Spații culturale nr. (12)

FLORENTIN POPESCU

O întâlnire și mai multe
filmări cu Octavian Moșescu

Să fi fost prin toamna lui 1972, dacă nu
cumva în cea a anului următor, când, Fiind eu un june
colaborator la Televiziunea Română, mi s-a propus
să realizez un reportaj despre un oraș de provincie,
„Dar să nu fie o reședință de județ, fiindcă de astea
am mai avut!”, mi se atrăsese atenția de către
redactorul emisiunii. Magazin duminical”, în cadrul
căreia ar fi urmat să se difuzeze micul meu film.
Și așa stând lucrurile, nu mă puteam gândi
la o altă așezare „corespunzătoare cerințelor”, de
vreme ce cunoșteam cât de cât bine Râmnicul Sărat
și mi se părea că ar putea ieși o peliculă frumoasă.
Așadar, împreună cu o echipă a Televiziunii,
condusă de regizorul de imagine George Pascaru,
cunoscut și mult apreciat în instituția lui, am descins
în fosta capitală de județ, fiind cu toții puși pe „fapte
mari”. Aveam deja schițat în memorie un scenariu,
știam pe unde trebuie să ne oprim, unde să filmăm și
cu cine să stăm de vorbă — fie că ne refeream la
istorie, la viața economică și socială sau la cultură.
Autoritățile de atunci ale municipiului ne-au
primit cu multă ospitalitate și era firesc să se
întâmple așa, fiindcă Televiziunea Română nu
mergea în fiecare zi și nici măcar în fiecare an la
Râmnic. Și-apoi, în condițiile de tristă amintire, când
televiziunea emitea doar câteva ore pe zi, să fii
prezent pe ecranul micului aparat din toate casele
râmnicenilor însemna o mare cinste și totodată o
onoare pentru toată lumea: administrația orașului,
instituțiile, locuitorii lui și așa mai departe.
Am filmat la Fabrica de garnituri de frână și
etanșare, la Fabrica de țigarete (Deh! Nu se cădea
să facem altfel și nici n-ar fi fost de acceptat
reportajul dacă nu surprindeam pe peliculă și
„realizările regimului comunist”!) și apoi am convins
echipa cu care eram să abordăm și câteva subiecte
culturale, dar mai ales specifice, „de culoare și de
atmosferă”, poate mai greu sau chiar imposibil de
găsit prin alte așezări comparabile ca mărime cu
Râmnicul. Casa de cultură, parcul, clădirea gării cu
frumoasele ei ancadramente, realizată de Anghel
Saligny, expoziția permanentă „Florica
Cristoforeanu” (oare o mai fi existând astăzi?),
muzeul de istorie au intrat, astfel, rând pe rând în
vizorul nostru.
Dar de departe știam că filmarea cea mai
interesantă o vom realiza împreună cu dl. Octavian
Moșescu, scriitorul, animatorul cultural și marele
colecționar de artă care, pe atunci, deși octogenar,
era, fără îndoială, cea mai importantă personalitate a
orașului și una dintre cele mai interesante figuri de
intelectuali din întreg județul Buzău.
Intrat oarecum în umbră după război,
Octavian Moșescu fusese, cu ani în urmă, unul
dintre cei mai cunoscuți și iubiți oameni, mai ales în
lumea ziariștilor, a pictorilor și scriitorilor. Între 1921-
1925, pe când își făcea studiile universitare la Viena,
fusese președinte al vestitei Societăți Academice
„România Jună”, înființată în 1871 de Mihai
Eminescu și Ciprian Porumbescu, apoi aci, acasă
(s-a născut la Tâmboiești, fostul județ Râmnicu
Sărat), în orașul în care urmase gimnaziul, se
distinsese printr-o foarte rodnică muncă de
organizator de manifestări culturale, editase reviste
(„Vestala”, 1915-1916; „Râmnicu Sărat”, 1919;
„Foaia Râmnicului”, 1920, ș.a.) la care atrăsese
colaborarea multor scriitori de prestigiu, condusese
un cenaclu literar. în fine, se „produsese” cu versuri
și proze, compusese reviste teatrale cu subiecte
critice din lumea politicienilor locali.
Dar dincolo de toate acestea, mai știam că
acest distins cărturar a fost, până la cedarea
Cadrilaterului, primar al orașului Balcic, fieful
scriitorilor și pictorilor din perioada interbelică.
Firește, nu-mi făceam iluzii că vom imprima vreo
convorbire despre perioada aceea (Balcicul era un
subiect tabu în presa și audiovizualul nostru și nu se
putea aborda nicicum), însă tot mai nădăjduiam să
aflu câte ceva, așa, pentru mine, cum s-ar spune. Și
