Cenaclul Alexandru Sihleanu – 13 Ianuarie 2024
ZIUA CULTURII NAȚIONALE, ZIUA NAȘTERII MARELUI POET ROMÂN MIHAI EMINESCU
Sâmbătă, 13 ianuarie, ziua † Sf. Mc. Ermil și Stratonic; Sf. Ier. Iacob, episcop de Nisibe, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Smarandache (Manea) Agheană.
„(Inversare) Nereușind cu făcălețul/ Să își educe nătăflețul,/ Soția schimbă iute foaia/ Și va-ncerca și cu tigaia. (Ironie) Se povestește, măi frate,/ Că sarea-i bună în bucate./ Și te întreb, acum, cucoană,/ De ce-mi pui sare pe rană?” (Safta Leaută, prin telefon, cu drag de la Năvodari)
A continuat lectorul de serviciu dna Aneta Țâru Dumitreșteanu, care a prezentat un eseu, intitulat: DESPRE FASCINANTA POVESTE DE IUBIRE DINTRE MIHAIL EMINESCU ŞI VERONICA MICLE.
Vă ofer lectura:
„MOTTO: „Dacă nu-l iubiţi pe Eminescu şi nu puteţi a-l înţelege, lăsaţi-l să doarmă în pace măcar o vreme!” (Constantin Noica).
Când am vizitat pentru prima dată Iaşul, am mers din prima zi la TEIUL lui EMINESCU, după premiza lui Marin Sorescu: „Eminescu este dorinţa noastră de a fi!” sau de la cuvintele lui Nichita Stănescu: „Cine în viaţa lui nu vede Iaşul, să nu spună că e român!” sau „Cine vizitează Iaşul şi nu vede TEIUL lui EMINESCU, să nu spună că e român!”
Între Nichita Stănescu şi Mihai Eminescu este o analogie, deoarece amândoi au în opera lor poetică, cât şi eseistică atât întrebări, cât şi răspunsuri similare referitoare la identitatea şi destinul neamului românesc. Aşa cum scriitorul italian, Dante Alighieri, şi-a luat în lumea cărţii sale, DIVINA COMEDIE, ca ghid pe poetul latin Virgiliu şi Nichita l-a luat în călătoriile sale eseistice şi poetice pe Mihai Eminescu ca o călăuză în asumarea mai ales a întrebărilor cu care se confruntă fiinţa creatoare.
Au trecut ani, am mai vizitat Iaşul şi TEIUL lui EMNESCU, dar în 2022 când am avut din nou prilejul de a ajunge în Iaşi, cu ocazia unui pelerinaj, la Sfânta Cuvioasă Parascheva, am trecut iar prin Copou şi am admirat minute în şir bustul poetului. În orele unei amiezi senine de toamnă, cu liniştea în suflet, după ce m-am închinat şi m-am rugat la sfintele moaşte, deodată, în minte, mi-au revenit cuvintele Veronicăi Micle adresate lui Mihai Eminescu din scrisoarea trimisă acestuia, după ce, acesta, pleacă din Iaşi la Bucureşti. Scrisoarea e un răspuns la dezamăgirile lui, privind „indiferenţa” ei faţă de iubirea pe care acesta i-o declara vizibil de fiecare dată în public.
Citez:
„Îl iau pe Dumnezeu ca martor, că nu era o indiferenţă reală: această răceală simulată, nu era decât contrabalansarea dintre dragostea ta imensă pe care o afirmai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit toată persoana ta în prezenţa mea, nu era decât o dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât, chiar şi persoana cea mai proastă, ştia că eşti îndrăgostit de mine. Deci, nu trebuia să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători, reciprocitatea unei iubiri aşa de mare?…
În aceste momente de meditaţie, treceau pe lângă mine grupuri mai mari sau mai restrânse de români veniţi de prin toate colţurile României să se închine la moaştele Cuvioasei Parascheva, dar cu toţii treceau şi pe aici. Cred că în sufletul fiecărui român, care mai ştie câte ceva din opera poetului şi din viaţa sa zbuciumată îl consideră un sfânt. Da, şi e un sfânt pentru cei ce simt cu adevărat româneşte, deoarece el ne-a pecetluit limba, care ne menţine şi ne susţine ca un neam destoinic printre neamurile planetei. Dincolo de spaţiul de pământ şi de piatră, dincolo de spaţiul temporal-istoric, odată ce în cultura română a apărut fenomenala operă eminesciană s-au distins două direcţii de întâlnire cu ţara, două direcţii ce au spaţiul lor sacru :
1: Lumea limbii române.
