Spații culturale nr. 4 (4)

NICOLAE COLCERIU

Povești la lumina farului

Mândru că la cei 74 de ani condusese o expediție de salvare a Deltei, domnul pilot Curcumelis invită pe domnul căpitan Gigi Ș.T. și echipajul să viziteze casa bătrânească în care locuia fratele mai mic Colea Curcumelis. Fiind de vârste apropiate, Colea avea 72 de ani, frații se întâlneau cu bucurie amintindu-și cu plăcere de vremurile apuse. Clădirea veche, specific sulinotă, se afla pe strada a doua în apropierea Farului și Spitalului Orășenesc. Diadea Colea văzând atât buluc de oameni intrându-i în curte strigă cu o voce neașteptat de puternică: Marie ia cheamă-ți nurorile. Din locuință ieși o bătrână vioaie, numai zâmbet, plecând grăbită spre poartă. Fiind domni, marinarii aduseseră patru sticle cu tărie made in Scotland, o navetă de vin dobrogean, țigări super, cafea braziliană și o brichetă de lufar. Cucernicul luă din bucătăria de vară toate paharele mici și mari găsite. Giokărul, ca un adevărat mecanic ce era, deschise capacele sticlelor, ascultând la urechea dreaptă ușorul pocnet produs de acestea. Cucernicul, băiat stilat, turnă pe dreapta câte două degete de băutură, spre încântarea fraților Curcumelis. Saranda și Kaleap aprinseră focul, după care desfăcură pe o masă pescărească bricheta cu lufar. Tot ce am povestit s-a întâmplat în meii puțin de un sfert de ceas, moment când pe poartă intrară nurorile Olga și Xenia, împreună cu Maria. Le pufni râsul, nerefuzând băutura. Băieți organizați marinarii ăștia, se gândi Xenia, aruncând o privire spre Cucernic. Olga bău paharul până la fund, zicându-și că uriașul acesta seamănă cu Mitea al meu. Uriașul, ați ghicit, era Niky Prăfuitul, preocupat să scoată dopurile, știut fiind că vinurile bune trebuiesc ca cel puțin o oră să stea în contact cu aerul pentru aerare, nu observă privirea admirativă. Soția lui Colea spuse mai mult pentru sine: Avem și noi pește. Cum să mâncați pește oceanic în Deltă ? Gigi Ș.T., aflat lângă ea, o auzi și i se adresă cu blândețe: Maică bună, rogu-te, pune de-o mămăligă, iar fetele să facă o cremă de usturoi. Maria râse încetișor: Că bine zici maică. Adevărul era că navigatorii simțeau sincer nevoia să petreacă după zilele și nopțile de muncă încrâncenată. Ziua sub soarele dogoritor, noaptea la lumina reflectoarelor, lucraseră în trei schimburi, conștienți fiind că, dacă o tândălesc, nu termină nici la Paștele Cailor. Buna Angelica se dovedise un înger păzitor, preparând mâncare proaspătă pentru fiecare schimb. Rămăsese la vapor să se odihnească.: Distracție plăcută. Sunt frântă…le spuse cu un zâmbet bun… La cafele, după delicioasa saramură de lufar, cei doi frați, începură un joc ciudat, care se putea numi încercarea memoriei. Discutau despre oameni și instituții înainte de desființarea în 1939 a
Comisiei Europene a Dunării. Prin ’37-’38 erau bărbați în putere, căsătoriți deja și cu copii. Lucrau la Comisie, numărându-sc printre cei 1800 de angajați. Tonul îl dădu fostul pilot de bară, Andrei Curcumelis.
-Ascultă Colea, să le spunem copiilor ăștia câte ceva despre Sulina noastră, despre oamenii care au trăit în Orașul celor Patru Faruri. îți aduci aminte de piloții Dunării Maritime de la CED, de la care am furat meseria?
– Cum să nu. Maniatis, Vesa, Lisenco Scociumario, Cozdandinos, Drescan Furusciuc, Drusum Cetenici…
– Ai uitat de Marc Supicii…Hai noroc! 1-0…
– Da? Bine deșteptule… Zi-mi primari.
– Irvsciuc, lorgu Popescu, Ene Dragomirescu… Dar cine conducea Birouri Nave ?
– Cum să nu-i știu? Cheriachidis, Zervos, Spacic, Watton, Ghiul, Paliologos…
