Spații culturale nr. 5 (11)
DAN CÂRLEA
scroll
îmi amintesc extrem de clar
perioada și starea de la 16 ani și ceva
când așteptam majoratul ca pe o mântuire
pe atunci nu știam de pragurile psihologice
și nu mă satisface explicația asta
nici acum când emoționat de moartea neașteptată a lui pruteanu
mă uit la albul tăios al dimineții care se revarsă în cameră
inundă patul biblioteca șifonierul fotoliile de la ikea
zâmbesc în câmpul de singurătate care va crește răcoros
traversat de scrollul de la realitatea tv ca o artera spartă.
vizită
in vizită la o familie
pe care o cunosc de când eram copil
am revăzut o parte din lucrurile
luxoase de odinioară mi-am amintit tot ce aveau:
covoare persane de fabrică
pixuri și brichete străine
ciocolată toblerone
bere la cutie de la „shop”
video
telecolor
combină muzicală
și tot soiul de fleacuri din occident
timpul s-a infiltrat în toate acele lucruri
la care jinduiam pe vremuri
lemnul era mai ridat
faianța
gresia
nu mai luminau ca altădată
mașina de spălat cu programe
refuzată la export
întâlnirea a fost emoționantă,
fiecare voia să dea impresia
de firesc, nimic important
nu s-a petrecut între timp sau
dacă au mai fost chestii importante,
în orice caz nimic decisiv,
noi suntem aceiași, totul e ok.
ce faceți, bine?
întrebări despre vecini, nea nelu a murit,
da… familia olaru s-a mutat,
ai lui șugubeață la fel.
Fata lui nea vasile
a terminat facultatea.
ochii doamnei pluteau în cearcăne moi
cadrul argintiu cu care merge
în unele zile strălucea d
iscret lângă pat
ca un bebeluș
ca un nou
foarte iubit membru al familiei
m-am ascuns în baie și am plâns
apoi m-am privit în oglinda veche
cineva îmi stinsese în ochi
sufletul
ca pe’o țigară
macho
aș vrea să aud o împușcătură
tu să-mi ții palma pe tâmplă
gândurile să-mi curgă printre degete
în lume –
un simplu curent de fluturi
îmi ating brațul drept
ființa care a făcut atâtea
necurății în numele meu
e tot acolo
mereu lipită de numărul cald
pe care îmi așez capul în momentele grele
mâna mea dreaptă a ucis o iepuroaică
gestantă la îndemnul vărului meu horia
aveam cinci ani el vreo zece
și trebuia să arătăm că suntem bărbați
plâng de fiecare dată când îmi aduc aminte
am lovit-o în burtă până ce blănița albă mai tremura
doar în bătaia vântului exact ca părul meu blond
download
se crapă de ziuă pe muchiile blocului
și-mi dau seama din nou că-mi plac
primele zgomote ale dimineții
oamenii care merg la serviciu
ca la moarte cu ochii cârpiți de somn
primele ambuteiaje la romană
primele gâtuiri la universitate
matizistele care schimbă banda fără semnal
claxoanele explodând și topindu-se
crescând copiii în burțile mamelor
da
aud cum cresc fetușii în burțile mamelor
share-uirea sufletelor
continuă toată ziua
iar la finalul ei adormim
unii în paturi alții în tărgi albastre
sub girofaruri la capătul tubulețelor
strălucitoare de plastic
7
6
5
4
Dumnezeu te trage în piept
te fumează până la capăt calmându-se
3
2
1
Ești downloadat
COMENTARII CRITICE
ION CRISTOFOR
Poezia și provocările
prezentului
Daniela Vasiloschi a debutat editorial relativ târziu, după o carieră profesională desfășurată în învățământul liceal, ca profesoară de limba latină. Volumele publicate până acum ne descoperă o voce care mai crede în puterea tradiției, a versului construit cu rigoare. Indiscutabil, opțiunea pentru o modernitate temperată aparține unui om cult, ce privește cu reținere spre efemerele mode literare de azi sau de ieri. Ca poet, Daniela Vasiloschi e mai aproape de Octavian Goga și de Adrian Păunescu decât de Tristan Tzara. în opinia sa, poezia civică nu s-a demodat, ci devine mai necesară decât oricând, astăzi când asistăm la o decerebrare accelerată a tinerelor generații, ce tind să înlocuiască paginile cărții cu ecranul televizorului sau al calculatorului.
