Propoziții pretențioase – Andosai
N-ar fi fost nevoie să andosez, uneori însă era necesar. Nu atât cât să dau puteri sporite lui Cristi în cine știe ce problemă, ci doar ca să-l responsabilizez forțat.
„Te duci, faci și dregi și fără mine!” Fiindcă o bună perioadă nu voia să percuteze fir. Ar fi preferat să nu facă nimic dacă nu mă duceam eu să discut cu omul, dacă nu împăcam eu lucrarea. Ani de zile. Andosarea egală cu împuternicirea verbală prin telefon. „Vine Cristi, îi spui ce ai de lucru, măsoară și ne hotărâm la preț. Te anunțăm.”
Rămâne în ceață participarea mea cândva la casa părinților celui care a fost pe vremuri fotograf la Intercoop. Dac-am știut vreodată ce meserie avea, foarte de mult, sigur a fost doar o informație trecătoare. Mai spre intersecția cu Crângul Meiului, pe dreapta, de la spital, la o căsuță tip vagon, cu mai deloc curte. Părinții, doi bătrânei care încă sperau ca singurul fiu să se însoare. Nu mai am niciun indiciu de nume.
Pe partea opusă, a doua casă înapoi de la colț, o casă joasă, cu câteva mici intervenții la liniile ruginite ale pluvialei, din vremurile cărucioriadei. Grele, ostenitoare, la limita demnității cetățenești, dar la maximul mândriei. Ce ne ieșea din mâini era muncă trudită, cinstită. Și nu ne-am fi dorit nimic mai mult.
Atât de hotărât sunt, încât voi aborda partea din Crângul Meiului ce face cale întoarsă către Centrul… casa de cultură. Pe mâna dreaptă, pe colț, casă. La acel moment din anii 2000 în nevoi evidente de jgheaburi pe fronturile celor străzi: Ștefan… și Crângul…. Înaltă, fără obișnuitul sageac, modelată după o manieră „domnească” medie. Cu cârligele cu îmbârligare la vârf, ceva în genul imobilului talmanskian de pe Mărgăritarului. Dar mai atinse de vreme, mai înmuiate de rugină. Și cu niște burlane lungi. Mai lungi ca de obicei. Patru metri și un pic.
Pe când împărățiile lui Țeavă erau doar niște biete case, libere de orice intenție comercială, casnice cu totul, pe aceeași mână curentă, puserăm câteva aducătoare de ape pe pământ. Azi oale și ulcele, ca și oamenii din ele.
Nici casele, nici oamenii nu se înveșnicesc mai mult de câteva clipe cosmice. După o serie de animări ale spiritului tinereții, să facem, să dregem, după angoasele și junghiurile vârstei premergătoare începutului de sfârșit, după neputința vădită fizică și abandonul mental, casele se prefac în cei care le-au locuit. Prind riduri la fațadă, reumatism și rupturi de țesut în tencuială, mici tumori maligne la dușumele și tavan, iar la acoperiș o calviție galopantă. Curg mătrețile de rugină, curg perii de tablă…. Imediat, după front-man-ul televiziunii locale, extinsă precum plăgile prea plinului de sine și spre alte meleaguri române, un cuplu profesoral, astăzi cred că amândoi trimiși către catedre eterice, l-a tocmit pe tata să le dregem „sprâncenele” cu jgheaburi și burlane noi. La dos, în fundul curții pe la o dolie, la magazie. Și parcă și la garaj. Acum arată bine privită prin hublourile google. Atunci arăta gata să se dărâme. Spatele, îngrămădit și de primordiala punere de temelie, și de mai noua așezare lăfăită a vecinilor, veniți și de prin alte lumi – c-or fi ale Angliei sau ale altei mult prea îngăduitoare țărișoară dornică de sclavaj… -, întinși până la hotare, sugrumându-ne pasul și aripa de zbor peste streșini. Și vai, cum am mai escaladat scărițele, cum ne-am împlântat pitoanele în…. Pe șleau, spatele era al mamii-mari, făurit din „brânză” de pământ și balegă, peste care un dulgher, sieși deștept, din miile care au adoptat un atare scut, aninase la polul vestic scândură longitudinală, neîncheiată cu falțuri ori canturi, ci cu „zăbrele” înguste și subțiri.