am aflat.
Mărunt de statură, cu o figură comună de
bătrânel care parcă ar fi vrut să treacă prin lume
neobservat, Octavian Moșescu a acceptat cu plăcere
să fie filmat în locuința lui de pe strada Amurgului 1A
(nume parcă predestinat și el, nu numai pentru o
stradă, ci și pentru un ins aflat la amurgul vieții, cum
era gazda noastră, și să expună în fața aparatului de
filmat documente și reviste vechi, scrisori și
autografe de la mari scriitori pe care i-a cunoscut și
pe care i-a publicat în revistele înființate de al, ori cu
care s-a întâlnit la Râmnic, la București sau la Balcic.
De altfel, la ceasul vizitei noastre, cred că Octavian
Moșescu își publicase deja, în regie proprie, la
Editura Litera, primul din cele trei volume de Vitralii,
cărți în care sunt adunate amintiri și secvențe din
viața culturală a Râmnicului interbelic și nu numai.
Însă pentru mine, unul, cea mai mare
bucurie a fost în clipa în care amfitrionul, bucuros că
după ani și ani n-a fost uitat, că și persoane din alte
generații decât a lui îi cunoșteau cât de cât viața și activitatea, a consimțit să facem împreună o călătorie prin oraș cu ultima trăsură care mai exista la acea oră în Râmnic. Carabelea, fiindcă așa îl chema pe conducătorul pitorescului mijloc de transport, părea el însuși venit dintr-un alt veac: era bătrân și purta șapcă și raglan cum nu mai văzusem decât prin fotografiile din Bucureștiul de odinioară.
Companionul meu, însă, nu era deloc surprins și-mi povestea că în tinerețe, la București, sau la Viena, ori prin alte locuri prin care l-a purtat viața, a călătorit cu fel de fel de birje și a văzut tot felul de muscali”.
În ce mă privește eram surprins, între altele, de memoria foarte vie a celui care mă însoțea: din loc în loc îi cerea birjarului să încetinească mersul și-mi arăta câte o clădire sau câte un loc de care se legau amintiri culturale din trecutul Râmnicului. Era limpede: omul retrăia cu emoție momente, clipe, evenimente care îi marcaseră întreaga viată. Iar dacă printr-un miracol aparatul de filmat ar fi putut surprinde ce era în acele clipe în sufletul cărturarului, cred că am fi putut realiza una dintre cele mai originale, frumoase și tulburătoare pelicule.
Cele câteva ore de plimbare cu trăsura, în tropotul sacadat al copitelor calului, mi-au amintit de o scenă celebră dintr-un film suedez, nu mai puțin celebru, Fragii sălbatici, în care un bătrân savant își rememorează anii și faptele tinereții. Așijderea parcă, Octavian Moșescu își amintea anii și zilele de odinioară, încercând sentimente dintre cele mai profunde.
Deși aproape octogenar, amfitrionul nostru trăia parcă o a doua tinerețe. Spirit viu și neliniștit, cu sufletul doldora de amintiri, care de care mai interesante, simțea, pe de altă parte, și nevoia să dăruiască și celorlalți din farmecul întâlnirilor de altădată cu scriitori, pictori, ziariști (ulterior aveam să aflu că, pe când era primar la Balcic, le-a oferit acestora terenuri gratuite pentru a-și ridica acolo vile; se pare, însă, că numai Ion Pillat ar fi făcut-o — cel puțin pe terasa vilei lui au fost imortalizat! V. Voiculescu și Tudor Vianu) și de aceea, cu o grabă firească, Octavian Moșescu a început să încredințeze tiparului volumele lui cu caracter memorialistic: Vitralii (3 tomuri, 1971 — 1973), Oaspeți de altădată (1972), Din jurnalul unui colecționar (1974), Epigramiști râmniceni (1977). Aflate acum în rafturile și depozitele bibliotecilor, toate acestea deschid — cui vrea să afle informații inedite despre oameni de odinioară, dar mai ales despre ambianta, farmecul și tumultul vieții culturale râmnicene din trecut – largi ferestre de cunoaștere.
Și – cine știe! – poate că, într-un viitor nu prea îndepărtat, autoritățile râmnicene vor purcede și ia amenajarea și deschiderea unei case memoriale „Octavian Moșescu” în chiar clădirea în care și-a trăit ultima parte a vieții acest cărturar cu virtuți pilduitoare pentru cei de azi și pentru cei de mâine.