Deloc interesată de sincronizarea cu poezia ce se scrie astăzi de o cohortă de începători, Daniela Vasiloschi nu rămâne surdă la provocările și neliniștile prezentului. Atât poezia cât și maximele sau cugetările sale sunt o reacție la spectacolul social și politic din jur. Lirica sa denunță derapajele „democrației originale” ce se construiește la noi, cu o inconștientă voioșie, de două decenii. în buna tradiție a clasicilor latini, Daniela Vasiloschi știe că indignarea face versuri și că e greu să nu scrii satire astăzi. Poemele sale mai recente sunt încărcate de energia indignării, ca în poemul „Libertatea de apoi”, ce aruncă săgeți ironice spre o realitate desprinsă din coșmarurile existenței de zi cu zi sau din pagina ziarelor: „Hai să gustăm suprema libertate, / Să ne-mbătăm pân-om cădea pe spate, / Să ne drogăm cât ține buzunarul / Și noaptea să ne-ncăierăm cu parul! // Să devorăm suprema libertate / Cu babalâci în criză de etate, / Dar ofertanți de cârduri suculente, I în maraton după adolescente. // N-avem biserici și n-avem nici țară, / Furăm aici și omorâm pe-afară. / Nu ne iubim părinții și nici frații, / în euro se numără Carpații.”
Privind în jur, poeta își descoperă și exploatează o fibră de moralist inflexibil. Nici un segment al vieții noastre publice nu rămâne neexplorat, nici o turpitudine nu scapă din vizorul acestei exemplare conștiințe etice. Poeta constată cu stupoare degradarea vieții și a spiritualității contemporane, sub toate aspectele, ca în poemul, „Dezgust”, în care portretul șarjat are accente macedonskiene: „Nu ești decât un dezertor / Ca un soldat de plumb în / Piață/ Azi căile ni se despart, / Mai poți să îmi provoci doar / Greață. // Spoind taraba de la circ / Te-ai răsucit ca izmă creață, / Un dezertor jucând șotron, / Dezgustător ca o mătreață. // Antreprenor întru nimic / Și dobitoc de meserie / în creierul tău foarte mic / 0 muscă zace-n agonie. // Te-aș amplasa într-un muzeu / Drept unică legendă vie. / Adio, suflet de lacheu, / Și crasă mostră de prostie”. Lașitatea, mizeria, sărăcia, pierderea demnității și a reperelor morale într-o societate dominată de un capitalism sălbatic, corupția și îndobitocirea permanentă prin intermediul unei mass-media aservite marelui capital sunt printre temele predilecte ale acestei lirici încărcate de energia unei conștiințe pure și disperate.
Autoarea Magiei cuvintelor (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009) își construiește poemele ca șarje polemice, utilizând din belșug imprecația retorică și acizii corozivi ai ironiei. Deloc monotonă, poeta știe să alterneze ritmurile poemelor, adaptându-le la tema dezbaterilor sale etice. Spectacolul degradant al societății e tradus în ritmuri barbiene, în linii energice, caricaturale: U! Iu! Iu! / La Luna șuie, / Fuge dracul de tămâie, / Hoțul se căpătuiește / și naivul se spetește / U! Iu! Iu! / Cu buha-n par, / Torni din ceașcă în pahar, / Cu stropi de miliardari / Și-un popor de căpșunari // Be! He! He! / Cu saltimbancii,! / S-au prea mucezit colacii / Recondiționăm deșeuri / Și-n afar’ spălăm veceuri.// Halal material uman, / Parcă-i vremea lui Satan: / Fufele cu silicon / Șmecherii în avion. / Mori cu adevăru-n brață / Și te-nvinge-un nătăfleață, / Absolvent de girofar / Cu studii în numerar”. Poezia din care am citat se intitulează „Lumea lui Satan”, titlu emblematic pentru universul poeziei sociale a Danielei Vasiloschi, cu viziunea infernală a unui univers uman aflat la limita disoluției morale și degradării, a traumelor de caracter și a machiaveriâcurilor balcanice. E o lume în care alternarea la putere a actorilor politici e o operație de simplă schimbare, caragialescă, a unor canalii cu altele, un troc între demagogii electorali („Troc! troc! troc! / Schimbă hoț pe dobitoc.”).
