Spații culturale nr. 4 (2)
Magda URSACHE

Cînd Iisus a coborît în celulă
„Metoda de lucru a fost teroarea, teroarea totală, fizică și psihică, teroarea continuă, 24 de orc din 24, zile, săptămîni și luni de zile, scopul urmărit fiind schimbarea creaturii umane, inversiunea psihologică și instigarea deținuților să se lupte între ei pentru supraviețuire, să se măcelărească și să se ucidă între ei. Și, din păcate, planul a reușit”.
(Dr. Nicu loniță, Psihotraunia de detenție și urinările ei)
Iată-mă pusă pe coji de nucă, la colț (roșu), într-o publicație dragă mie, „Contemporanul”, la care colaborez de altfel. O face Boris Marian, la revista presei din februarie 2009, acuzîndu-mă de ton prea pătimaș. Aș fi scris cu patimă despre Patimile de la Pitești, recte vîrful terorii staliniste, „experimentul” prin care a trecut un piteștizat, Mihai Buracu (v. „în cap, în cap, în cap!”, „Acolada”, decembrie 2008).
E adevărat că mă obsedează atrocitățile carcerale din perioada Dej-Pauker-Teohari. Nu mă feresc de comparația, considerată de unii politic incorectă, dintre Holocaust și Gulag, întrebînd: de ce n-am prelua modelul a fi evreu după Auschwitz, transcriind: a fi român după „experimentul Pitești”? Și cum să vorbești detașat despre anii de teroare anti-românească, de degradare morală, despre uzul violenței extreme în așa-zisa reeducare? Eu nu pot.
S-au scris cărți multe și bune pe tema carcerală, dar nu destule. Sînt și voci care se opun: „Ia mai sfîrșiți cu ororile astea!”. Ca să intrăm în normalitate, ar trebui ca monumentele martirilor să nu zacă în vreo curte de biserică (Țuțea). Are statuie Mircea Vulcănescu? Dar Valeriu Gafencu, supranumit Sfintul închisorilor (titlul de carte al editurii „Reîntregirea”), mort în temniță de tuberculoză, la 33 de ani? De ce nu-I canonizăm ©are? Dar Anton Golopenția? Dar Ioan Ianolide? Vrem normalitate, de vreme ce instituim tabu-uri privind anume file ale istoriei noastre? Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului și a| Rezistenței ar trebui multiplicat la Pitești, la Aiud la Ocnele Mari… Știu că o să-mi atrag antipatia lyj Boris Marian, votul său de blam și al revistei „Realitatea Evreiască”, dar consun cu Paul Goma: din 1991, Istoria României a fost wieselizată. Iar acel „Ați ucis, ați ucis! Ați ucis!” n-a primit cuvenita replică: „Am fost uciși, am fost uciși, am fost uciși!”.
„Istoria contemporană are nevoie acum meii mult ca oricînd de mărturisitori. Ei, mărturisitorii, sînt singurii care pot da măsura adevărată a identității neamului românesc”. Am citat din Cine suntem (Editura Playtera, 2008) de Dan Puric.
Unul dintre mărturisitori este Mihai Buracu, trecut prin „reeducarea” de la Pitești, prin șantierul- lagăr de la Bicaz timp de 24 de luni (de menționat că i-a avut colegi de sapă și lopată pe Raoul Șorban, Cornel Regman, Laurențiu Cemeț, Lucian Valea), apoi prin lagărele de la Borzești și Onești. Alt mărturisitor e dr. Nicu loniță, autorul cărții sus¬menționate.
După catastroficul 23 august 44, cînd românii au fost zvîrliți dintr-o greșeală în alta și mai mare, s-a încercat depersonalizarea, de-clasarea, ca să se ajungă la neomul fără Dumnezeu, neam, familie. Și pentru că era de dorit ca acest neom să se nască iute, s-a importat forcepsul: tactica și strategia Kremlinului. Ce s-a urmărit? Să li se șteargă deținuților politici creierul printr-un chin inuman, cei vizați în primul rînd fiind tinerii. In noaptea de 14/15 martie 48, în București, Iași, Cluj, au fost arestați o mie de studenți, 2% din totalul studenților vremii, după Dumitru Bacu. Nimeni n-a rezistat „experimentului”, constată același, în Pitești. Centru de reeducare studențească (prima ediție, 1963). în prefața la ediția tipărită de Atlantida, București, 1991, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa spune (patetic?): a fost o Golgotă românească.
Pe banca acuzării, în procesul de fațadă (sentința fiind dată în decembrie 54) au stat: Eugen Țurcanu, Alexandru Popa, zis Țanu, Alexandru Mărtinuș (torționarul doctorului Nicu loniță), studentul la Drept Const. Juberian, care a condus „reeducarea” lotului lui Mihai Buracu, Levinschi, Pop Cornel, doctorul Bărbosu de la Gherla… Nu Nicolschi, Director General al Serviciului de Anchete din Ministerul de Interne, de sorginte NKVD, care a supravegheat totul; nu Teohari Georgescu, nu Koller, nu directorul penitenciarului de la Pitești, Dumitrescu, nu observatorul politic Marina, nu căpitanul Secu Gheorghiu, director la Gherla, nu Avădanei, ofițer politic tot la Gherla. N-au fost judecați nici torționarul de la Canal, Bogdănescu, nici sioniștii Fuchs și Steier. N-a fost împușcat în 54, ca „reeducator”, căpitanul Petre Goiciu, fost tinichigiu, ci legionarul Pop Cornel, folosit la Gherla de însuși Goiciu. După „experiment”, cicatricile lui Pop Cornel îngrozeau deținu ții: parcă fusese arat cu ciomege; ciomegele îi făcuseră brazde pe spate.
Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești) îl dă ca exemplu de ucidere morală: după șase săptămîni de tortură, devenise „masă de came tumefiată, în care nu i se mai puteau distinge nasul, ochii, gura”. N-au fost acuzați nici gardienii șefi de la Pitești, Ciobanu și Mândruță, nici tartorii Gherlei, ofițerul polonez Mezaroș și Sebasteny, tot ofițer politic.
Judecător în procesul-versiune PCR asupra vinovaților a fost Alexandru Petrescu. Cel care prezidase Tribunalul Poporului, care l-a condamnat pe Iuliu Maniu. Numai în procesele legionare, acest Petrescu a dat peste 100.000 de ani de închisoare și zeci de condamnări la moarte. Versiunea PCR: Victor Negulescu, arestat de Nicolschi, a fost acuzat că ar fi transmis, de la Horia Sima, lui Nuți Pătrășcanu, să compromită partidul comunist prin acțiuni de teroare în închisori. Negulescu avea să moară de TBC, la Aiud.
Urmele, după D. Bacu, le-a șters colonelul Zeller. Cînd i s-au raportat ororile de la Pitești, a fost doar mirat, n-a luat măsuri. Tot Zeller a risipit etajul trei de la Gherla, locul „experimentului”. Preiau informația din D. Bacu: „Zeller și-a tras un glonț în cap, tocmai într-un cimitir ortodox. Destinul cîteodată e just. Zeller s-a sinucis printre morții a căror credință a vrut s-o distrugă în sufletul studenților”. Sfîrșitul lui Zeller, confirmat din cel puțin trei surse, i se pare neverosimil lui Boris Marian.
Începutul „laboratorului de lobotomie”, apud. Nicu Ioniță (discursul lui Țurcanu era: „Bandiților, aruncați tot putregaiul din voi”, adică Biserică, Școală, Părinți, Tradiție) l-a făcut studentul la Drept Eugen Țurcanu, în fortul Sucevei, unde a înființat, la ordinul Generalului Nicolschi, ODCC, Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste. Arestarea lui și condamnarea la 7 ani închisoare corecțională au fost, ca și procesul, tot de fațadă.
Pentru „încălzire”, s-a început cu lecturi din broșuri comuniste și cu cîntece tip Agitprop. Schingiuiau un fost comisar, Pompilian și un mic comerciant ajuns ofițer politic, pe nume Fischer. De la Suceava, nucleul ODCC a trecut la Jilava, apoi la Pitești, la Gherla, la Ocnele Mari, la Canal… Glumă de deținut, reprodusă de D. Bacu: „Ai citit Poemul pedagogic de Makarenko?” Adică: te-au reeducat?
Numai că, la Ocnele Mari, s-au opus demascării profesorul Mihai Manoilescu, Petre Țuțea, Vojen, Gheorghe Pop. Au spus că vor face greva foamei și se vor sinucide în masă dacă nu se oprește „reeducarea”. începuseră cu Atanasie Popovici, cu Gh. Caranica, muncitor, cu avocatul Mateiaș din Făgăraș. Bătrînii au rezistat, după Virgil Ierunca. „Demascările” au fost acolo stopate.
Locul ororii a fost pentru elevul Mihai Buracu închisoarea Pitești, „camera 4 spital”; pentru studentul la Medicină Nicu loniță, „camera 1 subsol”. în ambele locuri, „reeducarea” se desfășura după același tipic: bătaia pornită din
senin, cu răngi și cu bîte. Te trezeai că prietenul se aruncă pe tine cu ciomagul și te lovește pînă cînd ciomagul se rupe.
Dar oamenii lui Țurcanu ar fi deținut bîte, pari, curele, bucăți de scînduri, fără știrea administrației? Proporția era, în camera 4 spital, după Bacu, de 10 bătăuși contra 20 bătuți. Directorul închisorii, locotenent Dumitrescu, urmărea scena prin vizetă; dacă torționarii lui Țurcanu erau, cumva, biruiți de victime, năvăleau peste ei gardienii și ofițerii politici în frunte cu stilatul director, pianist în timpul liber și totul sfîrșea într-o baltă de sînge și de urină. Cînd au fost aduși cei 22 de elevi în camera 4 spital, i-au găsit acolo – povestește Mihai Buracu – pe studenții „reeducați” care păreau a duce o viață creștină. Se rugau împreună și sculptau, teandric, în os, cruciulițe, ca apoi să sculpteze în oasele celorlalți.