în Sulina fraților Curcumelis, după spusa altui băștinaș, Panaitis Zachis, erau multe magazine, cafenele, cârciumi, bodegi. Acestea erau deschise în majoritate de oameni veniți din Italia, Turcia, Grecia, Armenia și alte țări, care aduceau marfă diferită pentru populație. Fu rândul lui Andrei să-și întrebe fratele despre proprietarii magazinelor existente dinainte de război. Acesta nu se grăbi cu răspunsul. își frecă rădăcina nasului, golind paharul. Scărpinându-se pe creștetul capului, începu enumerarea:
– Cochinos Camberi, Măcșuț, loanidis Felicianu, Raizis Malizis, Gabris Pitarachis, Voltera și Camis…
– Dar pe Cuchinos Papafloratos și Arsenis nu-i pui? 2-0.
– Na că și tu ai uitat de Vasiliadis. 2-1. Stai că n-ai scăpat. Ai fost și ai rămas un cafegiu.
– Am înțeles unde bați. Cafenele țineau: Delighiorghi, Sefchi, Cicman Marghiloman, Foti Muriotis, Vitoratos, Baziotis…ă…ă…
Colea nu-1 lasă…
– Touche! Ai scăpat cafeneaua ta preferată.. .Ce te uiți? A lui Vido Vidovici. Clar: 2-2.
Echipajul Coșavei asculta amuzat discuția dintre cei doi. Una din nurori, Xenia, se ridică rugându-1 pe Cucernic să o ajute la pregătirea unor platouri cu gustări.
-Bine, bine, zise Andrei, eu eram cu cafelele. Tu până nu te-ai însurat cu Ghiulfer o țineai lanț prin cârciumi. Spune-le băieților.
– Las-o baltă, frate. îi am pe tavă: Anghiulatos, Mateescu, Mariulis Naiman, Camberis, Lichiardopol Chercula și imul Rață…Rață?…
– Gâscă frate-meu… 3-2. Te-a lăsat galavaua…ce mai.
– Poate…Dar să te văd acu’…
Dialogul era viu. Luna trecuse de Far luminând grădina în care marinarii se bucurau să audă povești despre Depozitele de marfă en gros, patroni fiind negustorii Condoguris, Arsenis, Mavrodidis și Lefterachis. De aici se alimentau cu făină de cea mai bună calitate cei patru brutari ai Sulinei: Furgea, Colivas, Camelos și Sapios, ultimul fiind și furnizorul de pâine caldă al Comisiunii Sulinoți; oameni subțiri și cu bani își comandau încălțămintea Ia cismarii, neapărat de lux, Malizis, Tatopol, Deliamachis sau Zamfiropol. în ceea ce privește croitorii, Andrei, ca și Colea, nu își amintea de nici unul. Erau niște cârpaci. Sulinoții își făceau haine la Galați, oraș care era recunoscut pentru croitorii de lux. Băteau Bucureștiul. Era și o vorbă: Eleganța masculină era la Galați și frumusețea feminină la Brăila. Doamnele din înalta societate comandau rochii, pălării, mănuși și pantofi Ia Paris. Vara, dar și în cursul anului, doamnele, domnișoarele și deseori bărbații cumpărau sifon și limonadă de la Ekmesian sau Zamfiropol. Peștele de calitate se procura de la cherhanalele lui Deleanu, care avea o flotă de bărci mari de 10-12 crivace. Călătorii sosiți pe drumuri de ape, că altele nu erau, trăgeau la hotelurile domnilor Cochinos Camberi sau Parparias. Locuitori se dovedeau a fi iubitori de carte, dacă erau două librării, a lui Camis Mihali și a Iui Volteras. Bărbații orașului iubeau cu pasiune femeile. La hotelul lui Camberi Europolis, nume ce a generat titlul romanului scris de un fiu adoptiv al Sulinei, pe numele lui Eugeniu Botez, zis Jean Bart, își duceau viața vânzătoarele de plăceri… Trebuie să vă spun că răposatul nostru tată, Dumnezeu să-] odihnească, ne spunea că în Sulina de început de veac erau 1200 de case, 154 de prăvălii, 3 mori, 70 de mici întreprinderi, o uzină de apă și una electrică. Știți, dragii moșului că Sulina a fost primul oraș electrificat din țară? întrebă Andrei Curcumelis. întrebare rămasă fără răspuns pe moment, discuția fiind întreruptă de sosirea platourilor cu gustări aduse de Xenia și Cucernic. Nimeni nu observă cât de îmbujorată era femeia. în urmă cu aproape un ceas, când începuse pregătirea ordefurilor, Xenia, în semiobscuritatea bucătăriei de vară, îl sărută năvalnic pe Cucernic. Fără să spună un cuvânt, îl trase spre o laviță din fundul grădinii, unde i se dărui cu frenezie. Sandu, bărbatul