Spații culturale nr. 5 (10)

IULIAN MOREANU

Cerbul însetat

Culiță Spiridon intră de ziua lui într-o muțenie adâncă. Se întâmplă lucrul acesta chiar din zorii zilei, când fiul său, Vasile, intră la bătrân în cămăruță pentru a-i spune că, dat fiind că în ziua aceea făcea 75 de ani, era bine să mai întârzie în pat și să nu mai iasă afară, ca să dea de mâncare la animale, cum încă se încăpățâna să o facă – pentru că o să aibă Anica grijă de asta; „matale mai odihnește-te… doar azi!”, glumi Vasile și scoase la iveală, de la spate, o sticlă de țuică, pe care o așeză pe masă – “la mulți ani, moșule!”
Bătrânul nu schiță însă nici un gest că ar fi auzit ceva; stătea cu ochii pironiți pe un tablou aflat în fața patului sărăcăcios, cu saltea tare de paie, și care tablou reprezenta un cerb ce se adăpa din firul de apă al unui pârâiaș situat la marginea unor munți care începeau, abrupt, chiar de la câțiva pași de însetatul animal. Era un tablou pe care Culiță i-l cumpărase răposatei sale consoarte din bâlciul de Sf. Gheorghe, din banii de “premă”, pe care îi primise împreună cu întreaga sa echipă de sondori, pentru o producție de petrol record. Asta se petrecuse demult, pe când încă lucra la Schela din M, iar din banii aceia o îmbrăcase din cap până-n picioare pe Florica lui, mai cumpărase o pereche de purcei, iar restul îi dăduse pe acel tablou ce-i căzuse cu tronc din clipa în care-l zărise printre altele ce înfățișau nu doar animale, unele greu de recunoscut, ci și peisaje cu case acoperite de nămeți ori bărci obosite trase la malul unei mări incerte.
– Bre, tată! zise Vasile, văzând că bătrânul nu răspunde deloc, ți-e bine?
Culiță clipi de câteva ori, dar nu-și luă ochii de pe tablou. Nimănui nu-i plăcuse acel tablou, și în primul rând Floricăi, pentru care și trebuia de altfel să fie o frumoasă surpriză – decât lui, drept pentru care îl și așezase în „casa mare”, dar vânjoasa lui nevastă, în loc să-l admire, făcuse la repezeală niște socoteli mai practice, ca să vadă ce altceva mai folositor pentru gospodărie ar fi putut cumpăra cu banii pe care-i dăduse Culiță pe el. De pildă, niște pui, că și-așa, în acel an, ca niciodată până atunci, nu le căzuse nici o găină cloșcă.
Culiță venea, deseori, neștiut, în camera cea mai aranjată din întreaga casă, în care nu dormea nimeni, și stătea minute în șir în fața tabloului, privind cu nesaț la cerbul cel cu falnice coarne, care încremenise în poziția aceea aplecată, bând la nesfârșit din apa înspumată, la fel de încremenită, cu stropi pentru vecie suspendați în aer. După moartea Floricăi mutase tabloul în cămăruța în care se retrăsese, și-l atârnase în așa fel încât să-l aibă mai tot timpul în fața ochilor, iar acest loc nu putea fi în altă parte decât în fața patului.
– Tată! Bre, tată, bre! Ce-ai? Nu te simți bine? zise iar Vasile și cu o oarecare teamă se apropie de bătrân și-l zgâlțâi ușor. Acesta însă nu
dădu în continuare în nici un fel de înțeles că l-ar fi auzit pe Vasile. Cu trupul acoperit de pătură până sub bărbie, clipea doar, din când în când, cu privirea nedezlipită de tablou, rămânând indiferent la prezența lui Vasile, care nu îndrăzni să mai întârzie «i ieși speriat din cameră, mergând drept la nevastă-sa, ce tocmai jumulea o găină pe care o tăiaseră ca să o gătească de ziua bătrânului.
– Fă, Anico, lasă dracului găina aia și hai cu mine pân’la ăl bătrân, că am impresia că a damblagit!
Anica lăsă să-i cadă găina în ligheanul cu apă fierbine și, ștergându-și din mers mâinile roșii de șorțul slinos, își urmă bărbatul în casă. Aici îl priviră o vreme pe bătrânul care nu-și dezlipea ochii de pe imaginea cerbului însetat, apoi femeia își luă inima-n dinți și se apropie de pat. Dădu cu grijă pătura la o parte, și-și duse imediat o mână la nas, abia reușind să-și stăpânească un icnet de scârbă — bătrânul făcuse pe el, și dinspre izmenele sale se revărsă un miros puternic de fecale și urină care umplu imediat camera. Anica îl acoperi la loc și-l întrebă pe Vasile ce să facă, „ce ne facem, omule?” Acesta se scărpină în cap, încurcat:
– Ce să facem? îl spălăm și avem grijă de el.