Au început confidențele despre familie, prietene, iubite… Lucrurile omise în anchetele Securității au devenit capete de acuzare în timpul demascării. Afară se știa că închisoarea Pitești (fundație Carol II) devenise Centru de reeducare studențească. Se spuneau minciunile obișnuite: că existau săli de lectură, cinema, că se mînca destul de bine… În fapt, bătăi de 3-4-9 ore, zile-n șir, doi ani: în piept, cu picioarele; la tălpi, cu ciomegele. Mîncare și încă bună? Dacă (te) denunțai, mîncai.
Te trezeai că tovarășul de suferință îți tropăia pe stern pînă te sufocai; oasele trosneau și se rupeau, porneau hemoragiile interne. Bătaie de la deșteptare pînă-n somn? Nici în somn nu scăpai de ea: o mișcare involuntară și erai pedepsit cu o lovitură cumplită peste fluierul piciorului. Dacă plantonul nu te trăsnea destul de tare, „reeducatul” reclama că a fost lovit de formă, demasca pentru menajare. Mila era burgheză: dădeai cuiva o aspirină, era trimis la cazincă – beciul de la Pitești pentru schingiuiri.
Irecuperabilii erau puși să-și oficieze slujba de înmormîntare, să-și cînte „Veșnica pomenire”. Dr. Nicu Ioniță descrie „balansul morții”, executat de torționarul său, Mărtinuș: cu un picior pe abdomen și cu celălalt pe gît, apăsa alternativ laringele și abdomenul, pînă cînd limba victimei creștea și ieșea din gură.
Lui D. Bacu, un coleg de celulă, dr. Papahagi, i-a reproșat că ar fi descris prea pătimaș „tratamentul”. După bătaie, „(…) doctorul a venit în celulă plîngînd. Pînă în clipa aceea credea că eu sînt prea pătimaș (s. mea, Magda Ursache) atunci cînd vorbeam despre tratamentul la care eram supuși”.
N-a existat o tortură mai greu de imaginat decît experimentul Pitești. Poate în Alegerea Sophiei (filmul lui Alan G. Pakula, după un roman celebru de William Styron), unde o mamă este pusă să aleagă între cei doi copii: care să trăiască și care să moară; altă opțiune: să fie amîndoi uciși. Nu puteai scăpa necompromis decît dacă te sinucideai.
La Pitești, fratele a fost pus să-și lovească fratele, ca să supraviețuiască. S-a distrus coeziunea umană, firească într-o închisoare. Ce poți simți cînd bătaia este administrată de un prieten? Te blochezi emoțional. Rămîi fără reacție, te dezintegrezi psihic, ți se fărîmă structura mentală. Iar lichidarea morală a fost mai cumplită decît cea fizică, decît bătăile bestiale. De altfel, torționarii evitau să ucidă, ca să chinuiască mai mult timp.
Pe pereții camerei 4 spital mai erau, în 52, scrie Virgil Ierunca, urme din sîngele lui Costache Oprișan, șeful pe țară al Frățiilor de cruce, studentul lui Heidegger, apreciat de Blaga și de D.D. Roșea. A murit de oftică la Văcărești, în 57. Avea 37 de kilograme.
„Dorit de asemenea – atunci cînd moartea nu venea – era leșinul, singura posibilitate de a evada pentru cîteva clipe din acel infern născocit de cei care promit lumii paradisul pe pămînt”, nota D. Bacu.
Da, rememorați fenomenul Pitești, dar nu patetizați, așa sîntem sfătuiți. Dar se poate vorbi detașat despre strigătul acela cumplit, MĂ DEMASC!, scos din spaimă de moarte, din durere atroce, din mizerie fiziologică, din izolarea de prietenii puși să te toace din bătaie? Să-ți joace pe piept? Spun, urla deținutul, unde am ascuns arme și cărți (cartea era mai periculoasă pentru comuniști decît pușca). Spun care au fost persoanele de contact. Spun cine dintre deținuți m-a ajutat. Spun dacă mi-a dat cineva din bucata lui de pîine.
Cuvîntul de ordine era repudierea trecutului: de familie, de neam, de societate și de modelele ei morale, ca să poți fi preformat ca „om nou”. După familie („cuib de viespi burgheze”), îți denigrai propria persoană (autobiografia); ți se infiltrau în minte biografeme false, degradate. Alt trecut, altă viață! Din cauza traumelor fizice și psihice, fabulai, spuneai că ai făcut ce nu făcuseși. Ajungeai la „tulburări mnestice” (dr. Nicu Ioniță): te imaginai fiu de criminal, violator de mamă și de soră.
Reperele creștine erau prioritar disprețuite și batjocorite. Mai cumplite decît arsurile cu țigara pînă la necrozarea feselor, sfărîmarea dinților, zeama fierbinte turnată pe gît, tortura camerei fără aer, „sicriul vertical” de la Gherla, cu baza de 40 cm și înalt de 1,80 m, gimnastica forțată pe marginea tinetei, broasca, sub bătaie, călcatul în picioare ca să mănînci din gamela în care îți făcuseși nevoile, mai cumplite decît toate erau parodiile de slujbă de duminică ori de altă sărbătoare creștină, care pîngăreau ritualul ortodox, rugăciunea. Unirea întru Hristos trebuia înlocuită cu unirea proletară: „botezul” banditului cu capul în hîrdău, „preotul” oficiind slujba neagră cu un falus modelat din săpun la gît, pe care erau obligați să-l sărute.
k, Unii au transformat acel experiment barbar în Cruce și lisus Omul, nu Mîntuitorul a coborît în celulă, lux in tenebris, ca-n cutremurătorul poem de Radu Gyr: „As’noapte, lisus mi-a intrat în celulă. / O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în celulă / și-1 făcea mai înalt și mai trist. (…) // A stat lîngă mine pe rogojină: / – Pune-mi pe răni mîna ta, / Pe glezne-a vea umbre de răni și rugină. / parcă purtase lanțuri, cîndva…”.
