Spații culturale nr. 4 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
Despre traduceri, cu dragoste
Imediat după revoluție sau ce-o fi fost ea, când hoardele de străini au început din nou să treacă fruntariile țării, cu armele (la propriu și la figurat!), cu bagajele și cu ajutoarele lor mai mult sau mai puțin umanitare, bibliotecile românilor au fost printre primele lucruri de care s-au minunat. Unui prieten din Franța, de exemplu, nu-i venea să creadă că am integrala clasicilor francezi în ediții frumos traduse, și tipărite în condiții grafice demne de invidiat. La fel mi s-a întâmplat și cu englezii, cu olandezii ori cu americanii veniți „să ne ajute”, să întocmească raporturi, statistici, analize etc. Pentru ei, poate și datorită războiului rece, granițelor închise de regimul totalitar, slabei circulații a informațiilor, precum și datorită unor articole defăimătoare publicate în Occident cu scopul de a se produce o reacție împotriva regimului comunist din țara noastră, românii erau priviți cu compasiune, dar și cu dispreț, nepărând, în ochii cei culți, larg deschiși și cu desăvârșire liberi, decât un soi de paria, condamnați la muncă fizică și incapabili de finețuri culturale.
Adevărul, pe care noi îl știm de mult și pe care Europa și alte zone abia încep să-1 afle, este că România are o tradiție spirituală solidă, iar elita ei culturală poate oricând să stea alături de elita europeană atât de vehement izolată de „margine”, respectiv de țările din fostul bloc comunist. Traducerile din marea literatură a lumii ‘ au reprezentat o parte importantă a existenței noastre spirituale, și trebuie să recunoaștem că nu ne-au Lipsit niciodată traducătorii de excepție, după cum nu ne-au lipsit nici scriitorii de valoare. Am avut mai puține șanse ori deloc, dar aceasta este o cu totul altă problemă. (
Se știe că, pentru a exista și pentru a-și îndeplini misiunea, o carte trebuie să fie citită, plus că ea mai trebuie și tradusă și făcută să circule, astfel ca mesajul ei să ajungă Ia cititorii cărora le este destinată. Epoca de tranziție a făcut să apară, pe ângă multiplele eșecuri economice, sociale și politice, și eșecuri culturale. Atât de deschisă, în ’ond, către exterior, cunoscând și acceptând valorile îuropene, încercând din răsputeri o sincronizare justificată prin tematică, modalități de abordare și alent scriitoricesc), literatura română – și scriitorii ei – s-au văzut siliți să constate că „reciproca nu-i idevărată”…că se întâmplă cum zicea Ion Creangă: ,- Măi, Ioane, dragi ți-s fetele? / – Dragi! / – Dar tu or? / – Și ele mie!” . Cu alte cuvinte, în afară de raduceri sporadice din Eminescu, Creangă și alți câțiva scriitori „canonici”, nimeni nu s-a dovedit cine știe ce interesat de fenomenul cultural românesc. Ce s-a făcut a fost de multe ori în grabă, din interese mai curând politice, conjunctural, neselectiv și, evident, nesemnificativ. Faptul că, de exemplu, Mircea Cărtărescu ori Elena Vlădăreanu sunt traduși în câteva limbi de circulație și că fac act de prezență pe la târgurile internaționale de carte nu înseamnă câtuși de puțin că se aduce un real serviciu literaturii române ori că se contribuie decisiv la recunoașterea ei. Ne plângem că nu avem premiul Nobel pentru literatură: la felul păgubos cum ne gestionăm bugetul cultural și ne irosim talentele, nici nu-1 vom avea vreodată.
În acest context, al crizei de traduceri și de traducători realmente valoroși din limba română în alte limbi, s-a întâmplat un fenomen care are și o parte tragică, și una comică, dar și logica lui de nezdruncinat: la noi și aiurea, orice loc gol trebuie ocupat. Prin urmare, au început să apară peste noapte, cu un elan egalat, poate, de ritmul fabricării de psihologi și de avocați ori al deschiderii de Universități particulare pe tot cuprinsul țării, de la Săpânța până la Cochirleanca, au început să apară, deci, traducători de ocazie, nu întotdeauna sau foarte rar selectați din rândul profesorilor de limbi străine.