meu, este lipovean pe pescadoare, îi spuse printre icnete de plăcere. Și continuă: Sandu mi-a zis că, dacă va fi să-1 înșel, să o fac cu un navigator… Așa… Așa, că bine e… lartă-mă, Săndele. Ușurată de-o grijă, îl sărută cu tandrețe pe vigurosul navigator, preparând zglobie gustările. Cum tonicul vin dobrogean se terminase, Kaleap și Gogonel se ridicară pentru a aduce o navetă de la vapor. Până la poartă fură ajunși de Olga, aghesmuită bine, care le spuse că vrea să vadă vasul. La masă, femeia constatase că și Saranda, Kaleap și Gogonel erau niște uriași ce aduceau cu Mitea. La Coșava în cabina lui Kaleap, femeia se bucură a fi iubită de doi Mitea, pofta fiind mare. Când terminară, Olga începu să plângă: Oameni buni nu sunt curvă, zicea printre sughițuri. Spuneți
bogdaproste. Bărbații spuseră formula de mulțumire și, când să-și facă cruce, își dădură seama că sunt cu pantalonii în vine și cu catargele încă în vânt. Sosiră tocmai la timp cu vinul pentru astâmpărarea gâtlejclor însetate. Olga plecase la casa ei, unde, în fața icoanelor, își cerea iertare de păcate. Gustările, sau mai bine zis gustarea, adică fileuri de știucă, crap și somn îndulcite în sare, lângă care stăteau ca soldații felii mari de roșii coapte în grădină, aveau intr-adevăr nevoie de udătură ca lumea. Venise rândul lui Colea Curcumelis să continuie poveștile fratelui său mai mare. înainte de război, Sulina avea 8000 de locuitori. Fiecare își putea câștiga pâinea în felul său, fie că era pescar, fie că lucra la Comisiune sau la cele două mici șantiere navale, ori la tot felul de firme sau magazine proprii. Ca cetățean al acestui oraș, mi-am dat seama că, după război, nu s-a mai revenit la ceea ce a fost cândva, odată. Mă refer în primul rând la preocupările sulinoților, avea fiecare unde să lucreze, știa fiecare întreprinderea și locul unde zilnic trebuia să se prezinte la muncă. După război, puterea leului a scăzut mult față de perioada anilor 37 -’38, astfel că, începând cu 1946, minoritățile – grecii, italienii, turcii, armenii – s-au repatriat, nemaiavând posibilitatea de a-și ține magazinele sau atelierele, ca de pildă La Caravana sau Bei Bocalosi. Sau atelierele de reparații pentru navele cu aburi care navigau pe Dunăre. Odată cu plecarea lor, Sulina a cunoscut o decădere, din care și-a revenit încet după 1952, dar mai bine după 1957, când s-a construit o fabrică de conserve de pește, un șantier naval și un atelier de covoare orientale. Tăcu. Lumina farului mângâia sufletele oamenilor apei. Din casă ieși Maria cu un lighean mare plin de pește. Atentă, Xenia îl luă din mâinile soacrei, întrebând dulce dacă vrea unul din domnii marinari să mă ajute la curățat peștele. Prompt, tot echipajul Coșavei sări în picioare. Am să-1 rog pe domnul căpitan, dacă dorește? Pesemne că soția marinarului era predispusă să îndeplinească înțeleptele sfaturi date de acesta, pentru că lucrurile decurseră aidoma. După ce își ceru încă o dată și încă o dată iertare dragului Săndel, focoasa Xenia putu în sfârșit să se ocupe, oarecum ostoită, de borșul din pește â la Sulina. Cum provizia de Rieslingul de Sarica Niculițel era pe sfârșite, fu rândul lui Saranda și Niky Prăfuitul să plece la Coșava. Deschiseră poarta, dădură nas în nas cu Olga, proaspătă ca o floare. Femeia își reproșă că nu a fost frumos să dispară ca măgarul în ceață și, simțindu-se iertată, se hotărâse să revină în mijlocul comesenilor. Dar imediat își schimbă gândurile când se întâlni cu cei doi uriași ce-i aminteau de dragul ei Mitea. Ca la indigo, lucrurile decurseră aidoma.
Printre lacrimi, Olga își ceru în fața icoanelor iertare, adormind cu o întrebare: Dragul ei Mitea făcuse dragoste cu ea de două sau de patru ori?