Demnitatea ortodoxă n-a fost distrusă, deși preoții nu puteau intra în închisori. La Aiud, cele trei biserici deveniseră depozite după model sovietic: de cărbuni, cea ortodoxă; de ovăz, cea catolică; de lemne, cea protestantă. A atârnat greu faptul că Mihai Buracu era copil de preot: maltratați în primul rînd erau fiii celor din cin. însă, cînd nu mai era nici o nădejde, venea un semn. Un strigăt de afară: Mihai!, întâmplător numele lui, îi dă putere în pustia neagră a temniței. Mihai, atât, rostit de o voce de fetiță, de femeie tânără.
Disprețuit și batjocorit, ca și Biserica, era „naționalismul curat” (Iorga), „naționalismul pozitiv” (Motru), „naționalismul sănătos” (Eugen Coșeriu), numit, atunci, fascist. Patria nu exista, singura era patria comunismului. Acum, revoluția din aprilie a basarabenilor a mai adăugat naționalismului un epitet, european, cum afirmă Paul Goma în Jurnal. Romanitatea s-a dovedit a fi nu retardatară, nu deviantă, ci, dimpotrivă, deschisă spre Europa. închid paranteza.
Mihai Buracu își abordează trauma creativ (cîți o pot face?) în Tăblițele de săpun de la ITȘET-IP (ediția a II-a, Limes, Cluj-Napoca, 2008), supunîndu-se actului tragic al mărturisirii. „Papirusul Pitești” era felia de săpun pe care „reeducații” își scrijeleau demascările, care ajungeau la țurcani. Aceste ciorne s-au strîns într-o „bibliotecă” (Gheorghe Grigurcu) sinistră, a delațiunii, pentru că omul devenea acolo, la Pitești, propriul denunțător, propriul torționar, propriul ucigaș. Dacă Mihai Buracu se supune chinului anamnezei, suportă al doilea martiraj după cel al i celulei, martirajul spovedaniei, o face pentru a demonstra că omul căzut, coborît în iad își poate recăpăta demnitatea prin mărturisire.
Martor al aceluiași sacrilegiu, Nicu Ioniță abordează științific Psihotrauma de detenție și urmările ei, Fundația Academiei Civice, 2008. Cine a cunoscut „confesorul”, patul de fier al torționarului-șef, rămîne cu leziuni psihice greu sau deloc vindecabile. Trauma „se menține în stare latentă multă vreme, uneori toată viața”. Duce la conduită anormală, la dezintegrare psihică, la disoluția personalității. Sentimentul de coeziune umană și socială poate fi anulat definitiv. După D. Bacu, studentul piteștizat Enăchescu, brigadier la Canal, și-a chinuit unchiul, deputatul țărănist Pițigoi, provocîndu-i o suferință de nesuportat.
„Detenția a fost foarte grea, dar viața după eliberare a fost mult mai grea”, constată dr. Nicu Ioniță, la fel ca Lena Constante, la fel ca Teohar Mihadaș…
Iată de ce trebuie rezistat „memoricidului”, pseudo-memoriei, interpretărilor ego-iste, de-formatoare. Pentru trezirea sufletului și nunții, memoria vie e o biserică vie.
„Sunt un om insistent. îmi place lucrul
complet și, pe cât posibil, împlinit”.
În august 2008 ați publicat o carte, „Disconfortul de a fi român”, al cărei conținut incendiar ar fi trebuit să vă aducă neplăceri. Au existat reacții din partea clasei politice?
Nu mi-am propus să scriu această carte, n-a figurat între proiectele mele ca intenție livrescă, dar mi-am tot spus părerea (de simplu cetățean) la vraiștea prin care trece țara în deceniile evoluției sale postdecembriste. Multe din aceste articole scrise cu năduf și cu dor de normalitate, au apărut în presa locală a Tecuciului, deci n-au avut o circulație prea răspândită. Altele însă, au apărut în România liberă sau în alte publicații centrale. Deși subîntind problemele grave ale devenirii noastre din ultimele două decenii de evoluție devălmășită, temele dezbătute de noi se salvează din efemer, din fugos și vremelnicie tocmai prin aducerea lor într-o partitură eseistică și prin concluziile profunde proiectate într-o diagramă de reflecție panoramată răsfrângând însuși destinul românesc și condiția modului românesc de ființare. Un ziar ține interesul public o zi, dar conține și aspecte ce sfidează temporalitatea și uzajul diurn. Sper să fi reușit această intenție, de a profila problemele tranziției noastre buimace pe fondul unei permanențe românești și de a fi contribuit la descifrarea acelor linii tainice care să configureze spiritul românesc.