Aproape că nici un autor care se respectă nu mai vrea să-și tipărească volumul / volumașul / plachetuța decât în versiune bilingvă sau plurilingvă. N-ar fi un lucru rău, dacă ar exista garanția că lucrările cu pricina ar avea șansa ieșirii din țară și a unei circulații și mediatizări pe măsura idealului fiecăruia.
Din păcate, însă, majoritatea edițiilor româno- francezo-englezo-japoneze etc. au aceeași soartă cu edițiile modeste în limba română: tiraj confidential, lipsă de ecou critic, lipsă de mediatizare, lipsă de circulație, necitire, egal – moarte.
Așa stând lucrurile – iar autorii în cauză, spre lauda lucidității lor – nefăcându-și cine știe ce iluzii, avem foarte numeroase traduceri, publicate în volume sponsorizate, de cele mai multe ori, din bani publici – de pe la Consiliile municipale, județene, de pe la ministere, mai prin preajma alegerilor (orice campanie electorală musai se bazează și pe faptele culturale săvârșite de candidați), mai cu ocazia unei aniversări, fie din alte motive extraliterare. Volumele cu pricina rareori trec frontiera, pentru a fi cunoscute în lume. Mai auzi câteodată o laudă înduioșătoare: „volumul meu circulă în peste zece țări”; în traducere liberă, aceasta înseamnă că autorul cu pricina are câte o cunoștință (nu neapărat prieten și nu neapărat scriitor) în fiecare din țările pomenite. Dar cu un volum (hai două, hai zece!) nu înseamnă că țara respectivă te cunoaște. Păcat de truda traducătorilor, de banii irosiți și de iluziile pierdute.
ESEU
DAN BRUDAȘCU
Contribuții la o istorie a legăturilor
româno-polone în perioada interbelică
Relațiile bilaterale româno-polone au o tradiție multiseculară, fiind dificil de stabilit, cu precizie absolută, momentul demarării lor. îndrăznim să afirmăm că, mult înainte chiar de constituirea primelor formațiuni politice, dată fiind învecinarea directă dintre cele două popoare, astfel de contacte și schimburi au fost stabilite la nivelul comunităților locale sau zonale și au vizat, în afară de schimbul obișnuit de bunuri și produse, o serie de alianțe politico-militare pentru a face față încercărilor nenumărate la care acestea erau supuse, inclusiv pentru apărarea și respingerea unor agresiuni și atacuri din partea unor forțe dușmane sau migratoare.
Istoricii și lingviștii din ambele țări, pornind de la afirmațiile cronicarului Jan Dlugosz, care semnala în ale sale Annales seu cronici incliti regni Poloniae prezența a zeci de așezări românești pe teritoriul polonez de la frontiera cu Moldova, au adâncit cercetările și au identificat numeroase și importante dovezi și momente ale cooperării dintre popoarele noastre.
Pe plan politic, în primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu, relațiile polonezilor au fost în primul rând cu locuitorii Moldovei, abia mai târziu ele extinzându-se și cu celelalte provincii românești. Cu timpul, pe baza căsătoriilor dintre reprezentanții nobilimii celor două părți, dar și datorită altor cauze, relațiile bilaterale s-au extins și s-au diversificat, cuprinzând, pe lângă legături economice, comerciale, politice sau militare, și domeniul culturii sau al educației.
Cronicile și documentele istorice cunoscute scot în evidență bunele relații avute de Alexandru cel Bun, domn al Moldovei între 1400-1432, și Wladyslaw al II-lea Jagiello, regele Poloniei între 1386-1434, prin care s-a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia. Prin tratatele de pace încheiate cu regele polon, în anii 1402, 1404, 1407 și 1411, voievodul român îi recunoștea acestuia suzeranitatea, dar obținea sprijin diplomatic, politic și militar pentru a contracara încercările Ungariei de a controla drumul comercial dintre sudul Poloniei, prin Moldova, până la gurile Dunării. E de amintit, totodată, prezența oștenilor moldoveni în luptele de la Grunwald (1410) și Marienburg (1422) duse de polonezi împotriva cavalerilor teutoni și câștigate cu concursul aliaților moldavi.