2: Lumea poetică a lui Mihai Eminescu.
De aceea Nichita Stănescu a afirmat: Limba română e patria mea!
Eternitatea bravului poet român este asigurată şi de opera sculpturală a diverşilor artişti, care au ridicat în mai toate oraşele României câte un bust EMINESCU, pe lângă celebra operă literară, ce este scrisă, editată şi reeditată, an de an de toate editurile din ţară …
Pentru a-i cinsti şi azi, la 174 de ani de la naştere memoria Luceafărului poeziei româneşti vă voi reaminti câte ceva din POVESTEA DE DRAGOSTE DINTRE VERONICA ŞI MIHAI.
Plină de durere şi pasiune această poveste de iubire este cea mai fascinantă din toată literatura romantică românească, desfăşurându-se după reguli sociale şi morale încâlcite, după despărţiri vijelioase şi împăcări lăcrimate, finalul, după cum ştim, fiind unul tragic.
Iată firul poveştii: Cei doi se cunosc la Viena când Mihai este student, iar Veronica vine cu soţul, profesorul, Ştefan Micle să se trateze de o anumită boală, rămânând singură aici şase luni. Se văzuse doar o singură dată în casa prof. Micle, cu ocazia unei vizite ocazionale cu prietenul Miron Pompiliu, secretarul profesorului… Ea cânta la pian o piesă muzicală inspirată din biblie. Văzând-o s-a îndrăgostit subit de ea, portretul ei rămânându-i în minte şi-i dedică mai multe poezii ca : Venere şi Madonă, Copilul cu păr blond, Floare albastră, Floare de cireş, etc., de acum ea devenind muza lui pe toată perioada poetică.
În ciuda multiplelor piedici morale, sociale, economice, după ce se cunosc personal, la Viena, când aceasta îi face o vizită la gazdă, iubirea lor durează până la plecarea lor din lumea aceasta. Veronica, la rândul ei, îi dedicase şi ea nişte versuri, după ce îi citise poeziile şi aflase de la prietenii comuni de la Junimea cine este şi încurajată de gazda ei, d-na Lawerbach, la care şi Eminescu locuise o perioadă, îl vizitează încă din primele zile sosirii la Viena, când încă nu-i plecase soţul. Surprins plăcut de vizita şi propunerile ei despre dorinţa de a cunoaşte oraşul călăuzită de el, îi ţine companie toată perioada şederii ei la Viena, dragostea lor înflăcărându-se pe fiece zi trecătoare.
Ea vine în ţară, iar el pleacă la Berlin pentru a-şi lua doctoratul în filosofie, la insistenţele lui Titu Maiorescu, care îl ajută financiar. Din varii motive, el nu-şi dă doctoratul, refuză diplomatic postul, spre dezamăgirea părinţilor şi a celor de la Junimea, care sperau că va fi numit profesor universitar când Titu Maiorescu va lua conducerea la Ministerul Cultelor.
Dat afară de la Biblioteca Central Universitară, lucrează o perioadă la Banca Comercială din Iaşi şi frecventează seratele literare organizate şi susţinute de Veronica Micle, care între timp devenise persoană publică. Colinda însoţit de Creangă sau singur locurile frecventate de Veronica în speranţa doar de a-i vedea chipul, plimbându-se adesea prin dreptul ferestrei casei ei cu amărăciunea în suflet. Despre această perioadă Mihai Eminescu scrie undeva: „Doi ani de zile, Doamne, n-am putut lucra nimic şi am urmărit ca un idiot o speranţă, nu numai deşartă, ci şi chinuitoare…” După o vreme scrisorile lui Mihai şi-au atins scopul scontat şi Veronica i-a răspuns cu iubire, făcându-i chiar şi o vizită la gazda lui, despre care Eminescu scrie . „A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe! Strângând-o la piept, am sărutat-o! Ea mi-a adus ca daruri flori albastre, pe care le voi păstra toată viaţa mea…!”