14 Cireșar 2009

IONUȚ CARAGEA

Corbul măiastru al
poeziei și Evanghelia sa

Catalogat de unii optzecist, de alții postmodern, Daniel Corbu trece cu nonșalantă peste (și prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat și nici „învățător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a „Evangheliei după Corbu și alte poeme” pe care a declarat-o drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular, dar stenic prin greutatea / gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelației poetice, alteori cuvintele sale ascu{ite fac incizii adânci, prin umbrarele conștiinței și spiritului. Să-i spunem poetul justițiar cu Corbul pe umăr, Corbul fiind spiritul liber și imaginația.
„Oprit la jumătatea drumului, precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul așteaptă în zadar „vești noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepției. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!
Care sunt satisfacțiile? Poetul mărturisește: „va aștepta metafora să-i intre ca târfele în așternuturi…” (Cartea trupului). Ce suntem noi, care este destinul nostru și care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturisește din nou: „AII Right”, „istoria poate sta și-n cap și din buzunare îi curg toate mărunțișurile”.
Același motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăsește și la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci și foi de papirus” (Tutun olandez și veghe-ngroșată la barierele spaimei). De ce? Pentru ca ceilalți să vadă „hârșîitul tancurilor și al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalți să vadă liniștiți hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.
Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituție care mai impune respect” (Transcendența goală), cu toate că „moartea de care-mi vorbești greșește mereu”. în ciuda acestor greșeli autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care își are mormântul în mare” (Prolegomene de șoapte).
Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (și parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit” (Batiscaful). Da, Mereu răsare, / De la mine / Pân’la Eminescu / Tot universul / Te plouă / Cu soare” („Motto”).
Poemele de inspirație religioasă denotă un misticism patriarhal, cuminte și duios, clopotele, îngerii, icoanele, paradisul pierdut, lupta dintre ființa cea de carne și aspirațiile ei spre transcendent fiind integrate într-un spațiu rural, arhaizat cu bună-știință: „Feții mei! / Veniți la ceasul / Unde arde lumină / In doruri și păcate / Și scripca lunecă / Prin clopote imnuri / Din schitul / De Miazănoapte* („Aici un demiurg”).
Tirania timpului, povara trecerii lui implacabile sunt puse sub semnul scuturării, astfel că, intrând în câmpul semantic al vegetalului, își pierd tragismul și lasă loc speranței, plutirii la suprafața lucrurilor și a fenomenelor, fără a lăsa să se întrevadă tensiunea din adânc: „Ceva nestatornic / înrobește privirea / Secundele din ornic / Toarce [sic!( filigranul / Atâtor corvezi / Albind covorul / Primăverii-n livezi: / Timpul, tiranul, / Jefuindu-i strălucirea / Vijelia-i cruntă / Suflă-n floarea / ce-i scutură / Peste tine / Mereu, / Uitarea” („Ce-i scutură”).
Ecourile eminesciene nu-i fac rău poeziei, dacă nu luăm în calcul senzația de deja-vu și ne limităm numai la perceperea emoției care a determinat actul scrierii. Puiu Bobelică Cislău este un poet sincer, care se ia pe sine drept obiect al poeziei, și, în calitate de actant poetic, nu-și cenzurează trăirile și nici nu-și prelucrează „la rece” imaginile. Impresia de spontan / neelaborat este copleșitoare, chiar și în poemele mai pretențioase, de meditație asupra condiției umane: „Toate / Frumos; – / Și foarte urât; / De când se naște / Nu știe ce-i plăcut / Și drumul pe care-l face / în neexistență, / Singurul cuvânt / pentru care / frământă universul / Și copiază / De pe buricele degetelor / amprentele unei plante / care ne înghite / De zeci de mii de ani / Ești TU! / omuldepământ” („Ești tu Omuldepământ”).
Citind poemele, m-am simțit ca în fața unor icoane aparținând unui pictor naiv, mai interesat de sensul / ecoul temei abordate decât de mijloacele prin care aceasta trebuie să se exprime. Unele stângăcii, explicabile prin adoptarea filonului folcloric în starea lui brută, îl întorc pe cititor departe în timp, pe vremea, poate, a entuziastului, sprințarului Alecsandri, făcătorul de rime la minut: „E de busuioc / Floare cu noroc, / Dând de un deochi / Crap – al zilei ochi, // Și în rouă crudă / Vrăjile-și adună, / Cu zorii pe față / Dalbă dimineață, // Când pe unde line / Din păduri divine, / Râurile toate / se aud în șoapte, // lăcrimând de viață / Fete le-și răsfață, / Pline de-ncântare, / Aurori solare” („E de busuioc”).
O astfel de poezie, categoric în afara orizontului de așteptare a cititorului contemporan, are puține șanse de a fi apreciată, cu atât mai mult, cu cât poetul, de o discreție rar întâlnită, a fost toată viața lui un fel de Jude neștiutul. Sensibil, trist adeseori, sentimental, îndrăgostit, după puteri, de poezie, acolo unde „cuvintele aburesc”: „Pe strada mea / Se-aud șoapte de păsări, / Din pomi / Cad săruturi de mirese / Timpul de lângă casă / Intră pe ușă / Cu ploi de soare, / Când cuvintele / Aburesc pe masă”.
spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta șpalturile greșitei tale vieți” și „stă singur ca o ușă săpată în ziduri”.
Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluță de șoapte”(Cartea nopților).
Crezul este esențial. în discursul său cu domnul Kafka, cu aceeași măiestrie aforistică, întâlnită uneori și în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.
Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea așteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii.”
Și, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranța-i în spiritul spiritului”.