Relațiile lui Ștefan cel Mare cu polonezii au fost mult mai complexe. Dacă Ștefan s-a aflat în relații de prietenie și bună vecinătate cu regele Cazimir al IV- lea Jagiello și acceptă, de exemplu, la Colomeia, să depună jurământ de credință în fața regelui polon, în schimb, în anul 1497, la Codrii Cosminului, el respinge invazia oastei lui Jan Albert (1492-1501), în vara Iui 1498 întreprinde o expediție de pedepsirea polonezilor, ajungând până în apropierea Cracoviei, iar în 1499 încheie, la Hârlău, de pe poziții de egalitate, un tratat de pace cu Polonia.
Extrem de tensionate au fost relațiile lui Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546) cu polonezii. în 1530, voievodul moldovean ocupa Pocuția, iar la 22 august 1531 era înfrânt la Obertyn de generalul Jan Tarnowski. Situația se deteriorează treptat, astfel încât, la 1538, polonezii cereau sprijinul sultanului pentru a-1 alunga de la domnie pe Petru Rareș.
Luptele interne dintre șleahticii polonezi au slăbit substanțial monarhia. Așa se face că, în 1575, Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei (1571-1575), este ales rege al Poloniei și Lituaniei. Acesta, în cei 11 ani de domnie avuți, consolidează poziția monarhului și restabilește prestigiul acestuia în rândul nobilimii poloneze. I-a fost de real folos compromisul făcut prin căsătoria sa cu prințeșa Ana Jagiello, în pofida vârstei de 53 de ani a acesteia.
În secolele al XVI-lea și al XVlI-lea sporește și mai mult influența jucată de polonezi în viața politică a Moldovei, nu o dată domnii îndepărtați de la tron găsindu-și scăpare pe teritoriul Poloniei. Oștile celor două țări sunt deseori unite în eforturile de a lupta împotriva invaziilor și atacurilor imperialilor otomani sau ale tătarilor. Sporesc, de asemenea, căsătoriile mixte, inclusiv creșterea numerică a nobililor celor două părți, care beneficiază de recunoaștere, în Moldova sau în Polonia, a cinurilor nobiliare sau de acordare de ranguri sau demnități. Nu totdeauna, însă, intervențiile șleahticilor polonezi în treburile interne ale Moldovei au fost benefice și justificate. Prin ele s-a urmărit adesea apărarea proprietăților sau a beneficiilor câștigate de ei de la domniile anterioare.
La mijlocul secolului al XVJH-lea, o invazie suedeză a trecut peste țară în vremuri tulburi denumite „Potopul”.
Numeroasele războaie împotriva Imperiului Otoman, Rusiei, Cozacilor, Transilvaniei și a Prusiei Brandemburgice s-au încheiat în 1699. în următorii 80 de ani, lipsa de strălucire a guvernului polonez și impasul instituțioiial au slăbit națiunea, conducând la tendințe anarhiste și crescând dependența față de Rusia.
Din a doua jumătate a secolului al XVIll-lca și până în 1918, teritoriul Poloniei face obiectul acțiunilor expansioniste ale Rusiei, Prusiei și Austriei, fiind ocupat și intrând în componenta imperiilor respective. Cele trei împărțiri ale Poloniei au avut loc în: 17 februarie 1772, 2 ianuarie 1793 și 24 octombrie 1795. Priii urmare, dispărând de pe harta Europei ca stat de sine stătător, Polonia nu va mai fi în măsură să intervină în viața politică a principatelor române și nid să aibă raporturi sau schimburi proprii cu acestea. Totuși, contactele directe între nobilii polonezi și cei români vor continua, fără a urmări, însă, aceleași scopuri sau interese și fără a mai avea ponderea sau importanța pe care o avuseseră altă dată.
In ceea ce privește raporturile politice, vom evidenția, totuși, și rolul, cu totul nefast, din punctul nostru de vedere, jucat de aventurierul general polonez Josef Bem în timpul revoluției din Transilvania de la 1848-1849.
La sfârșitul anului 1848, după peregrinările sale prin Europa, considerate de unii din compatrioții săi drept o trădare, acesta primea, din partea conducerii revoluționarilor unguri, misiunea apărării Ardealului împotriva românilor adunați sub steagul lui Avram lancu, Bămuțiu, Dobra sau Buteanu. Este implicat în luptele din Banat, apoi în cele din Ardeal, în mai 1849, armata generalului Bem este complet distrusă lângă Sighișoara, de trupele țariste, el însuși scăpând de prizonierat doar prefăcându-se mort. (In rândurile armatei conduse de generalul Bem lupta și poetul Petofi Săndor, luat cu acel prilej prizonier de armatele țariste, dus în Rusia și apoi exilat în Siberia unde, potrivit descoperirilor în urma unor recente cercetări, ar fi murit, de oftică, în anul 1857).