COMENTARII CRITICE

VALERIU SOFRONIE

Calistrat Costin
și îngerul neadormit al îndoielii

Volumul din urmă al poetului, prozatorului, traducătorului, scenaristului de teatru, criticului literar, foiletonistului, pamfletarului Calistrat Costin, Distracție de fiare (Ed. Universitas XXI, Iași, 2007), despre al cărui început, regretatul Laurențiu Ulici spunea încă din 1980 cum că ar reprezenta „o apariție relativ frapantă în contextul poeziei contemporane, un amestec bizar de poezie umoristică, notații pătrunzătoare despre viciile lumii modeme, alegorii, fabule, inserții parodice și fulgerări metaforice, totul sub un regim de ironie acută, de zeflemea cu subsol grav, într-o scriitură narativă, cu subtilități semantice și fonetice, cu desfășurări hiperlogice… în fine cu umor insinuant a la Mitică, ilustrând insolitul formulei”, vine să confirme încă o dată, dacă mai era nevoie, amplitudinea isocoantei poetice în care scriitorul și-a înscris, încă de la debutul editorial din 1974, sensibilitatea artistică. Este, sau ar trebui să fie, pentru toți, destul de evident faptul că recentul volum de poezie trebuie privit, înțeles și apropriat nu numai de Ia înălțimea gravității existențiale pe care ți-o poate da maturitatea literară atinsă în cei 33 de ani de ieșire, de fiecare dată altfel, în spațiul public al literaturii, dar și cea legată în modul cel
mai firesc cu putință de trăirea repetabilului „nimic nou sub soare!”. Cum nu ne recunoaștem a avea suficiente competențe critice ajustate la măsura obiectului comprehensibilizat, părăsim prima perspectivă a iscodirii și o îmbrățișăm cu mai multă încredere pe cea de-a doua, poate trăind și convingerea că în apele timpului și ale lumii care le poartă (sau invers), orice om de bun simț poate pescui, dacă nu în mod „minunat”, atunci cu siguranță într-unul personal ceea ce semenii, cu voie sau fără voie, au lăsat să le scape din când în când…
Punând între paranteze o întreagă tradiție care a căpătat identitate istorică începând cu Tertulian și în rădăcinile căreia a încolțit altoiul atâtor și atâtor sfinți ai dreptei credințe, pentru care rațiunea este precedată întotdeauna de revelație, iar omul trebuie să creadă înainte de a intra în școala rațiunii („Credo ut intelligam”), poemul de deschidere, să-l numim programatic, Nu cred… (și totuși exist!), pune o întrebare care, retorică și deschisă, deopotrivă, pregătește calea succedentelor: Tu crezi, Părinte, că rațiunea-i târfă (?), ce urât, zău… Am putea inițial crede că, așa cum ar proceda cei fără adâncimi, absența revelației i-ar lăsa loc de a stăpâni rațiunii. Că în locul unui teocentrism care predispune la întărirea genunchilor, am avea acum un antropocentrism luminat. Lucrurile nu stau deloc așa. Și dacă ar sta, nu ar mai fi vorba în cartea aceasta de Calistrat Costin, de omul stăpânit în permanență de spiritul de finețe al nuanțelor și nu de acela grosier care desparte neproblematic și fără rest toate apele spiritului. Dimpotrivă, am putea spune! Chiar trâmbițata rațiune modernă, schimbătoarea de lumi, hiperbolizată ad infinitum cade ea însăși victimă unei