Au urmat luni de suferinţă …timp în care şi-a pus toată iubirea în versuri: Iubind în taină, Ce șoptești atât de tainic, Venin şi farmec etc.
După ce, sătul să trăiască o iubire neîmpărtăşită, după ce îi propune Veronicăi să divorţeze, pentru că dorea să fie numai a lui, dar ea refuză cu gândul de a avea o pensie la bătrâneţe de pe urma profesorului, în schimbul anilor de tinereţe pierduţi, căsătorindu-se cu el, Eminescu începe să dea înapoi. Un alt motiv pentru care Veronica nu voia să divorţeze era şi faptul că ea avea două fete de întreţinut şi nu voia ca cheltuielile să apese pe umerii lui Eminescu. Răceala iubirii lor se simte din poeziile publicate după 1876, în care sentimentul de fericire din versurile lui relevă o stare generală a iubirii… Tot acum unii prieteni de la Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu îl avertizează pe Eminescu, spunându-i că Veronica flirtează cu unii ofiţeri, otrăvindu-i şi mai mult sufletul.
Eminescu pleacă la Bucureşti, intră redactor la ziarul TIMPUL, unde e coleg cu Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Îşi scriu din ce în ce mai rar, Eminescu gelos se îndrăgosteşte de Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, dar se dedică cât mai mult activităţii gazetăreşti. Datorită acestui fapt relaţia dintre cei doi se răceşte, dar tot Veronica o reia prin scrisori, alternând prin cuvinte de iubire, dar şi de reproşuri. Într-una din scrisorile către Veronica acesta menţionează: „Sunt trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile tale mă mai bucură!“
În 1879, suferind fiind, profesorul Ştefan Micle moare, Veronica devenind oficial iubita lui Eminescu. Cu toate eforturile pe care le face Veronica, ajutată de Eminescu de a primi pensia aşteptată nu reuşeşte. Abia în 1882 când ajunge Mihail Kogălniceanu la putere i se aprobă dosarul, dar pensia o ia abia în 1883.
Veronica, văduvă fiind se mută în 1881 la Bucureşti, şi locuiesc împreună o perioadă în strada Buzeşti, la nr. 5. După declaraţia fiicei ei, Virginia, aceasta a avut şi un copil cu Eminescu, care s-a născut mort. El se plânge că e foarte obosit, ea nu-l crede, şi-i dă un ultimatum de a o lua de nevastă. El îi spune că lucrul acesta se va întâmpla doar atunci când vor avea destui bani.
După o perioadă de acalmie, când poetul este liniştit, vijelia se întoarce şi după aproape un an şi jumătate iubirea lor iar o ia razna, desfăşurându-se cu reproşuri şi gelozie furibundă, ea povestindu-i de aventura ei cu Ion Luca Caragiale ceea ce duce la despărţire spre sfârşitul anului 1882. Se împacă din nou, el o iartă pentru aventura cu faimosul Caragiale, aducându-i chiar circumstanţe atenuante, dar Junimiştii îi pun din nou oprelişti, spunând că dacă s-ar căsători geniul său ar avea de suferit, deci şi literatura română…
În 28 iunie 1883 Mihai Eminescu când, obosit, acesta are o criză de nervi, este internat forţat la sanatoriul de boli nervoase a doctorului Şuţu din Bucureşti. I se pune diagnosticul… alienaţie mintală, sifilis şi alcoolism. I se aplică tratamente neadecvate şi purtat prin sanatorii din Viena sau Italia starea lui de sănătate se agravează. Revine din Italia în 1887 însoţit de prietenul său Chibici pe care îl roagă să-l ducă la Văratec. După o perioadă când se simte mai bine, revine la Iaşi apoi merge la Botoşani unde este îngrijit de sora lui Harieta, sănătatea degradându-i-se vizibil.