După înfrângerea revoluției maghiare, spre a scăpa nepedepsit, Josef Bem pleacă în Turcia, trece la islamism și, sub numele de Murat Pașa, devine guvernator de Alep, unde și moare, de altfel, la 6 septembrie 1850.
Pe parcursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, se intensifică întâlnirile și colaborarea între tinerii români și polonezi, îndeosebi în marile centre academice și universitare din Occident. Adesea ei sunt pe poziții identice în luptele împotriva politicii deznaționalizante promovate în special de imperiul dualist austro-ungar și cel țarist și, pe baza principiului autodeterminării, luptă pentru crearea sau refacerea statelor naționale, independente și suverane.
După primul război mondial, regatul român și noua republică polonă își sporesc și mai mult și își diversifică relațiile politice, militare și diplomatice, crescând numeric contactele la nivel de demnitari și șefi de state.
Pentru a face față mai bine agresiunii noilor puteri, în perioada interbelică a fost luat în calcul și proiectul unei uniri politico dintre cele două țări sub un singur sceptru. Evoluția din viața politico- diplomatică și militară din Europa nu a permis, însă, materializarea acestui proiect, marile puteri din epocă temându-se că un stat cu un asemenea potențial, inclusiv economic și militar, ar fi reprezentat o amenințare de netolerat pentru interesele lor în zonă.
Cum spuneam, relațiile româno-polone au avut, de-a lungul secolelor, și o puternică dimensiune culturală.
Ca urmare a unor factori politici favorizanți, ca și a potențialului economic și militar, statul polonez a beneficiat, cu mult înaintea principatelor române, de un sistem de învățământ bine structurat, dezvoltat, care a oferit multor tineri nobili, mai ales moldoveni, posibilitatea de a studia. Mai mult, ca urmare a accesului la tronul Poloniei al lui Ștefan Bâthory, acesta a trimis o serie de învățări polonezi să pună bazele primului colegiu de rang universitar la Cluj.
Marii noștri cronicari, îndeosebi Grigore Ureche, mitropolitul Dosoftei și Miron Costin, și-au făcut studiile în Polonia. Astfel, Grigore Ureche (1590- 1647), studiază, începând din anul 1611, la Lemberg, „în școlile de arte liberale din țara Poloniei” – cum va preciza Miron Costin, istoria, geografia, latina, greaca, retorica și poetica.
Dosoftei (26 octombrie 1624-13 decembrie 1693, mort la Zolkiew, în Polonia) a învățat la Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, apoi la școala Frăției ortodoxe din Lwow, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona.
Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658-1660) și Roman (1660-1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675-1686). în toamna cinului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.
La rândul său, Miron Costin (1633-1691) și-a petrecut copilăria în Polonia, unde siliți de împrejurări se refugiază Costineștii. Viitorul cronicar, după cum singur mărturisește, își face studiile la colegiul iezuit din Bar. Acolo se presupune că, ar fi studiat gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, teologia, literatura antică și poloneza (se presupune că ar fi studiat și la Lwow). Prin 1638 i se va acorda titlul de nobil polonez șleahtic (titlul și cetățenia poloneză au primit-o tatăl cărturarului lancu Costin, Miron și doi frați ai săi: Alexandru și Patomir). Mai târziu (1652-1653) Miron, împreună cu frații săi, se întoarce în Moldova, unde, datorită culturii sale înalte, legăturilor cu cele mai mari familii boierești, va urca repede pe scara ierarhică a dregătorilor de stat, devenind, în 1675, mare logofăt.
Asemenea lor, numeroși alți tineri nobili moldoveni au studiai în colegiile și universitățile poloneze (2). De aici vor pătrunde, prin intermediul lor, atât în Moldova, cât și în celelalte provincii românești, o serie de idei noi, progresiste, fie de sorginte renascentistă, fie, ulterior, iluministă (3), având în vedere contactele directe dintre aceste instituții poloneze și cele Occidentale. De altfel, acestea nu sunt singurele căi de pătrundere a ideilor renascentiste și iluministe în spațiul românesc, ținând cont de faptul că, după secolul al XVII-lea, vor spori contactele directe dintre spațiul românesc și diverse țări din Occident.