vederi despărțite de toți idolii cerești și tereștri: „Vine o vreme când „rațiunea exasperată”,/…ordonă ea însăși/plutonului de execuție „FOC”…/e stupid, vulgar, tâmp, să mori pentru/o idee care te duce pe eșafod…” (Sfânta disperare). Fără Dumnezeul reazem și lipsit de rațiunea stăpânitoare, omul nu rămâne decât o petrecere / răgaz de-o clipă între malurile Nimicului, un necunoscut care bate la poarta neantului: „aproape – am murit, slavă ție, pământe, / cimitir frumos,/la poarta neantului zace stârvul omului” (Poarta neantului) sau „răstimp nămolos între viață și moarte,/simt universul din ce în ce mai absent/(absent eu, absent el)/cu aripi de plumb îngropat aproape de tot în pământ…” (Nu cred… (și totuși exist!)).
Și de-acum, odată stabilite aliniamentele între care se mișcă gândul existențialist, ce va fi – defetism sau existență eroică? Un lucru este clar pentru poet. „Dumnezeu ne-a greșit”. Nu a ieșit nimic din ce a intenționat în proiectul lui inițial. N-a îmblânzit fiara umană, aria veșniciei a ajuns să fie cântată din când în când doar de o ființă condamnată la moarte, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru, oamenii nu-s decât bucăți de pământ, în locul celui care trebuia să devină Dumnezeu, se arată doar fața pământie a unui omenesc, prea omenesc… Și totuși, trebuie să încercăm a pune „ordine în lucruri”: să punem „în grădinile pustiite de nesăbuința / căzuților în păcat / răsad de arbori, de flori, de al fi oameni/să naști din nimic lumina în împărăția cenușii” (A pune ordine în lucruri 1), să dăm „la o parte zgura, gunoiul, de pe gâtlejul / îmbătrânitului neant” (A pune ordine în lucruri 2), să tămăduim „umanitatea de cancer, de teroare, /…/de dușmănie, de rele, de răutate, cruzime…” (A pune ordine în lucruri 3). Dar, vai, nimic nu pare a avea rost de izbândă în această sisifică persistență care este Istoria – destinul neantului nu este nici adevăr, nici minciună, uriașa operă de vidanjare morală pare a fi imposibil de dus la capăt de către sărmana făptură împotmolită în moarte, iar, pentru toate, Dumnezeu nu ne dă nici măcar un semn! Peste toate domnește „neîmpăcarea”, eșecul culturii, cancerul roade tenace și cu succes la rădăcina istoriei, precum șarpele, „cifrul rămâne cifru”. Pășim dintr-un infern în altul, fără putință de a transforma cenușa în pasăre vie. Ca niște „cerșetori de cântec” nu ne pregătim decât de uitare. Dintr-unul al iubirii, Dumnezeu se arată a fi mai mult de partea urii, dându-ne doar „botezul neantului”.
După negații succesive, negări care traversează poezia acestui volum, de la primul cuvânt până la cel din urmă, scriitorul se trezește dintr-o dată nefiresc de liniștit. Fără a-și mai pune speranța în Dumnezeu, în lume sau în el însuși, omul realizează că toate expedientele nu fac decât să ascundă soluția. Anume că nu există soluție. Și nici că trebuie căutată. Că omul trebuie să se împace definitiv „cu sine, cu învingătorii, / inclusiv cu Bunul Dumnezeu”, că umanitatea, așa cum este ea, „sufocată de bube, otrăvuri, crime” nu poate fi „orânduită în alt chip” („Omul” – acest învins… învingător).