Deși cartea a fost expusă la târgul de carte din București și se găsește în toate librăriile importante din tară, a cunoscut puține reacții publicistice. Oricum, clasa politică n-a reacționat în nici im fel. Dac-aș ști că tăcerea se datorează conținutului ei lămuritor, m-aș bucura, dar mă tem că e vorba de altceva: de indiferența politicenilor noștri față de piața cărții și față de „zăbava cetitului”.
Vorbiți, în cartea amintită, despre o necesară asanare morală a societății. Să fie moralitatea clasei politice o garanție a progresului?
Da, cred că deficitul nostru de moralitate este una din cauzele principale care ne-a derapat din firescul istoriei. Nu este singura, dar este cancerul vieții politice românești. E de ajuns să privim felul cum s-au constituit marile imperii economice, cum au fost devalizate băncile și cum s-a falimentat industria de stat, înainte de a deveni particulară, ca să ne dăm seama că precaritatea conștiinței noastre morale constituie principala sursă a răului din evoluția noastră mai veche și mai nouă.
Provin dintr-un topos conăcheștean, unde principiile comportamentului etic și valoarea morală erau asumate ca fundamentale pentru o devenire istorică normală. Deviza de viață a bătrânului logofăt era constituită din trei cuvinte: „moralul, moralul și iar moralul”. Din păcate, ceea ce altădată constituia religia corifeilor acestei țări s-a degradat până la nerecunoaștere.
Știu ce mi se poate reproșa; răspunzători de starea de lucruri din țară simt în primul rând politicienii și vulnerabilitatea lor politică, dar și țara care le-a conferit legitimitate. Așa este. Politicienii coagulează (electoral vorbind) asentimentul celor mulți, al celor ce se lasă seduși de iluzii și amăgiri. Dar cine se lasă ademenit de himere și amăgiri claxonate electoral? Nu cumva cei cu o medie culturală scăzută, mediocritatea trecută printr-o instrucție turistică și formală, cei lipsiți de claritate în înțelegerea momentului istoric și a imperativelor pe care le reclamă? Din nefericire, mediocritatea la noi este majoritară și-și impune voința electoral. Țara și destinul ei sunt la discreția acestei majorități cu deficit de instrucție, ademenită cu doi mici și trei sărmăluțe. Nivelul cultural scăzut al societății noastre generează clasa politică pe care o merităm. Absența reperelor morale este o componentă a deficitului cultural și a mediei culturale rudimentare în care ne complăcem și cu care cochetăm stereotip și odihnitor. După cinci decenii de proletcultism impus, am trecut la un proletcultism asumat prin voie vegheată.
În analiza pe care o faceți societății românești actuale, reveniți adesea, cu amărăciune, la rolul elitelor și la costurile vieții intelectuale. Mai este valabil ceea ce spunea Napoleon despre lumea guvernată de spirit și de putere, în care raportul, în cele din urmă, înclină în favoarea spiritului?
Mai este. Un calcul simplu arată că oricine își propune asumarea unui mod de viață intelectual trebuie să-și asume niște costuri greu de suportat. Vechiul proletcultism indigest și gregar este înlocuit cu altul de catifea, mult mai opresiv și opacitar, pentru că decurge din esența posibilităților concrete de optimizare a vieții intelectuale, iar politicul pare absolvit de răspundere. Ceea ce altădată ni se impunea cu brutalitate, prin substituirea intelectualului autentic cu clasa muncitoare supraestimată și a vieții spirituale cu cultura de tip underground a devenit loc comun și a căpătat funcționalitate neîngrădită. Televiziunea și Internetul au înlocuit oportunitatea sălilor de lectură și-au excomunicat, din rețeta formării intelectuale, uzufructul Galaxiei Gutenberg. Buchea cărții a fost înghițită de imagine, iar cartea de CD. Cât s-a câștigat și cât s-a pierdut prin această revizuire a demersului paideic este greu de evaluat deocamdată, dar efectele încep să fie simțite din ce în ce mai spăimos. Știm, desigur, mai multe, dar cu mai puține înfiorări în ordinea conștiinței. Am ajuns în punctul anticipat de Rabelais: „Știința fără conștiință e ruina sufletului”.
Stăruim asupra acestei idei: cunoștințele care nu se decontează dintr-o îndelungată instrucție și ucenicie de alumn, ci sunt preluate direct din bursa publică și din supermarketul oferit de Internet ne cinizează însăși esența noastră maniheică și ne deturnează din confortul unei conviețuiri organice cu natura și cu noi înșine. Văd că nu se consternează nimeni, dar spiritul este din ce în ce mai împuținat în oportunitățile sale eudemonice. Va câștiga, sunt sigur, în confruntarea cu sabia puterii, dar, vorba lui Napoleon, numai în cele din urmă. încă ne mai amăgim cu ideea unui progres extensibil, dar eforturile noastre sunt îndreptate mai mult spre eradicarea răului produs de nesăbuințele raportărilor noastre la natură și la semnele ei. Am îmbogățit-o (natura) cu soiuri de plante și arbori noi, am optimizat rasele de animale, am dezvoltat mașinismul și industria, dar am și intoxicat-o cu tot felul de noxe și cu boli noi, pentru vindecarea cărora va trebui să născocim alte industrii și alte tehnologii în speranța c-o vom putea readuce într-un stadiu cât mai apropiat de cel inițial, cel de dinaintea intervenției noastre abuzive.