In plan religios, au fost semnalate contacte, cooperări, dar și tentative de prozelitism și imixtiune în viața religioasă a Moldovei, cu precădere. Ele au vizat, în principal, campaniile duse de catolicismul european de câștigare a teritoriilor sud-est europene, iar Polonia, ca țară catolică, le-a sprijinit substanțial.
După această introducere, care a urmărit a oferi câteva date generale asupra legăturilor româno- polone, ne vom referi la situația relațiilor noastre în perioada interbelică, cu precădere la cele care au vizat componenta culturală și în domeniul învățământului.
In comparație cu perioadele anterioare, considerăm că este una de vârf, extrem de diversă și bogată, bucurându-se de implicarea și sprijinul a sute de intelectuali de real prestigiu ai ambelor părți.
„Sfârșitul primului război mondial în 1918 a modificat substanțial îndeosebi mijlocul bătrânului continent, între altele, și prin revenirea Poloniei, după 143 de ani de robie națională, în grupul marilor teritorii ale Europei libere. Reîntregirea țării împărțită […] între Rusia, Prusia și Austria, […] a determinat aproape o explozie informațională, comunicată peste hotare, despre mai toate domeniile existențiale din patria eliberată. Prin urmare, în cele două decenii dintre războaie, […], fluxul veștilor din țara vecină a atins cote fără precedent, pe unul din locurile fruntașe plasându-se disciplinele umaniste, cele legate de creația specială în special” (4) este de părere unul dintre cei mai remarcabili cercetători români ai culturii poloneze, ai legăturilor ei cu literatura și cultura română.
Amploarea și complexitatea acestor legături au beneficiat și de implicarea, încă din primii ani de după primul război mondial, din partea română, a unor importante personalități ca Octavian Goga (5), Nicolae Iorga (6), Lucian Blaga, Aron Cotruș, Liviu Rebreanu, Grigore Nandriș, compozitorul și dirijorul George Georgescu (7) etc. Diplomații români și polonezi, acreditați în cele două capitale, au dovedit o reală risipă de energie și imaginație cultivând, cu insistență, ideea necesității considerării culturii, artei și științei la fel de importante ca legăturile și schimburile comerciale bilaterale. De la bun început, prin contacte cu redacțiile publicațiilor, atât de la nivel central, cât și local, cu șefii unor instituții de cultură (edituri, teatre, opere, alte formații artistice), cu
scriitori, artiști, universitari, atașații culturali și presă din cele două țări au creat premisele unei anume promovări a imaginii țării lor în mediile din România respectiv Polonia. Privită comparativ, activitatea desfășurată de reprezentanțele diplomatice ale celor două țări a fost Ia fel de complexă, susținută șî inspirată, beneficii, așa cum am precizat, de aportul unor importante personalități, de larg prestigiu în țările de origine.
Un domeniu important, urmărit sistematic, a fost acela al asigurării de materiale de propagandă necesare mai bunei cunoașteri reciproce. în acest sens, putem sublinia preocuparea, inclusiv din partea Academiei Române, de a oferi instituțiilor universitare, de cultură, dar și bibliotecilor publice din cele mai importante centre poloneze (Varșovia, Lwow, Cracovia, Poznan, Wilno ș.a.), a unor mari cantități de cărți și publicații românești, de discuri, partituri, seturi de fotografii, diapozitive, filme sonore etc. La rândul său, Serviciul de propagandă din cadrul Ministerului de Externe din România a subvenționat apariția, în limba polonă, a numeroase lucrări: broșuri, cărți, pliante etc. despre România (8), multe dintre ele editate direct în Polonia (9) și a avut în vedere participarea țării noastre la diverse târguri și expoziții organizate fie în capitală, fie în alte importante centre industriale și comerciale poloneze.