– Adică, îl spăl eu! zise Anica, dar Vasile era deja afară.
începând din acea zi începu chinul. Din fericire, Culiță nu paralizase, în schimb nu mai vorbea – întrebat cum se simte, cum se numește, câți ani are, de unde e și altele de genul ăsta, nu reacționa în nici un fel, nu răspundea nimic, se uita inexpresiv la cel care i se adresa, trecând cu privirea prin el, și nici să-și facă nevoile la closet nu mai era în stare, se scăpa pe el toată ziua, iar Anica icnea, îl spăla și-i fierbea lucrurile într-un cazan așezat pe o vatră în spatele casei.
Și la mâncat Culiță trebuia ajutat, îi dădeau să mănânce pe rând, mai răbdătoare fiind Anica, în timp ce Vasile se plictisea repede să-i tot ducă lingura la gură bătrânului, așa că de cele mai multe ori treaba ajungea s-o termine tot nevastă-sa, care avea grijă de Culiță mai bine decât ar fi avut cu propriul tată, care însă se prăpădise de ceva timp. Bătrânul nu mai mânca însă ce i se punea în farfurie, dacă nu-i plăcea mâncarea, întorcea capul ori o scuipa din gură în cazul în care i se dădea mai cu forța, dar cum nu putea spune ce vrea, au trebuit să încerce ba cu una, ba cu alta, până au ajuns la finețuri, constatând cu surprindere că, de când cu – nici nu știau cum să-i zică, „boala” asta?, bătrânul își rafinase, încet-încet, gusturile; a ajuns, astfel, să nu mai mănânce decât mezeluri fine, pește proaspăt, ciorbe consistente, măsline umplute, ciupercuțe, pizza comandată la oraș și alte sofisticării de care Anica și Vasile nu avuseseră parte în viața lor, iar după masă se desfăta cu o cafeluță și nu refuza nici un păhărel cu vin. Ciorba de fasole, varza călită, mâncarea de cartofi — să nu le vadă! Se mai rotunjise, obrajii prinseseră culoarea rozalie, pe care nu o mai avuseseră din tinerețe, arăta cu vreo zece ani mai tânăr, ce mai, înverzise! Stătea ore întregi tolănit pe o dormeză îngustă, pe prispă, sau, în
camera sa fiind, privea fără să se mai sature, tabloul cu cerbul.
într-o zi, un văr de-al lui Vasile, Gelu Crivăț, pensionar, trecând pe acolo și auzind de întâmplarea cu unchiul Culiță, îi spuse disperatului și aproape ruinatului văr că auzise el nu mai știa unde sau de la cine, că în situații de-astea, bătrânul ar avea tot dreptul la un însoțitor, pentru că trebuia neapărat să fie supravegheat de cineva când mergea undeva, fiindcă era evident că nu s-ar fi descurcat să meargă singur nici până la colțul uliței. Și chiar și pentru lucruri de-astea… Gelu nu-și găsea cuvintele, „de-astea, bă, vere, ca mâncatul, îmbrăcatul… chestii de-astea, de casă…” Ori, „chestia asta se plătește, și încă destul de binișor”. Vasile se gândi că, la urma-urmei, dacă legea zicea așa, atunci n-ar fi fost rău să profite de un drept, de pe urma căruia ar fi încasat și niște bani cu care s-ar mai fi descurcat cât de cât. Și ce trebuia să facă? Nimic mai simplu, îi zise văru-său, merge la doctor, acesta îi dă o adeverință precum că bătrânul are nevoie de însoțitor, și mai departe îl învață el ce să mai facă și unde să mai meargă, că doar d-aia-i doctor și-o mai fi avut cazuri de-astea.
în ziua următoare Vasile merse la medicul de la dispensar și-i explică ce se întâmplase cu bătrânul său tată, apoi întrebă sfios dacă era adevărat că în cazul acesta puteau beneficia de un ajutor bănesc pentru însoțitor. Doctorul îl ascultase cu atenție, fumând țigară de la țigară în tot acest timp, iar la final, parcă puțin neîncrezător în cele auzite, spuse că nu mai întâlnise și nici măcar nu mai auzise de un astfel de caz, „așa, la carte, scrie de asta, dar eu, sincer să fiu…” și repetă cele spuse mai devreme, anume că până atunci nu auzise, și nici nu se confruntase cu un astfel de caz. în ceea ce privește dreptul la un însoțitor, sigur, aveau acest drept, și pentru ca banii să rămână „în casă” era foarte bine ca însoțitorul să fie chiar Anica. Pentru asta, cu hârtia pe care o să o scrie și o s-o parafeze el, va trebui să meargă la o Comisie, la județ, „uite, îți scriu eu adresa, îți dau și un număr de telefon, suni, faci programarea… bătrânul poate merge, nu?”