Acum, dacă tot am mușcat din fructul oprit și ne-am aventurat în cunoaștere, nu mai putem da înapoi, dar nici nu putem să nu ne înfiorăm de un gând al Iui Cioran: „Caut omul, spunea scepticul în 1936, care, de-ar fi fost Adam, și astăzi eram în paradis” („Cartea amăgirilor, p. 218).
Nu este un secret că, într-adevăr, intelectualii, cărturarii, elitele culturale sunt neglijate, ignorate, plasate cu rea credință într-un con de umbră. Cum s-a ajuns la discreditarea acestei categorii?
Explicația e simplă. Imaginea intelectualului a fost avariată grav, în deceniile de domnie comunistă, când era suspectat și privit ca un desident potențial. în antiteză cu intelectualitatea era clasa muncitoare – cu sudorul, strungarul, tractoristul, lăcătușul. Intelectualitatea nici măcar nu avea statut de clasă socială, era considerată o „pătură” și mai mult tolerată decât creditată în ansamblul vieții sociale. La rang de cinste era ținută clasa muncitoare, din cadrul căreia se recrutau cadrele de nădejde de partid și de stat care dețineau pârghiile de comandă socială. Partidul comunist n-avea încredere în loialitatea celor ce gândeau pe cont propriu și reclamau libertatea de mișcare prin teorii și doctrine neînfeudate ideologiei marxiste. Or, mentalitatea aceasta s-a conservat și-a continuat să acționeze și după dizolvarea partidului care le-a urcat pe soclul imperativ și obligatoriu. Intelectualitatea de la noi n-a beneficiat de asistența bisericii, care să-i confere un plus de curaj și de speranță, cum s-a întâmplat, bunăoară, în Polonia. Se știe ce rol important au avut k.i.k-urile poloneze (cluburi ale inteligenței catolice) în afirmarea curajoasă a Solidarității și cât de bine l-a consiliat pe liderul ei, Lech Walesa. Nesusținută de alte forțe sociale, intelectualitatea românească nu s-a putut manifesta ca o voce distinctă în fața autorităților comuniste – inclemente când era vorba de apărarea ideologiei marxiste. Niciunde regimul comunist n-a arătat atâta obediență și intoleranță ca la noi. Ce puteau face bieții intelectuali? Cei vechi, moșteniți din perioada interbelică, sfârșiseră deja în închisorile comuniste, iar generația nouă era prea timorată pentru a activa îndrăzneli protestatare.
Nu spun că nu s-au înregistrat și gesturi mai temerare, dar, fără o minimă susținere publică sau de breaslă, au sfârșit lamentabil. Câți intelectuali s-au alăturat acțiunii lui Paul Goma în 1977, sau revoltei de la Brașov, un deceniu mai târziu? Intelectualitatea românească nu s-a discreditat, dar a fost ajutată să se discrediteze.
Suntem, probabil, printre puținele popoare moderne la care furia „revoluționarilor” s-a revărsat asupra bibliotecilor. Incendierea acestora în 1989 și lozinca „noi muncim, nu gândim” ar fi trebuit să dea de gândit oricărui om înzestrat cu bun simț. De ce nu a existat nici o reacție – nici atunci, și nici acum?
Unul din paradoxurile lumii moderne este și acela care răsfrânge starea de mentalitate a unei comunități; într-o lume dinamică și cu un ritm de schimbare spăimos, mentalitatea se dovedește mai conservatoare, se schimbă mai anevoie. Ceea ce s-a petrecut cu noi în vremea de după revoluția din decembrie 1989 era urmarea logică a deceniilor de trivializare a condiției de intelectual. Era prelungirea într-un alt timp istoric a imaginii intelectualului compromis și inutil, consumator din bugetul realizat de cele două clase direct productive – muncitorimea și țărănimea – singurele, în viziunea partidului, producătoare de bogăție națională, din care se înfruptă mai apoi intelectualitatea parazitară, bombănitoare și nerecunoscătoare, mereu cu gândul la dezertare și la denunțarea „raiului” comunist.
Pentru ca desconsiderarea să fie deplină, trebuia să fie antrenate și adjuvantele ce țin de optimizarea condiției intelectuale – de la restricționarea producției de carte și reviste, până la ideologizarea lor și la epurarea din circulație a tot ceea ce se moștenise din trecut… Unii cărturari proveniți din vechea intelectualitate interbelică recurgeau singuri la rugurile livrești regizate de cerberii partidului comunist la preluarea puterii și de mulțimea cataloagelor de cărți interzise întocmite de culturnicii regimului comunist în toți anii de exercitare a puterii, prin care se scoteau din circulație autori și lucrări ce-ar fi putut reprezenta mândria oricărei culturi – de Ia Eminescu și Blaga până la Octavian Goga și Panait Istrati.