Publicațiile cele mai cunoscute din Polonia au publicat, în mod curent, numeroase informații despre România, oferind cititorilor lor detalii asupra desfășurării evenimentelor social-politice și economice din țara noastră. De asemenea, dată fiind insistența, virulența, agresivitatea și violența atacurilor cercurilor iredentist-revanșarde și revizioniste împotriva țării noastre (10), atașații de presă români au difuzat în Polonia o serie de articole, semnate de academicieni și oameni de cultură români, care contracarau și combăteau ideile revizioniste promovate de adversarii noștri. Pe aceeași temă, sunt de amintit și frecventele emisiuni difuzate de posturile de radio poloneze, favorabile idealurilor noastre naționale, menite a crea în mediile poloneze o poziție favorabilă cauzei românești.
în afara ziariștilor (11) de ambele părți (12), în această extrem de bogată și utilă activitate au fost implicate și instituțiile de spectacol, fiind organizate, de ambele părți, concerte și spectacole de teatru, operă sau expoziții de artă fotografică și plastică.
Nu au fost neglijate nici activitățile vizând mai buna cunoaștere reciprocă dintre cetățenii celor două state, prin intermediul activităților de turism (12), dar și prin organizarea de conferințe, multe susținute în mediile universitare și de afaceri, dar și pe unde scurte, la cele opt posturi de radio câte funcționau în Polonia sau la Radio București. Semnificative, în acest sens, sunt și schimburile reciproce de studenți și tineri (13), inclusiv prin participarea acestora la unele tabere organizate de organizații de tineret, dintre care unele de orientare de dreapta, extremiste.
Note
1. Un studiu extrem de interesant (vezi Ion Petrică (coord.) et alia, Relații culturale româno-polone, București, 1982, p. 42-51), semnat de Marin Bucur, vorbește despre Polonia și revoluționarii polonezi în corespondența pașoptiștilor români. Autorul afirmă, între altele, că: „E sigur că Bălcescu s-a văzut cu generalul Bem și Dembinski la Mehadia și a discutat cu ei, că primea sau le trimitea corespondență”. Tot el mai spune că: „La fel de atașat prieteniei cu revoluționarii polonezi era și Ion Ghica.” în opinia noastră, însă, Bem nu poate fi considerat un revoluționar, ci mai degrabă o unealtă obedientă a unor cercuri politice maghiare, care s-au folosit de revoluție pentru a-și vedea împlinite aspirațiile de refacere a statului maghiar, dispărut în urma bătăliei de la Mohacs, dar ostile celorlalte minorități din cadrul imperiului austriac
2. Într-un excelent studiu, intitulat Manierism și „prim baroc” – postbizantin între Polonia și Stambul: cazul moldav (vezi Ion Petrică (coord.) et alia, Relații culturale româno-polone, București, 1982, p. 131-140) acad. Răzvan Theodorescu demonstrează și probează pătrundere, din Polonia, a unor elemente elemente de manierism „în Moldova pe un fond local de puternică tradiție bizantină” la începutul secolului al XVII-lea. Tot el subliniază „scăderea progresivă a influenței poloneze în favoarea celei turcești” în Moldova.
3. Stan Velea, Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi, București, Editura Saeculmn I.O., 2001, p. 324.
4. In calitatea sa de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice din Românie, în cadrul guvernului prezidat de Alexandru Averescu, poetul Octavian Goga susține, încă din 1921, eforturile Consiliului Facultății de filozofie a Universității Jagiellone din Cracovia de înființare a unui lectorat de limbă română, idee care „se întemeia pe legăturile multiseculare care uneau țările noastre în diferite domenii ale vieții celor două popoare în special în sfera culturii, dar și în cea politică și social economică”, (vezi Stanislaw Widlak, Studiile de limbă română la Universitatea Jagiellone, în Ion Petrică (coord.), Relații culturale româno-polone, București, 1982, p. 18).
După cum vom arăta în continuare, Octavian Goga a jucat un rol extrem de important în dezvoltarea și diversificarea relațiilor bilaterale româno-polone, atât în sferă culturală, cât și politică. Din păcate, acesta este un capitol insuficient studiat, atât în Polonia, cât și în România. între altele, reamintim doar că intrarea lui Lucian Blaga în diplomație (și plecarea sa, ca o primă misiune, la Varșovia, între 1926-1927) s-a datorat exclusiv intervențiilor directe și insistente ale Veturiei, iar ulterior și ale ministrului Octavian Goga. De asemenea, Aron Cotruș, un alt remarcabil diplomat român aflat la post în capitala polonă, între 1931-1936, a fost un apropiat al poetului și politicianului Goga, pe care, de altfel, îl informa sistematic asupra demersurilor și acțiunilor întreprinse.