Poezia socială, cu șarjele incandescente ale unui vulcan al indignării, nu e singura ipostază a acestei sensibilități ultragiate, crescută în cultul marilor valori naționale și a unor repere morale solide. Găsim în paginile prezentului volum și poeme ale retragerii în universul intim al propriilor neliniști. Poeta meditează, de pildă, la dispariția unui scriitor lucid și responsabil ca Octavian Paler, văzut ca „Un mit copleșitor / Prin demnitatea statuară / A înțelepciunii”(„Viața ca un peron”). Altă dată, transcrie câteva „gânduri de Paști”, meditează asupra feloniei timpului și entropiei universale sau asupra fragilității propriei condiții. întâlnim în paginile volumului și câteva poeme ce se constituie ca psalmi sau rugăciuni pioase adresate Divinității cu un glas ce părăsește trufia, îmbrăcând hainele umilinței creștine.
Complexă, dramatică, plină de întrebările unei conștiințe răvășite de erorile veacului, poezia Danielei Vasiloschi e un document uman tulburător. Lirica sa reflexivă se prelungește în cugetările și maximele ce întregesc acest jurnal liric, în volumul A fi sau a nu fi (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009), singular prin încărcătura sa umană. Sunt, în general, reflecțiile unei femei ce își instalează punctul de observație în atmosfera unei societăți pornite pe panta consumerismului și a goanei după bunuri materiale. De altfel, tentația aforistică e prezentă și în poezii. Numeroase dintre aceste cugetări sunt memorabile, dezvăluind o gândire originală, ce ocolește locurile comune. Am putea cita oricare dintre cugetările acestui moralist modern, ce privește spre lume cu un ochi atent, dar nu uită, cu sinceritate, să-și sondeze nici propriile abisuri, lată doar câteva mostre din aforismele poetei:
„După marile furtuni ies la suprafață gunoaiele.” „Suferința e botezul de foc al unui alt început.” „Cine distruge cu bună știință sau inconștient identitatea națională a unui popor e vrednic de pus la zid.”
în toate aceste manifestări spirituale, Daniela Vasiloschi se dovedește o sensibilitate vie, al cărei talent literar, hrănit din belșug cu lecturi clasice, se unește cu o luciditate tăioasă, asociată cu rigorile morale ale unei conștiințe ce nu acceptă compromisurile și convențiile gândirii leneșe. într-o lume tot mai debusolată, lectura poeziilor și cugetărilor sale, dominate de halucinanta imagine a coșmarului social, de o nobilă și tragică tristețe, constituie o revelație.