Nu trebuie să ne mire că valoarea, cultura, știința de carte erau incriminate ca pericol public de ideologia comunistă, ci doar că această mentalitate s-a perpetuat și după ce au dispărut cauzele care le generaseră și cultivaseră. Instigarea muncitorilor împotriva intelectualilor, măcelărirea studențimii de către mineri sau incendierea Bibliotecii Centrale Universitare sunt indicii evidente că tezele proletcultiste au săpat adânc și pe termen lung în conștiința noastră lumpenizată. Reacții? Au fost destule, dar cine să le ia în serios? Mi-l amintesc, bunăoară, pe regretatul Octavian Paler, care nu s-a lăsat prins în scenariu și s-a pronunțat foarte vehement în poziționările sale publice. Cum ar fi putut puterea iliesciană să-l crediteze, când tocmai ea era autoarea din umbră a scenariului criminal?
În România postiliesciană nu se mai ard biblioteci și nu mai vin minerii să-i disciplineze pe intelectuali. S-au găsit mijloace mai subtile de a neutraliza influența cărturarilor asupra poporului. Numiți câteva dintre ele.
Mă tem că s-a petrecut altceva, mult mai dăunător pentru evoluția noastră postdecembristă. Societatea românească s-a scindat în falii ce nu mai pot fi, decât greu și în timp, reunite. Elita românească s-a rupt de restul populației, iar aceasta din urmă nu mai crede în capacitatea ei de ghid și de îndreptar al spiritului public. Nava românească navighează în derivă, fără cârmaci spiritual, fără busolă, fără repere clare și fără un centru care să ne indice dacă direcția asumată este cea mai potrivită. Periferia asaltează centrul, vrea demolarea lui, dar nu prea știe ce să pună în loc.
După ce, secole la rând, am identificat elementele de sinteză, cele ce ne unesc și ne aduc în sinergie funcțională, acum ne inflamăm analitic, căutăm diferențele, factorii de distincție și de individualizare. Postmodernismul își are ciudățeniile lui, dar viziunea în sine schimbă radical modul nostru clasic de a privi lucrurile.
Discreditarea intelectualilor – în parte moștenită de la vechiul regim, dar accentuată în anii bulibășiei postdecembriste este una dintre formele de neutralizare a acțiunii intelectualilor. Amintiți-vă câtă discuție s-a făcut pe tema prezenței lui Liiceanu în avionul prezidențial, care răspundea în felul acesta unei invitații făcută de șeful statului. A fost așa de sever admonestat, c-a dispărut din media românească (avea o emisiune la Realitatea TV). Inapți pentru un dialog mai înalt, analiștii noștri au coborât ștacheta discuției în deriziune, în amatorism, în penibil. Când Franțois Mitterand l-a invitat pe Cioran într-un survol deasupra Parisului, presa franceză n-a făcut din acest fapt un subiect de discuție.
Alti intelectuali și-au anulat singuri credibilitatea prin deconspirarea lor ca foști colaboratori ai securității (Sorin Antohi, Mona Muscă, acad. Stolnici ș.a.). Cert este că România se află într-o situație inedită; de a nu avea repere inamovibile și modele demne de urmat. Am terfelit cam tot ceea ce spera la această demnitate profetică.
Cea mai gravă însă este deteriorarea climatului de formare a elitelor. Unele instituții vând pe tarabe diplome, masterate și doctorate unor clienți care n-au trecut nici măcar pe strada unde-și au sediul instituțiile ofertante. De unde să apară elitele, când școala a devenit aproape formală, iar diplome și titluri doctorale se pot procura de oriunde, fără nici un minim de efort intelectual?
La toate acestea se mai adaugă și costurile mari pe care le reclamă o viețuire intelectuală și cărturărească. Cel puțin pentru cei tineri, perspectiva de a deveni căpșunari sau asistenți sociali în țările Europei este mult mai ademenitoare decât conectarea la piața culturală – scumpă și lipsită de satisfacții.
Plasând „stânga” românească între „manelizare” și „vanghelizare” nu excludeți posibilitatea ca acest flagel să cuprindă, treptat, întreaga clasă politică. Pare incredibil ca, într-o societate modernă, să se mizeze pe grobianism și să se încerce abrutizarea unui popor întreg. Cum de s-a ajuns aici?
Rămân statornicit în ideea că societatea românească este deopotrivă manelizată și vanghelizată. Liderul PSD care ne recomanda cu obstinație să citim „almanahe” pentru a ne ridica la nivelul său de înțelegere, nu este un model, ci un contra-model, care nu poate și nu trebuie urmat. Lumea Miticilor a făcut pasul dinspre mahala spre centru și-a colonizat demnitățile publice. Ei gestionează problemele acestei țări. Cum anume le gestionează, vedem cu toții.