VALERIA MANTA TĂICUȚU

Versuri anaforistice

Plecat de foarte multă vreme din Buzău, Puiu Bobelică Cislău a dus toată viața dorul zonelor de deal care l-au pregătit pentru lirismul volumelor de versuri publicate de-a lungul timpului. La noi a ajuns, pe căi întortocheate (uneori Brașovul pare teribil de departe de restul României), un singur volum, publicat în 2009 de editura Eikon: „Cu duh și inspirație divină”. Subtitlul, foarte bine ales („Versuri anaforistice”) trimite la o cunoscută figură de stil, anafora, care presupune repetiția unui cuvânt în poziție inițială, ceea ce se și întâmplă în câteva poeme, dar mai trimite, în egală măsură, și la o secvență euharistică — este vorba de bucățile de prescură care se împart credincioșilor la biserică. E limpede că lexemul a fost ales cu premeditare, mai întrunind el, pe lângă sensurile deja precizate, și pe acela de proclamație a unui domnitor sau de raport înmânat de către un dregător domnitorului. A. I. Brumaru găsește, într-o cronică de întâmpinare, și o altă explicație a titlului, punând în relație anaforismul cu aforismul, demers validat, în parte, de ceea ce se întâmplă în volum.
Puiu Bobelică Cislău își alege teme grave, tratate în manieră tradițională: vers limpede, elemente de prozodie, figuri de stil. Viața, moartea, dragostea, relația cu divinitatea, timpul, trecerea etc constituie pilonii pe care se înalță o construcție relativ fragilă, ușor desuetă. Aceasta poate și din cauza plăcerii de a scrie urmărind muzicalitatea textului și plasticitatea imaginilor, în detrimentul stratului ideatic. Tonalitatea ludică (dată de măsura scurtă — cinci / șase silabe, ca în poezia populară) diluează gravitatea discursului, care capătă, pe alocuri, o discordantă notă săltăreață: „De la Eminescu / Pân’la mine / Pe cer, / Luceafărul / Mereu răsare, / De la mine / Pân’la Eminescu / Tot universul / Te plouă / Cu soare” („Motto”).
Poemele de inspirație religioasă denotă un misticism patriarhal, cuminte și duios, clopotele, îngerii, icoanele, paradisul pierdut, lupta dintre ființa cea de carne și aspirațiile ei spre transcendent fiind integrate într-un spațiu rural, arhaizat cu bună-știință: „Feții mei! / Veniți la ceasul / Unde arde lumină / In doruri și păcate / Și scripca lunecă / Prin clopote imnuri / Din schitul / De Miazănoapte* („Aici un demiurg”).
Tirania timpului, povara trecerii lui implacabile sunt puse sub semnul scuturării, astfel că, intrând în câmpul semantic al vegetalului, își pierd tragismul și lasă loc speranței, plutirii la suprafața lucrurilor și a fenomenelor, fără a lăsa să se întrevadă tensiunea din adânc: „Ceva nestatornic / înrobește privirea / Secundele din ornic / Toarce [sic!( filigranul / Atâtor corvezi / Albind covorul / Primăverii-n livezi: / Timpul, tiranul, / Jefuindu-i strălucirea / Vijelia-i cruntă / Suflă-n floarea / ce-i scutură / Peste tine / Mereu, / Uitarea” („Ce-i scutură”).
Ecourile eminesciene nu-i fac rău poeziei, dacă nu luăm în calcul senzația de deja-vu și ne limităm numai la perceperea emoției care a determinat actul scrierii. Puiu Bobelică Cislău este un poet sincer, care se ia pe sine drept obiect al poeziei, și, în calitate de actant poetic, nu-și cenzurează trăirile și nici nu-și prelucrează „la rece” imaginile. Impresia de spontan / neelaborat este copleșitoare, chiar și în poemele mai pretențioase, de meditație asupra condiției umane: „Toate / Frumos; – / Și foarte urât; / De când se naște / Nu știe ce-i plăcut / Și drumul pe care-l face / în neexistență, / Singurul cuvânt / pentru care / frământă universul / Și copiază / De pe buricele degetelor / amprentele unei plante / care ne înghite / De zeci de mii de ani / Ești TU! / omuldepământ” („Ești tu Omuldepământ”).
Citind poemele, m-am simțit ca în fața unor icoane aparținând unui pictor naiv, mai interesat de sensul / ecoul temei abordate decât de mijloacele prin care aceasta trebuie să se exprime. Unele stângăcii, explicabile prin adoptarea filonului folcloric în starea lui brută, îl întorc pe cititor departe în timp, pe vremea, poate, a entuziastului, sprințarului Alecsandri, făcătorul de rime la minut: „E de busuioc / Floare cu noroc, / Dând de un deochi / Crap – al zilei ochi, // Și în rouă crudă / Vrăjile-și adună, / Cu zorii pe față / Dalbă dimineață, // Când pe unde line / Din păduri divine, / Râurile toate / se aud în șoapte, // lăcrimând de viață / Fete le-și răsfață, / Pline de-ncântare, / Aurori solare” („E de busuioc”).
O astfel de poezie, categoric în afara orizontului de așteptare a cititorului contemporan, are puține șanse de a fi apreciată, cu atât mai mult, cu cât poetul, de o discreție rar întâlnită, a fost toată viața lui un fel de Jude neștiutul. Sensibil, trist adeseori, sentimental, îndrăgostit, după puteri, de poezie, acolo unde „cuvintele aburesc”: „Pe strada mea / Se-aud șoapte de păsări, / Din pomi / Cad săruturi de mirese / Timpul de lângă casă / Intră pe ușă / Cu ploi de soare, / Când cuvintele / Aburesc pe masă”.