Daniela Vasiloschi
Orfeica ispită
Să râzi, să plângi sau să visezi
Un moment de duioșie
Și când cortina s-a lăsat
Să-ți numeri banii de chirie
Să-ți lași durerile la ușă
Și luminat de reflectoare
Să arunci sorții o mănușă
Să râzi când inima te doare
De-atâtea vieți transfigurat
Punându-ți sufletul pe tavă
Pe zi ce trece devorat
De prometeica otravă
Să uiți că viața te-a rănit
Deși joci rolul tuturor
Să-ți scoți peruca obosit
În propria-ți viață spectator
Dar să trăiești molipsitor
Purtând orfeica ispită
Într-un vârtej amețitor
Pe scena cu lira vrăjită
Târziu cortina s-a lăsat
Se mai lucrează la decor
Arcușul plânge sacadat
A mai murit un biet actor
PETRACHE PLOPEANU
Ionuț Caragea în Negru sacerdot —
poetul ca pretext al poeziei
Negrul care vine din cartea Negru sacerdot a lui Ionuț Caragea, apărută în 2008 la Editura ieșeană Fides, nu este unul obișnuit, un negru banal, ci, dimpotrivă, capătă și pentru că autorul ne-o spune tranșant în titlu, dar și datorită impusului cultural determinat în urma lecturii, o altă dimensiune, aceea a pretextului. Acest cuvânt nu trebuie să fie acceptat în conotațiile sale efemere, ci ca suport al întemeierii unei adânci reflexivități a poetului asupra cojii fenomenelor pe care suntem siliți să ne așezăm, voluntar sau involuntar, genunchii realității noastre intrinsece.
lonuț Caragea își numește cartea Negru sacerdot dintr-un puternic dor de a se apropia indirect de ceea ce de obicei scapă la o privire atentă. Fenomenele lumii acesteia nu pot fi apropriate, pare a ne spune poetul, decât printr-o anumită viclenie, printr-o anumită simulare a esențelor, acestea fiind rezultatele ontologice a tot atâtor pretexte încântătoare, pentru că tot ceea ce produce concluzii poetice, tot ceea ce este esență a realului, dar în aceeași măsură este și miez poetic, produce cele mai fascinante fructe din această grădină a deliciilor negre și sacrei
A găsi un titlu care să ilustreze, cu destul de mare apropiere, esența poeziei din Negru sacerdot, îndeamnă la cufundarea în această materie sublimă a cuvintelor ce se autodepășesc într-o autonomie a transformărilor permanente și uneori neașteptate, înotând pe sub puțina lumină, pentru că negrul te împiedică să te avânți pe culmile pe care de obicei poezia ți le oferă, având drept ecou un cuvânt încărcat de semnificații puternice, acel „sacru” care îți atârnă de picioare și care te poate duce la fund, ai timpul necesar, dacă nu cumva ești un înotător prea grăbit să găsești comoara scufundată, să te identifici cu această atmosferă a straturilor ce se acoperă unele pe altele, a straturilor poetice care sunt unele pentru altele, într-o continuitate întreruptă de la poem la poem, tot atâtea pretexte ale unei cunoașteri intime a complementarităților ce ne asigură stabilitatea și în același timp drumul spre sublim și transcendent. Poetul ca pretext al poeziei apare în acest caz ca o sursă de simulare a acelor esențe despre care vorbeam mai sus, dar, mai mult, în acest caz ideea merge pe identificarea celor două coloane ale acestui templu: poetul și poezia! lonuț Caragea nu se sfiește să-și afirme stăpânirea asupra întortocheatelor căi întunecate pe care și le-a luat drept pretext, pentru a ajunge la ceea ce dorește cu adevărat — dar cine poate afirma ce este adevărul? — și de multe ori ajunge la aceleași pretexte care sunt încărcate de data aceasta cu noi semnificații. Pretextul devine concluzie, iar concluzia poate să-și reamintească statutul de pretext. în acest sistem de referință, chiar pretextul este pretext, fiind de fapt un refugiu al conștiinței creatoare într-un univers sigur, acela care permite manifestările puterii ei.