– Merge, doar că, așa cum v-am spus, nu mai știe cum îl cheamă, nu mănâncă singur, face pe el… dar doctorul îi făcu semn cu mâna, gata, pricepuse, nu era cazul să-i mai zică o dată, înțelesese perfect, se afundă în scrierea câtorva hârtii, le semnă, apoi trânti mai multe ștampile și le așeză într-un plic din acelea cu o ferestruică de plastic, recuperat de la o înștiințare de plată a facturii de gaze, „ți le pun aici ca să nu le pierzi, le așezi și tu acasă într-un dosar cu șină…”
Era cumva cazul să vină cu bătrânul ca să-l vadă și domnul doctor până s-or duce cu el la Comisie? Nu, nici vorbă, ce ar mai putea constata el în afară de ce-i spusese Vasile? Treaba lui era să-i dea trimiterea aia, acum, ce-or hotărî ăia de acolo… oricum, e totuși bine că nea Culiță poate merge, hai, sănătate!
Vasile îi lăsă doctorului „atenția” pregătită din timp, tot sub forma unui plic și ieși din dispensar pe deplin mulțumit că rezolvase ceva pe ziua respectivă. Boala asta ciudată care-l lovise atât de brusc pe bătrân îl cam speriase la început, dar cu timpul se obișnuise cu situația – la urma urmei nu era nimeni vinovat, se putea întâmpla oricui, Doamne ferește! – și mai avea apoi și sprijinul total, necondiționat al Anicăi, care se îngrijea exemplar de Culiță: nu comenta, nu întreba nimic, și curăța toată ziulica în urma lui, mai rău ca după un copil. Când vărul Gelu adusese vorba despre ajutorul acela bănesc pentru însoțitor, ea nu zisese nimic, nici atunci, și nici în următoarele zile, când bărbatu-său tot insista să-i afle părerea, „faci cum crezi tu că e mai bine, Vasile, eu oricum îmi fac datoria …” Așa că hotărârea o luase Vasile singur, după ce chibzuise mai multe nopți – dacă tot au dreptul ăsta, continua să-și spună, ca un argument final, de ce să nu beneficieze de el, doar nu e nimic ilegal. își repetase atât de mult lucrul acesta, încât la un moment dat se gândise dacă nu cumva exista vreo posibilitate să poată cere și ceva „din urmă”, având în vedere că trecuseră câteva luni bune de când bătrânul era așa cum era – dar își alungase până la urmă gândul dându-și seama că de data asta el venea de „jos”, de la cel înșelător și smintitor de minți când e vorba de bani. Așa că urma să se mulțumească cu cât îi vor da, conform legii, după ce îl vor vedea cei de la Comisie pe Culiță, căci trebuia neapărat văzut și consultat, dar doctorul îl asigurase că nu vor fi probleme dacă bătrânul era așa cum îi prezentase el situația.
Au mai trecut câteva zile până au plecat la Comisie. în timpul ăsta Vasile i-a cumpărat bătrânului haine noi, pantofi, l-a dus la frizer și i-a tot repetat că-l duce la oraș, la niște doctori mari care or să-l consulte, adică probabil că-l vor întoarce pe toate părțile și-l vor întreba tot felul de lucruri ca să se convingă că el nu mai știe nimic despre sine, așa că o să fie nevoie de o persoană care să se ocupe de el, și pentru treaba asta „persoana aia”, care o să fie Anica, o să primească așa, ca un fel de salariu, cu care or să se descurce și ei puțin mai bine ca până acum, că au intrat în niște datorii din care nu vede cum or să mai iasă prea curând. Dar Culiță nu pricepea nimic, îl privea pe Vasile ca pe un obiect ce nu-i trezea nici un interes, dădea aiurea din cap, și se lăsa în întregime în voia fiului și a merituoasei lui soții.