5. Pe lângă vizitele personale sau contactele cu importanți oameni politici și de cultură polonezi, marele istoric, în calitate de președinte al Ligii Culturale Române, a făcut importante donații de carte românească pentru înzestrarea bibliotecii Universității Jagiellone din Cracovia, unde, din anul 1921, va ființa un lectorat de limbă română.
6. în anul 1932, a efectuat un turneu la Poznasn și Varșovia și s-a implicat activ iu promovarea în Polonia a propagandei muzicale, ca și pentru pregătirea și susținerea unor emisiuni și concerte la radio, ori trimiterea de discuri și partituri sau asigurarea de subvenții în vederea prezentării unor lucrări muzicale pe scenele lirice poloneze,
7. Numai în perioada octombrie 1930-aprilie 1931 Serviciul de propagandă din cadrul Ministerului de Externe a expediat în Polonia 8 colete cu diverse materiale, cântărind 1549 de kg,
8. In anul 1930, de exemplu, s-au editat în Polonia, cu subvenții românești, următoarele lucrări: Catalogul expoziției de turism și transporturi din Poznan, Ziua românească, Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu și Rumunja.
9. Semnalăm, însă, că uneori și în periodicele poloneze s-au difuzat unele știri false referitoare la România, fără a șefi revenit asupra lor și a fi fost dezmințite ulterior. Mai mult, în septembrie 1934, deoarece România a criticat denunțarea de către Poloniei a tratatului privind protecția minorităților, o parte a ziarelor poloneze s-au implicat în campania ostilă de presă îndreptată împotriva țării noastre.
10. Pentru a contribui la sporirea relațiilor dintre ziariștii polonezi și români, ministerele de externe din cele două țări au acordat, începând din anul 1929, câte trei burse de documentare (cele românești ridicându-se la 75.000 lei fiecare), pe o perioadă de trei luni.
11. Dintre publicațiile românești care au urmărit și semnalat, sporadic sau în mod sistematic, fenomenele cultural-artistice, științifice sau politico-sociale din Polonia amintim: Flacăra, Lumea literară, Adevărul literar și artistic, Viața literară, Calendarul, Rampa, Rampa nouă ilustrată, România, Clipa, Gazeta de duminică, Glasul Bucovinei, Gazeta Basarabiei, Tribuna literară, Cele trei Crișuri, Neamul românesc, Gloria României, Convorbiri literare, Luceafărul, Facla, Dimineața, Cuvântul liber, Știrea, Timpul nostru, Lumea românească, Lupta, Țara’ Noastră, Buna Vestire, Linia dreaptă, România literară, Azi, Propilee literare, Universul Literar, Curentul, Contemporanul, Patria, Cuget clar, Pasărea albastră, Viața românească etc.
12. Menționăm și Expoziția de turism și comunicații, organizată, în anul 1930, de Statul Român la Poznan. Tot la Poznan, va avea loc, un an mai târziu, expoziția de mare amploare (dar și de deosebit impact) România în fotografii. Totodată România a fost prezentă la Expoziția internațională de artă plastică organizată, la Varșovia, în anul 1933. Pe bază de reciprocitate, Polonia a fost prezentă, în diverse orașe românești, la târgurile și expozițiile organizate în România, produsele poloneze bucurându-se de interesul firmelor partenere din țara noastră, contribuind la creșterea volumului schimburilor tehnico-economice.
13. Cu sprijinul Direcției presei din România, în cursul anului 1930, poate cel mai bogat în evenimente și schimburi bilaterale româno-polone, un mare număr de scriitori, ziariști, elevi și studenți polonezi au efectuat vizite în România. Astfel, în ianuarie au venit în România 37 de studenți, în martie un grup de studenți din cadrul Societății de sport din Wilno, în august, studenți politehniști din Varșovia, iar în septembrie 26 de persoane, membre ale cercului academic „Polska Macierz Szkohn”. în perioada 1937-1939 a sporit semnificativ numărul ziariștilor polonezi veniți în România pentru informare și documentare.