Chiar la o primă lectură ni se dezvăluie pretextul ambientului în care poetul se ridică și înalță spre noi și spre alte direcții insesizabile spiritelor obișnuite, incantații prin care creează poezia straturilor întunecate ale ființei umane, poezia spaimelor umane, a ororilor existențiale, trupești și spirituale, spațiul poetic al unei lumi cuprinse de enigme, durere, boală, suferință, stricăciune, moarte, plâns, uitare, descompunere, chin veșnic spațiu ilustrat, la fel, ca pretext prin noapte, lună, cruce, cadavru, coșciug, cimitir, viermi, pustiu, Styx. Nu este cineva exterior poetului cel care să folosească aceste cuvinte prin care încarcă un spațiu cu evenimente depreciative în sens existențial, ci chiar el este acela care pretextează încontinuu încărcându-și planurile existențiale cu spații și evenimente care trebuie să-l ajute în crearea acelui negru sacerdot, pentru că spațiul și evenimentele la care m-am raportat și s-a raportat până acum poetul, nu reprezintă altceva decât materialitatea obișnuită negrului sacerdot de mai târziu. Acest negru sacerdot nu are o întemeiere normală ci una sublimă și neapărat transcendentală.
Poetul lasă deoparte ceea ce îl înconjoară și care ne trezește, la o trecere rapidă, o reacție de
tremur a presimțirii ororii și lasă deoparte și evenimentele de același tip, aceste lăsări deoparte neavând legătură cu acele căutări ale esențelor, numite aici concluzii ale tuturor pretextelor identificate și folosite de poet.
Dacă vorbim de pretexte, dacă vorbim de poet ca pretext al poeziei sale, suntem obligați să argumentăm concret și cu greutate afirmațiile respective. Desigur că ideea de bază a acestui articol este aceea a substituirii pretextelor, a metamorfozei acestora, a dinamicii pretextelor și mi se pare că folosind acest pretext (sic!), nu fac decât să adaug posibilelor interpretări asupra poemelor din cartea citată, alte dimensiuni, pe care însă nu ne sfiim să le proclamăm ca fiind puternic întemeiate pe însuși ceea ce ne permite poetul să identificăm!
întreaga carte cu toate poemele cuprinse în ea, poate fi înțeleasă foarte bine ca o permanentă dedublare, dar nu în sensul unei înșelări conștiente a cititorului, sau a unei auto-înșelări a poetului — uneori poezia se pretează unor asemenea prezențe ludice — ci în sensul creării unor planuri duble în fiecare poem, acela al pretextului și acela al concluziei, ca și cum putem vedea coaja și în momentul sacrificării acesteia, miezul. Poetul continuă actul sacrificării prin înveșmântarea cojii în miez și așa mai departe, într-o dinamică permanentă a schimbării planurilor și straturilor poetice, ceea ce oferă o amprentă inconfundabilă lucrării sale, tehnic vorbind, dar și ideatic și compozițional.
Ionuț Caragea este un constructor de esențe care asemenea unui zidar priceput, folosește cofrajul la îmbrăcarea pereților iar conținutul pereților se constituie într-un cofraj pentru alți pereți, așa se înalță edificiu poeziei acestei cărți.
Ce pretexte identificăm în poemele cărții de față? Desigur travaliul găsirii și interpretării cu exemplele aferente, ale tuturor pretextelor existente, este deosebit, în sensul dificultăților, dar și în sensul responsabilităților pe care trebuie să și le asume cel care se îndeamnă la o asemenea muncă. în cele ce urmează voi încerca să schițez muchiile acestei figuri geometrice deosebite, edificate neapărat în plan, nu numai în planul reflectării în conștiința fizică a fiecăruia dintre noi, ci și prin proiectare în sublim și raportare la transcendent. Poezia lui Ionuț Caragea este una cu volum care se susține în toate cele trei dimensiuni ale unei creații de artă: conștiința, sublimul și transcendentul. Desigur că o face cu ajutorul acestui instrument surprinzător, dar care poate fi identificat cu ușurință dacă stărui asupra poemelor lui, pretextul și, mai mult, transformarea eului în pretext pentru propria poezie și a propriei poeziei în pretext pentru eul său!