Pentru a merge la Comisie mai ușor și mai sigur, Vasile a vorbit cu vărul Gelu ca să-i transporte cu Dacia lui cam hârbuită dar cu care, de când ieșise la pensie, mai scotea un ban. Tot drumul spre oraș Culiță a privit curios pe fereastră, ca și cum străbăteau niște locuri necunoscute, și nici ceilalți ocupanți ai mașinii n-au avut chef de vorbă. Ajunși în oraș au găsit repede clădirea în care își desfășura activitatea Comisia, și nu au avut prea mult de așteptat, nimerind o zi în care numărul dosarelor ce trebuiau rezolvate era destul de mic; lucrurile se desfășurau, deci, nesperat de bine. Vărul Gelu a rămas afară, convins fiind că toată treaba pentru care veniseră nu va dura mai mult de zece minute, după care se vor întoarce fericiți acasă.
In încăperea cu pereții aproape tapați cu tot felul de planșe cu corpul omenesc și mirosind puternic a dezinfectant erau trei persoane, doi bărbați și o femeie, toți cam în prag de pensionare și tare grăbiți să termine cât mai repede ce aveau de făcut. Emoționați, Vasile și Anica s-au pierdut cu firea, au încercat să intre pe ușă în același timp, înghesuindu-se unul pe lângă celălalt, apoi s-au întors și după Culiță, care rămăsese locului, pe holul destul de neprimitor, întunecos și cu iz puternic de igrasie și unde o fâșie zdrențuită de linoleum încerca să acopere cimentul măcinat de ani. Mai îndrăzneață, totuși, Anica puse pe biroul la care erau așazați cei trei dosarul cu actele pe care le semnase doctorul la care fusese Vasile.
Femeia îl luă, și, după ce trecu cu privirea peste cele câteva foi, zise:
– Pentru ce e dosarul ăsta?
– Pentru… se bâlbâi Vasile… pentru… zi, mai bine, tu!, și-o îmboldi pe Anica.
– Pentru însoțitor…
Femeia își puse o pereche de ochelari și se uită din nou în dosar:
– Bine, dar mai trebuie niște acte, niște copii… Cine v-a trimis cu astea, aici?
– Don’ doctor de la dispensar, din comună…
Unul din cei doi bărbați, care până atunci își făcuse de lucru cu un pix pe care-l demontase, iar acum reușise să-l monteze la loc, luă și el dosarul și îi parcurse, la rându-i, sumar, conținutul:
– Bineînțeles, mai e nevoie de o grămadă de acte… Domnul doctor ar fi trebuit să vă spună… Acum… mă rog, luați aici o foaie și scrieți ce vă mai trebuie — și le așeză în față, pe birou, o hârtie cu antet și pixul reparat.
– Domnu’ doctor, să ne prezinte mai întâi situația, ca să vedem dacă e totuși cazul să… zise femeia care părea un fel de „șefă”, cum stătea ea bățoasă între cei doi, iar cel căruia i se adresase admise imediat sugestie ei:
– Mai bine, doamna doctor, apoi către Anica ziceți…
– E vorba de tatăl meu! îndrăzni Vasile să deschidă gura, și-l indică pe Culiță de parcă îl adusese acolo ca să-l reclame în legătură cu cine știe ce pricină. Se albi apoi la față și se întoarse spre Anica: mai bine, vorbește tu!
– Vă simțiți bine? îl întrebă doctora și chiar dădu să se ridice de pe scaun și să vină spre Vasile.
– N-are nimic, da’ așa e el, mai… femeios, zise Anica inventând un cuvânt, apoi începu să prezinte cât mai amănunțit „cazul” bătrânului.
Membrii Comisiei au ascultat cu răbdare cele relatate de Anica, le dispăruse ca luată cu mâna graba vizibilă de la început, și-l priveau cu interes pe Culiță care la rândul său părea interesat și surprins de propria-i întâmplare care avusese darul ca până la urmă să-l aducă aici. După ce zise cam ce credea că era mai interesant și mai convingător, Anica se opri din povestit și-și potrivi broboada la gură. Vasile părea și el mulțumit de felul în care se descurcase consoarta și îi mai veni sângele în obraji; își șterse cu podul palmei câteva fire de transpirație de pe frunte de parcă el ar fi vorbit până atunci, și, întinzând mâna după pix și foaia de hârtie, întrebă:
– Ce fel de acte trebuie să mai aducem?…
– Cum te cheamă, bre, tataie? întrebă, într-o doară, doctora; neașteptându-se la vreun răspuns, voia totuși să aibă un motiv cât de cât verificat, pentru a putea apoi consemna cu conștiința împăcată faptul că bătrânul nu mai e, bietul, conectat deloc la realitate.
– Măntescu Niculae! răspunse, țanțoș, Culiță.