Într-un reportaj de la una din pomenirile marelui român, profesorul Nicolae Georgescu, pomeneşte cum că poetul Alexandru Vlahuţă, cu ocazia unei vizite pe care o face lui Eminescu la Sanatoriul doctorului Şuţu, a găsit pe un capăt de hârtie următoarele versuri ale poetului, dovadă a sufletului său curat, plin de evlavie şi suferinţă:
„Atâta foc, atâta aur/ Atâtea lucruri sfinte,/ Peste-ntunericul vieţii/ Ai revărsat Părinte!”
În aprilie 1889 Veronica, distrusă sufleteşte de starea în care se afla poetul, scrie lui A. C. Cuza, prietenul lor: „Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămână cel puţin acela al poeziei, care pentru mine s-a întrupat în fiinţa lui Eminescu!“
După ce fiica cea mare a Veronicăi, Valeria pleacă la Paris, Veronica vine la fiica sa Virginia în Botoşani unde aceasta era profesoară. Îl vizitează cât mai des pe Eminescu şi-l convinge de a reveni la Bucureşti pentru a fi mai bine tratat. El o ascultă, dar în noaptea de 14 spre 15 iunie Mihai Eminescu se stinge din viaţă, în spitalul doctorului Şuţu, singur, părăsit de prieteni.
Corpul neînsufleţit al marelui poet a fost depus la Biserica Sfântul Gheorghe. Veronica vine şi, discret, se apropie de catafalc, punându-i pe piept un buchet de viorele, simbolul iubirii lor, recunoscută fiind doar de două persoane. A doua zi, 17 iunie, pe o vreme mohorâtă, ploioasă, cortegiul, urmat de un număr restrâns de prieteni, a fost condus pe ultimul său drum la Cimitirul Belu şi îngropat la umbra unui tei Luceafărul poeziei româneşti.
Când Eminescu se zbătea în agonia morţii, Veronica, dintr-un instinct inexplicabil scrie poezia:
RAZE DE LUNĂ: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!/ Ai zis tu şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe/ Duşi de al iubirii farmec – privind cerul împreună –/ Noi visam eternitatea în durata unei clipe.”
Prin acest material dna Aneta Țâru Dumitreșteanu a subliniat importanța zilei de 15 ianuarie, ziua când se împlinesc 174 de ani de la nașterea poetului național al românilor Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale. Felicitări pentru omagiul adus Luceafărului poeziei românești! O așteptăm și cu alte materiale interesante.
„Veronica Micle a intuit genialitatea lui Eminescu, așa cum reiese din poezia Lui X: „Vârful ‘nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge …/ Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt –/ Astfel tu ‘n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.// Și dorești a mea iubire … prin iubire pân’ la tine/ Să ajungă si-a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,/ Cum să fac? Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,/ Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.// Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții/ Și numai din depărtare, când și când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morții/ Și ca pe-o minune ‘n taină să te-ador, să te slăvesc”.
Am făcut o pledoarie ca poemul Luceafărul să intre în patrimoniul UNESCO pentru mesajul său poetic, pentru forma desăvârșită, pentru ideile filosofice ce le abordează. Apreciez eseul dnei Aneta pentru că redă aspecte din biografia lui Eminescu, multe fiind necunoscute publicului. Consider că destinul lui Eminescu a fost prestabilit de divinitate. El fiind poet și jurnalist s-a putut remarca în epoca sa, opera sa de jurnalist fiind viabilă și astăzi, iar poezia a intrat în patrimoniul cultural mondial, fiind tradusă în 250 de limbi. Consider că este de datoria noastră să promovăm valorile naționale cum am făcut-o eu prin traducerea unor poezii ale lui Eminescu în franceză, publicând trei volume.” (Ecaterina Chifu)