DEBUT

ALEXANDRA IOANA
MUREȘAN

Din valuri se ridică lin lumină

E răcoare. Valurile înspumate scaldă nisipul
fin. Sparg liniștea cuprinsului cu zgomotul lor ritmic.
Vălul nopții se lasă alungat de sclipirea din ce
în ce mai limpede a dimineții. încep să se distingă
contururile clădirilor de pe litoral. Farul din depărtare
lucește stins.
îmi îndrept privirile spre Răsărit. Un fior mă
străbate din creștet până-n tălpi. Sunt martora
singuratică a unui spectacol.
Din valuri se ridică lin lumină. Arcul crește.
Sfera de foc se înaltă încet – încet. Marea pare
cuprinsă de flăcări. Orizontul pare a se-nroși. Răsare
Soarelei
lată-l! S-a ridicat din apa mării. își aruncă
ploaia incandescentă peste întinderile de ape,
orbindu-le cu atâta măreție.
Valurile se unduiesc vesele și strălucitoare, de
parcă i-ar da binețe stăpânitorului. El le zâmbește
din depărtare și-și continuă urcușul.
Copleșită de emoție, îmi întorc privirile spre
pământ. Nisipul a prins și el străluciri de diamant.
Primește bucuros îmbrățișarea de smarald a
valurilor.

Mirajul vacanței

lată că, încetul cu încetul, mirajul vacantei m-a
învăluit an de an de când sunt elevă. Aștept până în
ultima clipă, vacanta de vară pe care o voi petrece
alături de verii mei. Nu voi uita niciodată acele
momente. Sigur că ne vom distra, ne vom relaxa, dar
totodată ne vom aminti de copilăria noastră pe care
am petrecut-o, în cea mai mare parte, împreună. Ne
vom aduce aminte de bunici, care ne-au sprijinit
când aveam nevoie, de străbunici, care, din păcate,
nu mai sunt printre noi. Pe atunci nu știam ce este
moartea, dar, cu timpul, ne-am maturizat și am
înțeles că moartea este un lucru firesc din viața
fiecărui om. Din pământ ne tragem, în pământ
ajungem. Focul, care ne învăluia cu minunata lui
căldură în timpul zilelor friguroase de iarnă
dăinuiește și astăzi in inimile și sufletele noastre.
Desigur că nu-i vom exclude nici pe prietenii noștri,
care ne-au fost alături mereu. Nu-i vom uita niciodată
pentru că au știut să ne redea zâmbetele pe buze
atunci când eram triști, pentru că reușeau să
transforme realitatea în vis și visul în realitate, pentru
că puteau să preschimbe monotonia unei simple zile
de vară într-un basm, rătăcit dintr-o carte. Apusul
soarelui, culorile și formele ciudate ale norilor la
asfințit, vor rămâne întipărite în mintea noastră.
Apoi mi-am amintit de culoarea magnifică înfășurată in jurul
trupului meu și am avut sentimentul că mă înec în frumusețe.
În clipa aceea, m-a izbit un fel de melancolie dureroasă.

Viața unei frunze

Dimineață călduță de primăvară. Zefirul
mângâie mugurii care încep a se deschide. Firave
frunzulițe se desfac timid, privind temătoare spre
cleștarul pur al cerului.
Uite-o! E aproape veselă, strălucind sub
atingerea razei aurii care-i anunță prima ei zi de
vară. Dar ziua trecu repede printre celelalte.
A trezit-o sârmulița de aur care s-a împletit pe
ea și-a încălzit-o, ajutând-o să se desfacă, mare,
verde și lucioasă, strălucind pe ram ca un smarald
stropit cu rouă. Copilașul-frunză a crescut. A trecut
de adolescență.
Acum e mare. Serioasă. Grijulie. Urmărește
zborul ca de săgeată al rândunicii și-o încântă
ciripitul ei vesel. își ridică ușor capul. Vede un scatiu
zburdalnic și neliniștit. îl adăpostește sub aripa ei
nopți în șir ca o mamă drăgăstoasă și ocrotitoare.
Dar, într-o noapte, scatiul n-a mai venit Frunza
se neliniști. Era fiorul unui gând? Nu. Era fiorul
primului vânt rece de toamnă…
Nedumerită, privi în zare: șiruri de păsări
vâsleau spre depărtări neștiute. Nori grei ca de
bumbac pluteau purtați de vânt. Stropi reci de ploaie
îi biciuiau veșmântul. Se zgribulea pe ram. Le căuta
pe celelalte, s-o încălzească și să-i redea speranța.
Dar ele, amorțite, se desprindeau una câte una, se
legănau prin aer și se așterneau, foșnind tomnatic
galben – arămiu.
Singură și tristă, din înălțimea copacului, frunza
privi temătoare la zborul păsării din preajmă. Dar
aceasta trecu nepăsătoare, o atinse, ca din greșeală,
cu vârful aripii. Frunza se clătină…Se desprinse ușor
de pe ram, uimită și nelămurită; se dumiri abia când
căzu peste celelalte.
Nu bănuia că pentru ea nu va mai veni
primăvara. Va veni doar întunericul.