Luase o poziție atât de țeapănă și mândră că te-ai fi așteptat ca în clipa următoare să adauge arma și regimentul în care-și satisfăcuse stagiul militar. Vasile se albi la loc, spre deosebire de Anica ai cărui obraji luară foc, iar membrii Comisiei rămaseră la rândul lor cu gura căscată. Trecuseră prin multe până atunci, avuseseră parte de nenumărate cazuri de simulare a tot felul de afecțiuni grave și în general de încercări de a impresiona și de a minți — inclusiv aducând adeverințe și certificate medicale false -, pentru a beneficia fie de o ieșire mai devreme sau pe cauze fictive la pensie, fie de o „prelungire”, cu ocazia „verificărilor” anuale, dar ca cel în cauză să răstoarne și să infirme atât de hotărât o încercare de obținere a unui ajutor pentru însoțitor, așa ceva nu-și puteau închipui. De regulă, astfel de lucruri erau aranjate de-acasă (ca și în cazul martorilor la procese), ca să meargă totul impecabil, să se dea un aspect de credibilitate, dar ceea ce se întâmpla acum, sub ochii lor, era de-a dreptul de neimaginat. Vasile scăpă pe jos pixul iar Anica bău pe nerăsuflate apa din paharul pe care i-l întinse nici ea nu mai știa cine. Cel mai liniștit și împăcat era Culiță. își aranjă haina trecându-și palmele peste reverele puțin boțite și dădu să își îndrepte o cravată pe care nu o avea.
– Și câți ani ani? continuă doctora, punând întrebarea puțin cam tare, de parcă bătrânul nu auzea bine, însă își dădu seama că nu era cazul, așa că repetă inutil, mult mai încet, abia auzit, de data asta: „și câți ani zici că ai?”, și-și ceru scuze printr-un gest făcut cu mâna, ducând-o puțin în față, cu degetele rășchirate, ca și cum s-ar fi împotrivit la ceva.
– Am făcut șapteșcinci!
– Mulți înainte! se amestecă în discuția ce părea să se înfiripe și cel de-al treilea membru al Comisiei, care până atunci nu scosese un cuvânt.
– Mulțumesc frumos! Și dumneavoastră să vă dea Dumnezeu ani mulți cu sănătate! răspunse Culiță, care părea că are chef de vorbă.
– Și ce v-a adus pe aici, pe la noi? întrebă doctora.
Culiță ridică din umeri – habar n-avea.
– Poți să mergi singur? Știi să te duci la magazin și apoi să te întorci singur acasă?
– D’apoi, cum?
Dar de mers la closet, putea? Avea nevoie de ajutor când mânca? De spălat se spăla singur? Prin curte putea face anumite treburi? Și tot așa — doctora punea întrebările Una după alta, iar Culiță răspundea că da, sigur, el se simțea încă în puteri, ce vorbe mai erau și alea? în tot acest timp, Vasile și
Anica nu știau ce sâ mai facă, in ce fel sâ scape de rușinea pățită Ar fi fost cu neputință sâ explice cum că tot ceea ce scriseseră ei în cerere, și ce spusese ea, Anica, prin viu grai, era adevărul-adevârat și nu o uriașă și nerușinată minciună, cum apărea totul acum, cu atât mai mult cu cât o dădea în vileag, iată, însuși cel pentru care veniseră să ceară, în mod legal, un ajutor bănesc; dar lucrurile așa stătuseră!, cel puțin până în ziua aceea, până să ajungă în fața Comisiei. Ce se putuse întâmpla cu bătrânul, în numai câteva minute, nu-și puteau explica, cert era însă că în acele momente treceau printr-o mare rușine, așa cum nu mai pățiseră până atunci și cum — erau siguri de asta — nici nu meritau, de altfel. Lui Vasile îi fu înmânat dosarul cu cele câteva hârtii pe care le aduseseră:
– Cred că nu mai aveți nevoie de ele, și nici de altele…
Vasile încercă să ia dosarul, dar de emoție îl scăpă din mână. Se aplecă Anica și-l culese de pe jos neștiind ce să facă cu el, dădu să i-l întindă lui Vasile, apoi îl strânse în mână până-l mototoli de tot
– Pe noi ne iertați…
Ieșiră toți trei din încăpere, mai întâi bătrânul, țanțoș ca un cocoș, apoi Anica și mai mult de-a-ndăratelea, Vasile, care nici nu mai vedea pe unde calcă. îi întâmpinară vărul, care cam dădea semne de zor:
– Ai, măi, vere, ce-ați stat atâta? Gata, ați rezolvat?