E adevărat că în încercările mele de radiografiere a societății românești postdecembriste am insistat mai mult asupra stângii social – democrate, dar nu pentru că este singura generatoare de rău, ci pentru că a deținut puterea cel mai mare număr de ani, din cei ce i-am parcurs din 1989. Sunt convins că răul românesc este de factură politică, dar nu sunt deloc sigur că s-a cuibărit în cadrele unei singure formațiuni politice. Răul politic românesc s-a generalizat și-a penetrat toate partidele, indiferent de orientarea lor doctrinară. Septicemia s-a generalizat și reclamă o terapeutică izbăvitoare complexă. Din păcate, nu avem și politici de rezervă, care să le înlocuiască pe cele compromise. Răul este molipsitor și se propagă ușor prin imitație. Omul în general este mai dispus să adopte răul (ca mod de viață) decât binele. Așa a fost totdeauna și așa va fi în continuare. Nimeni n-a explicat până acum de ce mulțimea isterizată l-a preferat pe Baraba lui Iisus. Lumea însăși, spunea Noica, evoluează prin metamorfoza răului, a negativității, a maleficului. Proliferarea lui (a răului) ține de arheologia ființei noastre și mai puțin de starea de civilizație care caracterizează o societate. Sindromul New Orleans ne-a arătat că peste tot oamenii sunt traversați de aceleași calități și defecte.
În mod logic, nici unui partid n-ar trebui să-i surâdă guvernarea peste o ladă de gunoi. Cu toate acestea, cel puțin după imaginea noastră în străinătate, aici s-a ajuns. Care ar fi cauzele?
întrebarea reclamă acel orgoliu minimal ce trebuie să caracterizeze omul politic. Napoleon avusese curajul să declare că nu vrea să devină regele jaquariei, dar câți dintre politicienii de azi pot repeta aceste cuvinte și se pot dispensa de cașcavalul puterii? Poate cei ce și-au făcut plinul și nu mai simt interesați de alte înavuțiri, dar numărul acestora este mic și neînsemnat. România se află încă în faza acumulărilor agresive și e greu de prevăzut când se va potoli această foame de averi – cât nu putea agonisi vechea boierime în decursul mai multor generații. Am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a furniza Europei o imagine oribilă. Am fost ofensat sincer când un prieten care mă invitase în Germania mă ruga stăruitor ca în locuri publice să evit pe cât posibil, dialogul în limba română pentru a nu atrage atenția asupra noastră. Era în 1990 și ofensa mea a durat puțin, până când am luat cunoștință de grozăviile înfăptuite de conaționalii noștri în peisajul alemanic. N-am înțeles niciodată cum a fost posibil ca românii, așa de buni, blânzi și îngăduitori, au putut săvârși atâtea atrocități, prezentate copios de media germană. Toate se decontau din capitalul de imagine al românilor, dar eu am înțeles de atunci că făptașii erau de altă etnie (cea rromă) și figurau, bineînțeles, ca români.
Cauzele trebuie căutate în generozitatea noastră îndelungată și în toleranța arătată în aplicarea legislației. Din teama de a nu fi acuzați de rasism și discriminare, am închis ochii la toate
ticăloșiile săvârșite. Ani de-a rândul Europa ne-a suspectat de discriminare, chiar dacă era vorba doar de respectarea legilor. Acum cred că s-a convins; tocmai absența măsurilor ferme a încurajat fenomenul infracțional și-a stricat conștiința morală a firii românești.
Acum, problema rromilor este discutată dintr-o altă perspectivă, a devenit europeană și reclamă un set de măsuri conjugate pentru o bună conviețuire laolaltă.
Scriitorii noștri ar putea influența evoluția în bine a societății, ar putea denunța răul, ar putea pune la zid prostia, corupția, setea de putere, lichelismul clasei politice. De ce credeți că nu-și fac auzit glasul?
Nu, relele din societatea românească nu pot fi rezolvate de scriitori, ci prin măsuri juridice ferme și descurajatoare. Scriitorii pot, cel mult, să se țină departe de aceste năravuri rele, să nu se lase contaminați, să rămână în condiția lor luminatorie, în verticalitate neinfectată și să dea seama, cu mai mult curaj, de spectacolul vieții noastre. Mă așteptam să se poziționeze mai stenic, să ia atitudine și să-și infuzeze lucrările cu ceea ce le oferă peisajul contemporan, să reflecte epoca pe care o traversăm, și nu se întâmplă așa.
Repet, nu scriitorii schimbă lumea, dar dacă se țin în afara beteșugurilor ei, încă este un bun câștigat.
După această radiografie a societății românești, intitulată „Disconfortul de a fi român”, ce subiecte intenționați să mai abordați?
Eseul politic nu intră în haloul preocupărilor mele. Obișnuiesc însă să mă implic în menajeria vieții noastre de toate zilele și, în măsura în care se adună, le strâng laolaltă și le propun unei edituri. Cred că practica aceasta va continua și în viitor. Repet, nu reprezintă o prioritate a preocupărilor mele. Aștept nerăbdător să mă întorc la Cioran și să încerc redactarea unei monografii cioraniene. Cred c-am adunat destul material pentru o lucrare completă. Cioran este și rămâne pentru multă vreme obsesia și coșmarul meu, de care nu cred că mă voi elibera așa curând. Scepticul îmi furnizează încă multe insomnii și neliniști. Cioran nu este numai un scriitor și un gânditor privat, cum îi plăcea să se definească, branșat permanent la devălmășiile acestei lumi. Cioran este un univers, care trebuie explorat pas cu pas, în toată gama înfiorărilor sale antitetice. Pe zi ce trece, mă conving tot mai mult că evoluția lumii modeme îl confirmă în liniamentele esențiale ale gândirii sale tulburătoare.
A consemnat Valeria Manta Tăicuțu