Daniela Cârlea Șontică

La 100 de ani de nașterea
lui Constantin Noica
Amintirile fiicei despre
tatăl filosof

Alexandra Noica-Wilson s-a aflat la sfârșitul lunii iunie în România pentru a sărbători 100 de ani de la nașterea tatălui său, filosoful Constantin Noica. La Alexandria, la Muzeul Județean, am văzut-o bucuroasă de evocarea pe care au făcut-o cei prezenți la sărbătoare, am citit pe chipul său retrăirea unor momente prețioase. „Sunt foarte uimită de marea dragoste pe care toată lumea a arătat-o față de tata și de scrierile lui”, mi-a spus doamna, englezoaică după mamă, dar cu totul româncă după cuget, cum ea însăși ne mărturisește.
Fiica filosofului a citit cu glas tremurat un fragment dintr-o scrisoare în care Constantin Noica îi învăța pe ei doi, Alexandra și Răzvan (azi părintele Rafail), copiii lui, să nu-și uite rădăcinile, să rămână niște buni români. Am întrebat-o apoi, în liniștea de după eveniment, dacă a împlinit acest sfat și ne-a mărturisit: „întotdeauna. Noi suntem români, suntem născuți aici, iar fratele meu, iată, s-a și întors să trăiască în România. Eu am familia în Anglia, e mai greu să vin, iar fiica mea cea mică e bolnavă, trebuie să o îngrijesc. Și acolo e rostul meu. Și tata a înțeles asta, dar nu uit niciodată de unde am plecat. Iar acum cartea aceasta a lui Nicolae este fantastică, îi am pe toți din neam aici în carte, iar azi i-am și văzut pe viu, este nemaipomenit să fii în familie”.
Eram curioasă care este cea mai dragă amintire legată de tatăl său. Mi-a spus: „Ziua în care a venit la noi prima dată după ce noi plecasem din țară, în 1972. Atunci ne-a zis cuvintele acesta: „Cu voi nu vreau să vorbesc filosofie, mă plictisește. Vreau să știu ce faceți!». Și a fost așa de frumos atunci… Voia să știe toate nuanțele vieții noastre, tot ce gândim, tot ce facem, tot ce vrem să fim, ca un tată adevărat. Eu mi-am scris amintirile, le-am adunat puțin câte puțin, pentru copiii mei. N-am crezut să fie o carte, dar așa s-a întâmplat să fie”.
Amintirile acestea despre perioada copilăriei din România și a drumului spre Anglia și le-a publicat în cartea „Treziți-vă, suntem liberi!”. Alexandra Noica sau Dina, cum îi spunea tatăl ei și cum îi spun cei apropiați, ne mai povestește că pentru cei patru copii ai săi, bunicul filosof a rămas printre cele mai frumoase aduceri aminte: „Ei știau că, deși România nu era liberă și el era departe de ei, știau că bunicul lor este cineva special, un bunic foarte plin de dragoste pentru ei. întotdeauna, când venea pe la noi, tata avea timp pentru ei și le făcea cadouri, își făcea timp să vorbească cu ei, făcea mici lecții cu ei. îl interesa ce poate să fie fiecare când va fi mare. Despre fata mea mai mare, Anita, a spus că poate să fie profesoară, văzând-o că este mai ocupată de cei mai mici. îi zicea: «Ai talent de profesoară». Și într-adevăr se ocupă de copii. Se ocupa de toți, și îi întreba tot felul de lucruri, îi încuraja. Ultimii doi copii ai mei au un mic handicap, nu pot citi, sunt inocenți, nu au conștiința primejdiei. Lor le zicea tata: «Eu nu știu englezește bine, și în fiecare zi, voi trebuie să mă învățați 12 cuvinte», asta ca să îi forțeze cumva să gândească, să îi facă să lucreze cu mintea lor. Era foarte drăguț, îi ducea la plimbare, iar când veneau le zicea: «Eu acum mă odihnesc și voi trebuie să mă vegheați, vă rog să nu mă lăsați să sforăi». Și într-adevăr, ei stăteau acolo ca îngerii lângă el… Era în 1983, ultima dată când a fost în Anglia”.