– Am rezolvat pe dracu’, că ne-am mai făcut și de râs… zise Anica, pentru că Vasile tot nu putea deschide gura care parcă i se sudase.
– Dar de ce?…
– Lasă, că-ți spunem acasă! Hai, bre, urcă în față, că și meriți!…
Culiță urcă sprinten în mașină și tot drumul până înapoi n-a mai scos nici unul o vorbă. Ajunși acasă, Vasile a plecat cu văru-său la cârciumă ca să îi achite banii pentru transport și ca să-i spună ce și cum se întâmplase la Comisie, Anica s-a schimbat în hainele de curte, iar Culiță, lăsat în plata Domnului, a întârziat puțin pe afară, după care s-a dus în cămăruța lui, s-a așezat așa îmbrăcat cum era, în pat, și și-a fixat ochii pe tabloul cu cerbul condamnat la o însetare veșnică. Din cauza supărării, nici Anica și nici Vasile nu au mai trecut în ziua aceea pe la el, nici să vadă ce mai face, și nici măcar să-l întrebe dacă mănâncă ceva, că doar acum se convinseseră că bătrânul era în toate facultățile, iar toată purtarea lui de până atunci nu fusese decât un fel de „teatru”, al cărui motiv îl vor afla ei, cu siguranță, în zilele ce vor veni.
în dimineața următoare, când a intrat să-l cheme la masă, Anica a găsit camera goală. Patul nu era desfăcut, pijamaua bătrânului era la locul ei, sub pernă, celelalte lucruri erau de asemenea neatinse, în afară de tabloul cu cerbul, dispărut de pe perete și în locul căruia rămăsese un dreptunghi decolorat. L-au căutat pe bătrân zile întregi, prin împrejurimi și chiar mai departe, cu săteni, polițiști, jandarmi și chiar cu câini special dresați pentru astfel de acțiuni, dar n-a fost chip să-l găsească. într-un final, căutările au fost oprite, urmând ca găsirea bătrânului să rămână un lucru lăsat la mâna hazardului.
Cam la un an după această întâmplare, vărul Gelu a trecut pe la Vasile ca să-i ceară o damigeană de un deca, iar acesta i-a zis să caute în pod că știe precis că trebuie să fie una pe acolo. Vărul a găsit repede damigeana, dar când să coboare, a văzut în spatele capacului de la pod tabloul cu cerbul însetat. L-a dat jos și i l-a arătat lui Vasile:
– Măi, vere, dacă nu-ți trebuie tabloul ăsta, nu mi-l dai mie?
Vasile s-a schimbat la față când a văzut tabloul, și abia a reușit să îngaime un refuz, cum că tabloul era o amintire mai veche, de la socru-său, și că Anica ținea mult de tot la el, și uite ce noroc că-l găsise Gelul, că ei nu mai știau de mult unde-l puseseră. Gelu n-a insistat, a luat damigeana și a plecat cu noua lui mașină, un Golf III pe motorină ce scotea un fum mai rău ca un tractor. Vasile a privit tabloul de care habar n-avea cum de ajunsese în pod (precis îl dusese acolo chiar Culiță, în ziua aceea blestemată, înainte de a pleca la Comisie – că tot avea să se dea în vileag că nu avea nimic!) și și-a adus aminte de bătrân: pe unde-o fi?, o mai trăi?, ce l-o fi apucat să plece?… Apoi, uitându-se mai atent la tablou trase un țipăt de se speriară toate orătăniile din curte
– Ce-ai pățit, Vasile? întrebă Anica venită în fugă din grădină.
Vasile îi întinse tabloul și-i dădu de înțeles să se uite la el. Anica privi tabloul și la rându-i scoase și ea un țipăt de groază și-l scăpă din mână. Stând pe un bolovan, la câțiva pași de cerb, Culiță, îmbrăcat ca în ziua în care dispăruse de acasă, se uita plin de admirație la cerbul cel falnic ce nu se mai sătura bând din răcoroasa și înspumată apă de izvor…

RADU FEFCEAC

ROMAN CU TITLUL LA SFÂRȘIT
sau
PĂPUȘA RUSEASCĂ A MINUNILOR

Dacă prețuiesc ceva în spectacolul existenței mele este o anumită dispoziție, pe care cred că o am specială, pentru a recunoaște și accepta un miracol. Nu exclud nimic din posibilitățile vieții, absolut nimic, și aștept o zi în care miracolul, un miracol, se va împlini. Voi fi fericit atunci să nu mă mir și să mă apropii de el cu prietenie, ca de un lucru obișnuit și zilnic.