★★★
Nu știm cât de convingător în ordinea întrebărilor de adâncime este acest discurs poetic. Sau poate că nu vrem să aflăm. Ce știm, este că el ne stârnește o întrebare la care nu avem încă răspunsul pregătit: mai este oare posibil ca toți aceia care au trecut prin răcoarea umbrei îndoielii carteziene să-și simtă mugurii încolțindu-le inima?

CALISTRAT COSTIN

Senzitivă

Universul e plin,
s-a umplut doldora de semne misterioase,
lucrurile, și cele mai obișnuite,
îmi sînt întruchipări năstrușnice,
fanteziste, himerice, ființele – neființe
dintr-o lume descumpănită,
toate așteptîndu-mă răbdătoare
să renasc din propria-mi cenușă…
De-un timp nu mai calc pe pămînt,
pe lespezi ori pe nisip,
sub tălpi sînt enigme tăioase,
diamante incandescente,
am părăsit parcă planeta albastră,
respir pulbere de stele căzătoare,
aud deplasarea culorilor vii spre regatul umbrei
(umbrelor!),
simt cum renaște cadavrul
în jilțul cîte unui nemuritor…
Să schimb, să nu-mi schimb universul,
să fiu, să nu mai fiu?!

16 august 2004

Nu intrați, șarpe rău

Sînt tot atît de laș
precum Stăpînul universului!
Șarpe cum sînt, oarecum înțelept,
mi-am vărsat veninul tot în sînge (sîngele meu!),
m-am otrăvit cu mine însumi
în doză letală și-acum aștept…
Trebuia să fi murit, să fi urcat la cer
(în rai, în iad?!) dar văd că încă mă mai bat gîndurile,
nu știu ce mă mai ține în viața aceasta
(de care m-am săturat pînă-n gheare!),
poate bruma de materie care cică-i…
veșnică (aiurea!), sînt curios cît voi mai rezista
în starea asta penibilă de…
nici-nici,
că nu, domnilor, nuuu, nu vă faceți iluzii,
creierii n-am să mi-i zbor niciodată,
că Stăpînul universului nu-i fitecine!
A fost călcat în picioare un om – a
fost călcat în picioare Omul!
Răstignit pe crucea neantului,
sîngerez deci exist… –
lașitatea își are și ea farmecul ei!

DEBUT

CRISTINA IACOB

Zbor

Peste lumea de azi
Spre lumea de mâine
Beau vinul
Gust pâinea
Cu-aceeași simțire,
Melancolie
Ating chipul nevăzut
Singurul care mă mângâie
Într-un mod plăcut
Și iar beau
Și iar gust
Și-acum cânt

★★★
Fac cu mâna primelor zile
Pentru
a mă îndrepta spre nebuloasă.
încep cu
încercări
Mă descopăr
Poate voi găsi
Mai mult decât îmi doresc
un gând
singur și hoinar
îmi stă mereu alături.
cu fete nebune
ce-mi dau povețe,
cu zâne nebune ce mă înhață și mă iau cu ele în zbor….
eu lupt
dar strânsoarea e mai puternică.
eu strig
dar glasul nu mi se aude și mă zbat
dar nimeni nu mă vede
renunț

***
e seară
așa că ies la plimbare singură
mereu singură și mă gândesc la toți
și la toate și la faptul că nici nu exist
pentru ei și merg fără țintă
pe bulevardul fără sfârșit.
e primăvară totul se naște
iar eu mă gândesc la lucrurile care vor muri la toamnă
dar până atunci va fi vară
iar eu mă voi topi tot singură
în necunoscut

******
dați-vă la o parte și lăsați-mă să trec
nu mă băgați în seamă
oricum știu că nu vă pasă că mă îndrept
spre locul în care oamenii sunt cu adevărat împietriți
așteaptă copile mai stai un minut stai liniștit și ajută-mă
să găsesc și eu cheia ușii ce duce spre calea cea bună

EUGEN EVU

întoarcerea în sat sau cealaltă memorie

Unde a fost răscrucea
Piatra scrisă mă știe.
Fagurii curg băuți de vântul pădurii
Arse aurele peste zidurile fără de umbre
Se războiesc albinele cu viespii
Ecoul e memoria secată a Văii
Vin și se duc vin și se duc
Umbre de păsări frunze de nuc
Nu știu moșul ori tata cel tânăr
Bate coasa subțiată de fânețe
Pe cealaltă parte a timpului
Cum vii din sus.
Cerul văzut de ei
Unde s-a dus?

2.
Invers aiurând ceasul din turn
Și răgușit cucul
Se ceartă cu mierla
In clopotul spart
Unde noi
Ne-am iubit copilandri
Altfel decât acum
Neștiutori de-o moarte
Nici împărțită, nici a despărțirii
Singur să înfrunt
Numărul cu gheare al misterului
Dacă ai fi dacă ai mai fi
Scutură nucii neculeși
Tânguire de cântec bătrân
Dacă ai fi dacă ai mai fi
Să frângem simplu sărutul în două Umerii cuiburi de fluturi
Brațele ramuri ceruind ogivele
Amurgului
Visații copii să aibă un semn al lor
De adio
Ci sălbatică-i via piersicul
s-a prăbușit sub sâmburii pietrelor seara
își alungă umbra peste vraniță,
smeurul ghimpat și urzicată jelanie
toate se zbat să alunge ce am fost memorie vindecată
de tumultul sublunarei condiții
și-n spinuri guiță mistrețul atroce
al unei tristeți mai înalte ca moartea
mai grea de semințe ca sufletul
în spatele casei de lemn
doar fântâna și ciubărul cu stele limpezi
licărind azimutul
celeilalte cunoașteri.
Moșul, sau tată cel tânăr, bate pe vânt subțiata coasă
eu număr bătăile inimii.
Unde a fost răscrucea
Piatra scrisă mă știe.
La ieșirea din sat
Vis trezit din ucidere.