Dacă a avut vreodată regretul că tatăl a rămas în România, iar ei au plecat departe de el? „într-un fel. Dar niciodată nu mi-am amintit de el în casă alături de noi. Am plecat când eram foarte mică de la Chiriacu și ne-am dus în casa din Andronache doar cu mama, iar cu tata am stat numai verile la Câmpulung. Am știut că și-a iubit țara și de aceea n-a plecat de aici, în felul acesta ne-a lăsat și pe noi cumva să fim liberi”, spune fiica lui Noica.
Au ținut tot timpul legătura prin scrisori. Ne-a arătat o fotografie impresionantă în care apare toată familia din Anglia, mama sa, Wendy, Constantin, pr. Rafail și Alexandra. „E singura poză în care îi am pe amândoi părinții.” Ne mai arată o fotografie în care tatăl și fiul Noica sunt atât de frumoși: unul – bătrân înțelept, altul – tânăr călugăr, pe urmele înțelepciunii divine. „Poza asta am numit-o «filosoful și teologul», spune doamna Noica. Astfel vine vorba despre credință și-mi mărturisește că și-a botezat toți copiii ortodocși, iar cel de-al doilea soț s-a botezat și el ortodox cu numele Barnabas.
„Soțul meu cântă în corul bisericii, are voce de bas, iar eu mai cos veșminte pentru biserică, mai fac prescuri, suntem foarte apropiați de mediul acesta”. Din această perspectivă se înțelege de ce n-a fost surprinsă când fratele ei a luat calea monahismului, intrând după liceu la mănăstirea din Essex.
„Este o binecuvântare pentru noi, îi simțim rugăciunile”, ne spune despre părintele aflat acum undeva In Apuseni. Când a revenit prima dată în România, In 1995, fiica lui Constantin Noica a simțit că lăsase aici o prietenă care a suferit mult când a plecat… „Acum venim mai des. Iar azi e ceva extraordinar să fiu aici în familie”…
Alexandra nu a fost atrasă de filosofie ca tatăl său, s-a căsătorit de tânără, și-a continuat studiile la Londra și a lucrat la un birou de telefoane internaționale pe aeroportul londonez Heathrow. „Tata întotdeauna m-a încurajat și a spus că să fii mamă este ceva foarte important și ceea ce îi înveți pe copiii tăi este definitoriu pentru viața lor”.
Fiica filosofului a tradus și publicat în Anglia câteva articole scrise de tatăl ei, iar acum dorește să găsească un specialist care să traducă și cărțile lui de filosofie.
La Alexandria, unde evenimentul a fost marcat printr-un colocviu de zile mari, au venit oameni de seamă ai culturii noastre: Mihai Șora, Alexandru Surdu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Constantin Barbu, Viorel Cernica, Andrei Dorobanțu, Ion Fillpciuc, Stan V. Cristea. Fostul ministru Nicolae Noica, prin lansarea cărții sale, „Neamul Noica”, i-a adunat pe toți cei care au aceeași obârșie. De la vârste venerabile până la copiii de sân, să tot fi fost vreo 50 de purtători ai numelui făcut celebru de fondatorul primei – și singurei până acum – școli de filosofie de la noi.
Filele cărții adună poveștile străbunilor, începând cu primii Noici, care au și fost întemeietori ai orașului Alexandria, împreună cu alți oameni din zonă. La colocviu s-au depănat istorioare de suflet, s-au arătat fotografii inedite, scrisori, manuscrise, s-a scos în evidență importanța scrierilor lui Noica. La sfârșit, o doamnă în vârstă îi spunea eminentului profesor Mlhai Șora ceva de genul: „Așa a fost Dinu, mai cu aplecare spre carte, de mic a fost foarte deștept”…
Am ieșit din sala plină cu cei din neamul Noica, trăind sentimentul unei nebănuite izbânzi. Să fi fost conștientizarea faptului că abia de la 100 de ani încolo un filosof este viu cu adevărat? Să fi fost faptul că multe din personajele cu care m-am întâlnit aveau parcă ceva din profilul celui care a scris „Devenirea întru ființă”? Poate. Dar cel mai mult m-a impresionat aerul de liniște și pace transmis de doamna Alexandra Noica, zâmbetul ei către o soartă care, deși i-a luat tatăl mult timp de lângă ea, i-a rezervat amintirea perpetuă a unui părinte iubitor și iubit.