(Mihail Sebastian- Fragmente dintr-un caiet găsit)
încercând să înțeleg ceva, ar însemnă să trădez faptele.
(F.M. Dostoievski – Frații Karamazov)

CAPITOLUL I
MÂNUNEA

Într-o dimineață, Eggorr Massa se trezi operă de artă. De fapt nu s-a trezit propriu-zis, pentru că era deja treaz și nici nu și-a dat seama din prima de ce va deveni mai târziu. Și nici măcar nu era în întregime o operă de artă. Cu atât mai bine, va spune, la un moment dat, impresarul său. Adică eu. De-a lungul timpului, despre Eggorr s-a spus pe rând că e o capodoperă, un sfânt, un emisar al Domnului și, de către unii mai pătrunși, Dumnezeu în came și oase, sau, în fine, carne, oase și piatră. Alții au spus că e un geniu, un escroc sau chiar Diavolul însuși. Cert este că, după ce intrau în contact cu Eggorr Massa, cei care aveau convingeri le pierdeau, iar cei care se îndoiau au căpătat brusc revelațiile cele mai convingătoare. Mie, unul, episodul mi-a schimbat viața și sunt convins acum că trebuie să te îndoiești de tot. Dar să vă spun cum a început totul. Știu asta chiar de la Eggorr Massa și nu cred că m-a mințit, pentru că oricare altă variantă ar fi cu mult mai incredibilă.
Cu o lună în urmă primesc un telefon de la unul dintre foștii mei elevi care îmi spune, nici mai mult nici mai puțin, că sunt singurul om care va reacționa normal la ceea ce avea el să-mi arate. Nu a fost așa. Mai târziu, când l-am întrebat de ce credea asta, mi-a spus că, la ore, din gura mea a auzit cele mai ciudate lucruri și că eu le enunțam cu un firesc contagios. Bine, i-am răspuns, dar sunt profesor de filozofie, la ce dracu altceva te așteptai?
Să revenim. Primesc telefonul, zic, din plictiseală, hai să intru în joc. Când și unde ne întâlnim? Păi la prietenul meu Eggorr, unde altundeva? îmi spune fostul meu elev, Stăncuță. De ce era Eggorr Massa singurul loc unde ne puteam întâlni ca să văd ceva ciudat, mi-am dat seama un pic mai târziu. Ajung. Bat la ușă, deschide Stăncuță. Zice că prietenul lui, Eggorr, e în camera alăturată, dar că ar fi mai bine să vorbesc cu el întâi din ușa camerei și după aceea să intru. Mă așez pe un scaun. Și de alături aud vocea lui Eggorr, care nu avea în ea nimic deosebit.
– Domnule profesor, îmi cer scuze că v-am deranjat la această oră, dar nu cred că o să vă pară rău că ați venit. Dacă îmi cereți, o să vă plătesc un onorariu. Mai întâi aș dori să vă pun o întrebare, ca să-mi dau seama dacă sunteți omul potrivit. Ați văzut vreodată o minune, domnule profesor?
– Dacă te referi la o femeie anume, la o muzică anume, la o catedrală, la poezie, la lume pur și simplu, atunci da, am văzut.
– Sunt de acord că acestea pot fi minuni, spuse Eagorr. Dar le-ați privit mereu ca pe o minune?
– înțeleg unde vrei să bați. Pe femeia respectivă am luat-o de nevastă și chiar dacă nu pot să spun că m-am plictisit de ea, cel puțin e clar că nu o mai văd ca pe o minune. Muzica e doar un moment de revelație, la fel și catedrala și poezia sunt mai degrabă momentul minunii din tine însuți. Cât despre lume, cel mai adesea cred că este un imens morman de gunoi.
– Deci n-ați văzut nicio minune, domnule profesor. Dar ce părere aveți despre oamenii care spun că au luat parte la o minune?
– în sensul de minune despre care cred că vorbești, sunt de părere că majoritatea celor care spun așa sunt, ca să nu spun altfel, săraci cu duhul. Nu pentru că faptul respectiv pe care ei susțin că l-au văzut n-ar fi neapărat un lucru deosebit, ci pentru că-i atribuie automat un caracter supranatural, divin. Când logic ar fi să gândești că tot ceea ce se întâmplă, din moment ce s-a întâmplat, este cât se poate de natural.
