Propoziții pretențioase – Anergii
Am avut parte de destule anghile în viața mea, „țepari”, numai că le-am căzut în plasă de foarte puține ori.
Să zicem de meserie. Dincolo de intitulări aproape dumnezeiești, rămân lucrurile omului. Și ele se mai și deteriorează. După doctor, magazia maică-sii ar fi dispărut fără urmă de regret. Încă vie, nu-i putea refuza moftul de a avea lângă casă un refugiu pentru lucrușoare mai sau nu de folos. Evident, după decesul ei, fiul a găsit alt rost și un alt format decât cel actual. Eu îmi amintesc de un acoperiș într-o singură apă, cu căderea spre spate. Nu garaj, nu două ape. Nici reparațiile pe la jgheaburi și la burlane, cele noi puse nu se mai regăsesc pe lista „bune și astăzi”.
Mai jos, mai spre Bogzei, fusese o tentativă de a încropi un colector mare pentru a aduna apa de la un imobil vecin, gândit cu picioarele. Mansardat, cu o lucarnă cât toată construcția, înțepată în partea de acoperiș dinspre intrarea și accesul în curte, până la fiecare colț. Un imens geamlâc triunghiular, două dolii simetrice de șapte metri și ceva, cu tablă clasică, din bucăți de 65 de centimetri, oricând gata să primească apa de pe suprafețele deservite, puhoaie. Și ca să ce? Să anexezi parterului un etaj aproape nefuncțional, gata să-ți radă scăfârlia pe la colțuri și cu riscul de a te sufoca vara, oricât de multă izolația interioară. În loc să pui dulgherul să-ți „aranjeze” fistichiu podul, mai bine angajai zidarul să-ți mai ridice încă un metru zidul și aveai și tu parte de un spațiu mult mai mare de zbenguit la înălțime și tinichigiul ar fi fost mai fericit să nu mai taie atâtea colțuri, să nu se mai vaite că îi alunecă picioarele din pricina unghiurilor mari ale pantelor și să nu mai fie chemat pentru că „plouă” pe ici și colo. Însă, așa-i românul, cu pretenții. Cauză ce n-a lăsat loc de încheiat niciun contract cu noi.
La colț rămâne amintirea unui tip blonduț, mai mic cu un an sau doi decât mine, înăltuț pentru vârsta lui (de fapt eu eram mic, nu el mai răsărit), Cristi, venit în vacanțe la bunici. Care a fost motivul cunoștinței noastre poate fi doar bâjbâit prin anii și prietenii din copilărie. De-alde Zamfirică Hariton. De-alde fotbalul practicat cu frecvență crescută pe terenurile disponibile în marea curte a liceului Vlahuță. Pe acolo pe undeva. Nu l-am mai văzut…. Probabil că nici nu mai aveam cum. N-am întrebat noul proprietar dacă avea sau nu vreun grad de rudenie cu cei dinainte, nici dacă știe de Cristi. Tipul oricum nu stătea multă vreme pe acasă. Plecat pe mări, venea rar și cu treabă la cele încă două proprietăți de dincolo de Murgești și la Livada (dacă nu fac vreo confuzie cu proprietatea altcuiva). La aceasta ne-am ocupat de doar trei lucruri. Anularea a două hornuri, care fuseseră „căpăcite” cu două pălării altcândva, ale casei vechi și astuparea golului cu scânduri și tablă. Un soi de capac cu burlane și „cocoș” la capăt pe care să le aplicăm coșului de fum de la grătar. Privit din stradă, să zici că e celebrul obelisc american din Washington. Deloc ușor cei doi metri și jumătate sunt pe sistem pătrat și cu secțiuni la capete micșorate de la bază spre vârf. Gata să declar că nu știu ce metode de lucru și ce calcule am aplicat măsurilor. Fiindcă nu este dintr-o singură bucată și conicitatea este foarte greu de obținut și potrivit de la parte la parte. Plus metoda de prindere a anselor, cele patru, de colțurile capacului de deasupra hornului cu sârme. Să mai spună cineva că tinichigeria este anodină, că ne anostim practicând-o.