Gheorghe Mocanu

ALCOOLUL ȘI SCRIITORII

O asemenea temă este ocolită de scriitorii noștri. N-am găsit-o nicăieri prin revistele de cultură naționale, deși între cele două noțiuni din titlu există uneori o legătură, observată de celelalte bresle din lumea creatorilor. Am ales tema din dorința a-i liniști pe scriitorii atinși de acest viciu și pentru a le spune că nu au destule motive să fie îngrijorați. Vor fi bucuroși să se regăsească lângă nume ilustre ale literaturii universale, măcar din acest punct de vedere.
Ideea de a aborda un asemenea subiect mi-a fost inspirată de un dialog pe care l-am avut – online – cu un prieten cu care obișnuiesc să-mi petrec clipele de odihnă, seara, după cină, la un pahar cu vin roșu, înainte de culcare. El spune: Sunt de acord că unii scriitori vrânceni au înclinații bahice, dar mă refeream la scriitori în general, nu doar la cei mioritici care se cred genii, și cu opere care circulă numai între Râmna și Milcov. Eu, puțin iritat, îi răspund: Unii scriitori vrânceni au înclinații bahice, ai spus? Excelent! Au numai înclinații, deci nu sunt alcoolici! Chiar așa de-ar fi, tot bine e! în primul rând, Vrancea nu face excepție. Mă uit în jur, în Buzău, Bacău, Galați, Prahova, dacă e să luăm numai câteva județe din vecinătatea noastră, avem confirmarea că și pe acolo găsim scriitori cu asemenea « daruri ». Asemenea înclinații au avut și Nichita, Creangă și alții din literatura noastră clasică. Restaurantul Capșa nu era o biserică! Nu duceau la ureche nici Caragiale, nici Bacovia, nici Camil Petrescu, iar dacă ne uităm spre ruși, unde literatura a fost și este excepțională, adăugăm listei pe Esenin, Gorki ș.a. Destule argumente spre a ne liniști în privința licorilor ce alunecă pe gâturile scriitorilor. Cine spune că oamenii de artă nu pot crea decât pocăindu-se, ori consumând numai ceaiuri și apă plată?
În sprijinul ideii că alcoolul nu este un obstacol în calea muzelor vine site-ul literar- cinematografic Alternative Reel care a făcut o ierarhizare cu cei mai bețivi scriitori americani din toate timpurile, pe locuri fruntașe aflându-se unii dintre cei mai prestigioși creatori. Interesant este că fiecare a avut o anumită filosofie prin care voia probabil să-și justifice viciul de care suferea și care, în mare parte din cazuri, le-a distrus cariera, fiindu-le uneori chiar fatal. Alternative Reel citează din aceste „profesiuni de credință” ale unora dintre scriitorii de pe listă.
Primul loc din top îi revine romancierului și poetului californian Charles Bukowski (1920-1994) care, înainte de a se dedica scrisului, a lucrat un deceniu într-un oficiu poștal, acesta fiind și titlul primului său roman. „Băutura este un lucru sentimental”, afirma scriitorul. „Te scoate din rutina cotidiană, din trupul și mintea ta și te aruncă în perete. Am sentimentul că băutura este un fel de sinucidere, stare din care ți se permite să revii în viață și a doua zi să începi totul de la început. Poți renaște. Eu m-am renăscut de-acum de 10-15.000 de ori”.
Locul doi este ocupat de Ernest Hemingway (1899-1961) El și-a justificat dragostea pentru pahar, susținând că „un om inteligent trebuie din când în când să se îmbete ca să se simtă bine în propria societate”.
William Faulkner (1897-1962) se află pe locul trei. Profesiunea lui de credință era că „nu există un whisky prost. Există anumite mărci care, pur și simplu, sunt mai bune decât celelalte. Dar omul nu trebuie să bea până la 50 de ani, după această vârstă, ar fi prost dacă nu ar face-o.
Lui Edgar Allan Poe (1809-1849) îi revine locul patru. Scriitorul și-a motivat nevoia de alcool: „Beau ca să scap de amintirile mele chinuitoare, de singurătatea mea insuportabilă și deoarece mi-e teamă de soarta care mă pândește în prag”.
Locul cinci este ocupat de F. Scott Fitzgerald (1896-1940) care și-a irosit talentul din cauza băuturii „Mai întâi tu simți nevoia să bei, după aceea băutura mai cere băutură, până când băutura are nevoie de tine”, a constatat
scriitorul.
Jack London (1876-1916) se află pe locul șase. El recunoștea: „Cât eram treaz, mă gândeam doar la băutură. Nici nu puteam aștepta să-mi termin porția zilnică de scris de 1000 de cuvinte. În prima fază, începeam să beau când ajungeam la 500. După aceea, am început să beau înainte de a mă apuca de scris”.
Locul șapte este adjudecat de Jack Kerouack (1922-1969), cel mai faimos scriitor al generației Beat. El se justifica: „Îmbătrânind, am devenit din ce în ce mai bețiv. De ce? îmi place starea de extaz a minții”.
Harry Crews, născut în 1935, în statul Georgia, (locul opt) este considerat unul dintre cei mai proeminenți scriitori din sudul Statelor Unite. Romancier prolific, descriind o lume violentă, nonconformistă, dar plină de umor din sud, cu mai multe accidente care i-au marcat viața, el a fost un mare amator de băutură. Se spune despre el că în ultimul timp renunțase la viciu. El mărturisea: „Alcoolul mă stimulează. Am avut multe momente frumoase împreună, râdeam, vorbeam, dansam împreună la petreceri. Dar, într-o zi, m-am trezit și orchestra a plecat, m-am regăsit printre cioburile paharelor, cu cămașa plină de vomă și atunci am spus: Omule, jocul s-a terminat”.
Locul 9 îi revine lui Frederick Exley (1929-1992). Ziarist și scriitor, autor a trei romane, „Fan’s Notes”, „Pages from Cold Island” și „Last Notes from Home”, Exley a fost un alcoolic notoriu – obiceiul i-a provocat într-un final moartea.
Pe locul 10 al topului se situează cunoscutul autor de romane polițiste, Raymond Chandler (1888-1959), ai cărui eroi nu refuză nici ei câte un pahar, două de băutură. Autorul afirma că „alcoolul este ca dragostea. Primul sărut este magic, al doilea -intim, al treilea – obișnuință. După aceea, poți dezbrăca fata”.

DANIELA ȘONTICĂ

Boabe de râs

Trecea cu joagărul
peste codrii seculari de la Căldărușani,
dădea cu sacâz pe corzile vocale
și gâlgâia boabele de veselie
în ha și hi,
își trimitea râsul peste capetele prietenilor
din copilărie ca peste dealuri mofluze,
zbârlite în soarele dimineții,
își revenea după lunga muțenie.

Râdea, albă ca un after shave prelins pe
obrazul
fără pic de păr,
și urmele lamei o dureau.

Râdea, ca și când râsul i-ar fi vindecat
arborele genealogic,
voia să evadeze din țara lui Gulliver
și nu visa decât la ziua când
nu va mai fi nevoie de nimic pentru asta.

Între râsu-i liliputan și tăcerea uriașă
ar fi vrut să știe cum e să-i cadă plânsul
pe propria imagine retușată.

Cine?

pe noi cine să ne trăiască și să ne moară
într-o singură clipă
în așa fel încât
tot ochiul care ne va privi
să plângă mâine dimineață
ca la un happy-end reușit?
pe cine să împrumutăm atât de ieftin
pentru rolul vieților noastre
care altfel n-ar primi decât aplauze?
cui să-i fie atât de milă
încât să ne alunge din afară în noi
cu durerea falangelor strivite în ușă?
pe noi cine să ne iubească?