„Am ascultat cu mare interes materialul prezentat de lectorul de serviciu dna Aneta, care s-a referi la viața și opera lui Mihai Eminescu. Se poate vorbi despre Luceafărul poeziei românești ore și zile în șir, și nu cred că cineva, vreodată, ar putea să cuprindă tot ce înseamnă viața și opera lui Mihai Eminescu. Apreciez, din punctul meu de vedere, materialul și o mai așteptăm și cu alte lucruri interesante. În semn de omagiu, prezint și eu o poezie dedicată lui Mihai Eminescu: Domnuʼ Eminescu: „Nu știu a câta oară-ncerc/ Să scriu despre tine, slăvite,/ Dar iarăși cuvintele-ncurc/ Și versul să-l scriu nu-mi permite.// Dar ce aș putea eu a scrie/ Când printre stele strălucești?/ Eu mâna duc la pălărie/ Și chiar de-ai murit, tu trăiești !// Te slăvesc vizionarule Luceafăr,/ Ai fost și-ai să rămâi un mare patriot!/ Așa cum ai murit și-acum ești tânăr/ Și-s fericit să-ți fiu compatriot !// Nu ți-au plăcut nicicând fanarioții,/ Nici hoții deșănțați, nici proștii,/ Nici trădătorii de neam, nici idioții,/ Iar NEIUBIREA, a luat proporții !// Domnu’ Eminescu, am dorit să-ți scriu/ Din „Vechiul Testament” „O samă de cuvinte”/ Și să le las cu Titlu Executoriu,/ Pe câteva, din milioane de morminte…// Sunt „mic”, ce scriu nici n-are importanță./ Istoria-și urmează albia firească,/ Alambicată și extravagantă,/ Dar fără să mai fie omenească!” (Gică Chiroiu)
„Lectorul de astăzi, în persoana dnei Aneta Țâru Dumitreșteanu, ne-a prezentat un material inedit ce își are „originea” în amintirile privind vizita la Iași, la teiul lui Eminescu. Materialul a început prin raportarea la câteva citate atribuite lui Constantin Noica și Nichita Stănescu, cu referire la Eminescu. Mi s-a părut foarte interesantă, chiar inedită comparația dintre modalitatea în care se raporta marele poet italian Dante Alighieri la vechiul său predecesor Vergilius și modalitatea în care Nichita Stănescu s-a raportat la Eminescu. Ne-a fost prezentată succint povestea de dragoste cutremurătoare dintre poeții Mihai Eminescu și Veronica Micle. În ciuda contestatarilor săi, tot mai mulți în ultima perioadă, geniul lui Eminescu rămâne de netăgăduit. Complexitatea operei sale este fascinantă pentru orice cititor. De exemplu, într-o discuție avută cu un distins domn profesor cercetător în istoria religiilor, acesta mi-a semnalat faptul că există asemănări interesante între Scrisoarea I a lui Eminescu și literatura vedică (vedele, upanișadele). În această idee, privind imposibilitatea de a-i contesta geniul, lectorul de astăzi își încheie expunerea cu o poezie dedicată marelui poet. O felicităm și o așteptăm și cu alte materiale interesante.” (Cristi Rusin)
„Dna Aneta Țâru Dumitreșteanu, lectorul de astăzi, ne-a prezentat un eseu prin care evidențiază legendara iubire dintre Eminescu și Veronica Micle. Această iubire a fost la vremea sa îndelung de mult discutată, condamnată și prea puțin apreciată. Aceasta a constituit în timp, în mare parte, izvorul de inspirație al genialului poet. Trecerea în revistă a datelor importante din viața lui Eminescu constituie un omagiu adus nemuritorului poet. Acest omagiu culminează cu dedicația unei creații proprii a dnei Aneta Țâru Dumitreșteanu închinată nemuritorului poet Cred în El. În zilele noastre s-a făcut o constatare a interesului mărit pentru opera eminesciană chiar și în alte țări, dovadă că mulți studenți străini au învățat limba română cu scopul de a studia opera poetului nepereche devenit universal. O felicit pe dna Aneta Țâru Dumitreșteanu și îi doresc spor la scris, inspirație și la prezentat în cenaclu creațiile d-nei!” (Georgeta Iuga)
„Din punct de vedere literar am încredere în tot ce ne-a prezentat dna Aneta Țâru Dumitreșteanu privitor la Eminescu legat de iubirea marelui poet cu Veronica Micle.” (Dumitru Bardaș)
Sâmbătă 20 ianuarie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl. Costică Drîstaru. Vă așteptăm, cu drag!