Așadar care sunt pretextele folosite de poet: – nu am alcătuit o clasificare logică, lăsând întâmplarea să-și spună cuvântul — existența ca pretext al scrisului „Rămîne doar coperta, sicriu de abanos, / Ce am ajuns cu toții… și oare cu folos?”, Durere-moarte-viu, luna ca pretext al veșnicului călător „îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor… / …înnod capete de viață, veșnic tristul călător”, Negru sacerdot, vederea ca pretext al depărtărilor „Deschide ochii larg, privirea să-ți ajungă / La zări de veșnicie, nu este cale lungă”, Deschide ochii larg, nunta ca pretext al crucii „voi celebra cu crucea – o nuntă de argint”. Nunta de argint, boala ca pretext al plăcerii „port în mine boala ca pe-o mîngîiere / poate cine știe, voi simți plăcere/, Boala, plecarea ca pretext al iubirii „cînd vei pleca departe îți voi trimite-o floare / și-n plic o sărutare, femeie- vărsător”, Femeia-vărsător, presimțirea ca pretext al întunericului și despărțirii „am o presimțire — vagă / noaptea cîinii își dezleagă / rănile nu le mai număr / îmi port îngerul pe umăr”, îmi port îngerul pe umăr, viața ca pretext al visului „năucitoare clipe, poeme indecente / aceasta este viața, un vis: festina lente”, Festina lente, crima ca pretext al credinței „Să-i torturezi cu grijă în ultimul moment. / Hipnotizați, stăpîne, credința le-o rectific”, Jack Spintecătorul, macabrul ca pretext al efemerului „las viermii să-mi asculte / în sunet descompus /refrenul cărnii moarte / umplute de humus”, Macabru, durerea ca pretext al nimicniciei „Unii te calcă pe mînă / alții îți pipăie fundul / zaci fericit într-o rină, / reazem — țărîna și prundul”, Migrenă, suferința ca pretext al tăcerii „Destin, suferință adîncă, / mă legeni pe brațe părinte, / adorm în suflet de stîncă / printre atîtea…cuvinte. / …Tăcerii nătînge / amare cuvinte, / părinții de stîncă, / morminte.”, Reguli nescrise, neputința ca pretext al pregătirii trecerii dincolo „azi pleata e căruntă / și iarba nu-i cosită / privirea ta senină / apune istovită”, Azi iarba crește-crește, coșmarul ca pretext al obișnuirii cu lumea de dincolo „Te trezești în bezna crudă / Față-n față cu o hîdă / Ce privirea și-o încruntă / Și începe calm să rîdă”, Creatoarea de coșmaruri, noaptea ca pretext al amintirii „Frig în tainițele nopții / Rece curge igrasia / Luminările și morții / Ne umbresc copilăria”, Frig în tainițele nopții, moartea ca pretext al vieții „am rămas fără cuvinte… / morții strigă din morminte: / hai să facem schimb de locuri! / moartea n-are flec la tocuri”, Moartea n-are flec la tocuri, drumul ca pretext al cunoașterii „îmi scutur costumul de praf și de scrum / și merg cu tristețe pe ultimul drum / încerc să găsesc răspunsul la toate / și cad — mă ridic — și mă tîrîi pe coate”. Pe ultimul drum, discursul despre singurătate ca pretext al bogăției sufletești „nu sînt singur, am credința argintată într-o cruce”, Nu sunt singur, meditația despre moarte ca pretext al întoarcerii la origini „Ți se interzice visul / Și te- ndrepți către infern, i Fericirea, paradisul / Sînt în pîntecul matern”, Pîntecul matern, afirmarea umanității ca pretext al degradării ei „intimități și vicii / prejudecăți, capricii, / atacuri sexuale, / nu suntem animale”, Nu suntem animale, poetul ca pretext al poeziei „Sînt eu poet al sufletelor triste / jertfă îmi este versul sîngerind, / pe-altarul clipelor neprețuite, / la pieptul tău aș vrea din nou să piîng. / Sînt un izvor secat de neputință, / al contemplării veșnic autor, / prin poezii de dor îmi