Urobouros

în mijlocul lanului de grâu vălurind
Luat prin surprindere de ceva nefiind
Jumătate visat și trezindu-și supusa pereche
Captiv în structurile morfo-frenetice
Surâzând cu acel nealnostru
Flux resorbit de reflux
Pulsație dinspre margini spre centru
Nemărginire a unei cărți ce se scrie
Numărându-se dinspre deznodământ spre
Neștiuta când pagină a răpirii….
Privirea rotindu-ne, geamănă cu a
Florii Soarelui întrerupând călătoria foamei noastre
Nebună și prea sigură de întoarcere
Inconștienți de efectele
îndepărtărilor, de regăsiri ce nu vor mai fi
în mijlocul verde al vântului

Turbionul ne resoarbe
ca umbra unei galaxii în întunericul plasmei
Cu singura durabilă și bătrână dorință
De a te întâlni capăt să dai drumului
Suspin al trezirii din somn sau vindecare,
Ca o religie ce nu aparține corpului
Țintuit între cuget și strigătul ecou repetat
De cărțile mele
Și de fiii mei cei născuți
Amor sau altceva
Și despre care de milenii alții-asemenea nouă
Ne-au vorbit dintre ceruri
Greul pământului nu-1 mai mistuie soarele
Luna lehuza prin recoltele lui umbrifage
Și însăși această energofagie a minții noastre
Reminiscență a Creaturii căzute în regnuri
Retrageți-vă cât nu ne veți ucide de tot încetați,
în sfârșit, experiența!
Ca să nu sfârșiți prin a vă arde pe voi
Prin divinație oarbă
Și nesațiu de sine-al fugarei cunoașteri
Deogonie nevindecabilă,
Canibală centrifugă a sferelor
Roiuri muribunde increate sub
Marele Cearcăn Al logosului ce pe sine se-nghite
Să renască cel fără de capete?

Acolo

Viesparul
Cuib de nervi ai furtunii
Răspunzând licărul
Stelarului cuibar

Puntea ochilor
Să nu mă uit în lume
A sărutului pecete
Catapeteasmă sub fulgere

Și împresurați de al semințelor
Dor întrupat
Ni se redeschide a mării poartă
Primăveri, înfloriri, altoi legat,
Fruct ceresc
Graal craniu golit
Amfora în zeu revărsat
Țipăt de vultur spart.

Alean și alinare

* ars poetica nova*
Gândirea-n cercuri tot mai largi te minte
Cerul din ape, cerul din cuvinte

Nici jos, nici sus i-aducerea-aminte
Memoria profană-n sacru-s sfinte

Ce este și a fost mai dinainte
Roiuri stelare recele-fierbinte

Noian rotind a Timpului sorginte
Privirea le sărută Hiacint e

Al Visului trezindu-ne spre moarte –
Hierofania paginii din Carte.

Uimiri și dumeriri, uitând Misterul
Să-și vindece nesațiul lumii cerul

Și dăinuind ființa-n neființă
Transcende-ntre credință și știință

Tu, suflete-al luminilor bătrâne
Ești iubitor cum Dumnezeu de Sine

Foamea și setea, dor ce arde-n mine
A dăinui prin Dainele Divine

Ființa se visează să ne-alinte
Alean și-alienare
prin cuvinte…

Iubesc prin oglindire, zeu și zee,
Sunt Omul, vânător de curcubee!

Perseide

Dintotdeauna ploaia de stele
Arde se stinge arde se stinge
Interior în textele mele
Este cumva ca atuncea când ninge

Lumi scânteind din departe-n aproape
Parcă-amintite din visul de sus
Ard se perindă se sting ca etape
Ale celuilalt timp ce va fi și s-a dus

Partea tăiată răsună și cheamă
Partea cândva jumătate aprind
Cât să mai fie până la Vamă?
Cine știind să-mi răspundă?

Și când?
Uite-le! Pier pe rotundele spații,
Albe și roși globule himere,
Ploaia de stele, prin constelații,
Neaua luminilor, dalbelor sfere…