fac zapise / între prezent, trecut și viitor”, Poetul sufletelor triste, bătrânețea ca pretext al timpului „umbra bătrîneții nu cunoaște nume / dar le recunoaște după calendar / zile după zile în întreaga lume / joacă baba-oarba și dă moartea-n dar”, Baba-oarba, iubirea ca pretext al destinului „te iubesc, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor; … / … amintire, un destin, în pâmînt se scurge lin;”, Lupoaica, dorința ca pretext al revenirii „pot să șterg cu buretele totul? / sau să revendic iubirea ce-a fost? / timpul trece și trece degeaba / eu îmi zidesc prin credință un rost”, Pot să?…, slăbiciunea ca pretext al credinței „cînd moartea ne¬arată o singură cale / spre cruce se merge-n picioarele goale”, Să credem cu toții-n minunile lumii, omul ca pretext al neatinsului „Și iată-l cum pășește / Poet printre poeți / Lumescul nelumescul / Mă vreți și nu m-aveți…”, Ș/ semeni printre semeni, divinul ca pretext al frumosului sublim „aș vrea o stea să-mi dai, i atît îți cer, o stea. / din baldachin de stele / coboară către mine / un fulg de nea”, Dragostea de heruvim, timpul ca pretext al golirii de sine „Mă lepăd de umbra ce-mi ține sufletul viu, / de urmele pașilor rătăciți în pustiu”, Renunțare, Eminescu ca pretext al pierderii sublimului „lacrimi se alunecă șuvoi pe obraz, / amintindu-mi de întîiul sărut, / inima freamătă de atîta necaz / noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut”, Lui Eminescu, crucea ca pretext al amneziei „colind cimitire, aduceri aminte, / iubirile mele cu somnul cuminte, / strigoii dansează — Spărgătorul de cruci, / în liniștea nopții te dezgrop, mă seduci”, Spărgătorul de cruci, chinul ca pretext al izbăvirii „Și viermii se îndoapă din leșuri putrezite / Și porți spre izbăvire ce strașnic sînt păzite”, Vigor Mortis, visul ca pretext al sfidării „Să te-alerg pe malul mării, / Să-ți spun șoapte dulci de-amor / Și în clipa sărutării / Să sfidăm natura-n zbor…”, Te-am dorit, comparația ca pretext al iubirii de patrie „Tu, Sfinte Laurențiu, nu ai aceleași vine, / Ca ale mele brațe ce-au îndurat mînia, / N-ai cunoscut Carpații, cîmpiile Rovine, / Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România”, Tu, Sfinte Laurențiu, despărțirea ca pretext al cuvântului „Patul mă-mbracă în veșminte / Croite lungi pîn’ la pâmînt / Albe ca neaua pe morminte / Și reci ca ultimul cuvînt”, Ultimul cuvînt, sufletul ca pretext al dumnezeirii „oare cine știe visul / din ce lume se ivește? / eu te aflu-ntr-o icoană, / mă iubești dumnezeiește…” Un oarecare, poezia ca pretext al poetului „poetul e în vervă și verva e poetul / ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul? … / … poetul e în vînă și vîna e poetul / și sîngele ne spune; acesta e profetul”, O pată de culoare, nemurirea ca pretext al Faptei „pe lume un Om a iubit, în Cer nemurirea așteaptă / ca toate cuvintele lui să fie o singură Faptă”, Dreptul la nemurire, destinul poeților ca pretext al existenței celorlalți „nu credeți că poate acum e momentul / să-i cerem iubirii și devotamentul? / nu credeți că astăzi cuvîntă profeții? / cu cine se luptă întruna poeții?”, Soarta poeților.
lonuț Caragea ne învață că totul este o creare de pretexte și că suntem siliți permanent să pretextăm existența noastră prin tot ce facem, iar pretextele noastre să fie puternic întemeiate. El o face admirabil prin volumul Negru sacerdot, dovedind încă odată că orice pretext poate fi, dacă este însoțit de poezie, sublim și poate atrage asupra poetului binefacerile transcendentului.