Stăncuță interveni:
– Vreți să spuneți că, în ultimă instanță, Dumnezeu, dacă există, este cât se poate de natural, prin urmare orice lucru deosebit pe care îl face este cu necesitate firesc, chiar dacă iese din tiparele obișnuințelor noastre. Prin urmare, prin așa-zisele minuni, Dumnezeu își face de fapt simțită prezența prin ceva ce-i este specific. Dar nici înmulțirea pâinilor, nici învierea lui Lazăr sau a lui Christos însuși, nici vindecarea bolnavilor, nimic din toate astea nu mai sunt atunci minuni, ci doar ieșiri ale Domnului în lume. Trebuie să vă spun, domnule profesor, că logica dumneavoastră este impecabilă. Dar distrugătoare în același timp. Pentru că, dacă nu mai există minuni, și nici posibilitatea ca ele să existe, dacă acest cuvânt își pierde deodată orice înțeles, atunci viața nu numai că își pierde sensul, dar își pierde și orice speranță de a găsi unul. La urma urmei trăim ca să descoperim o minune, nu-i așa, domnule profesor?
– Măi, Stăncuță, tu nu ai fost degeaba pe la cursurile mele. O să încerc să răspund la întrebarea asta, dar o să fac mai înainte un mic ocol. Am citit odată o nuvelă a lui Daniil Harms, în care era vorba despre un om care trecea prin ziduri. Toți se minunau de puterea lui, numai el nu-i dădea nicio importanță. Intr-o zi, cineva l-a întrebat care este sensul vieții lui și personajul nostru i-a răspuns cu mândrie că el trece prin ziduri. Bine, dar aceasta este doar o întâmplare, replică interlocutorul, dar tu, tu pentru ce trăiești? Această întrebare l-a tulburat pentru moment pe mergătorul prin ziduri, însă el trece și peste asta ca printr-un zid și merge în continuare prin ziduri până ce, la un moment dat, fiind la etajul al treilea al unei clădiri, nu se orientează bine, trece prin perete și își găsește sfârșitul, zdrobit de stradă. Pe moment am înțeles din această nuvelă faptul că minunile sunt cel mai greu de administrat lucru și că personajul nostru nu a vrut să dea un sens acestei minuni care a rămas, din această cauză, la stadiul de pură întâmplare. Acum îmi dau seama că poate aceea nu era minunea potrivită, sau, mai degrabă, nu era deloc o minune, pentru că, așa cum am zis, dacă acel lucru s-a întâmplat înseamnă că el trebuie să fi fost întucâtva natural. E adevărat că, fără posibilitatea unei minuni, viața nu mai poate fi trăită decât în stadiu animal. De fapt, parafrazând o droaie de filozofi, putem spune că omul este un animal care așteaptă o minune. Dar hai să mai sfredelim un pic
în această problemă, pentru câ am senzația, tocmai pentru că trăiesc ca un om, sau cel puțin așa cred, că am omis ceva. Că totuși minunea este posibilă, unde prin minune înțeleg ceea ce așteptăm sperând și crezând că acel ceva e posibil sâ vlnâ. Șl cred câ este un moment în viață când începem sâ credem că acel ceva a venit și a și trecut și începem să ne așteptăm și să ne împăcăm cu moartea.
– Foarte bine, domnule profesor. Să înțeleg că acum sensul cuvântului minune este o înșelătorie psihologică a naturii care să ne facă să nu ne tăiem venele până nu crăpăm pur și simplu?
– Într-un fel, da. Totuși, dacă e musai să spun cum arată o minune, atunci cred că ea trebuie să aibă niște caracteristici. în primul rând, trebuie să fie personală, minunile colective nu pot însemna altceva decât manipulare. în al doilea rând trebuie să fie imprevizibile, ceea ce înseamnă că nu trebuie să aibă un caracter funcțional, cum sunt, de exemplu, minunile biblice. La ce minune să te aștepți când vede Christos un bolnav, un mort sau o mulțime de fomiști decât la vindecare, înviere și respectiv înmulțirea pâinii în serie? De asemenea, fie că Dumnezeu există, fie că nu, minunea trebuie să fie independentă de el, altfel, așa cum s-a argumentat mai înainte, ar intra în firescul lucrurilor. în al patrulea rând, trebuie să pară supranaturală, chiar dacă acest cuvânt, așa cum am vorbit, nu are sens. Și, mai ales, trebuie să îți dea senzația că este ceea ce te-ai așteptat, chiar dacă tu sau oricine altcineva nu s-ar fi gândit niciodată la asta. Dar cel mai important este că minunea aceea trebuie să-ți dea un sens. Tocmai de aceea caracterul ei imprevizibil trebuie să se extindă și asupra reacției celor care asistă la ea. Astfel, nu ne vom aștepta ca toată lumea să reacționeze la fel. Paleta ar putea cuprinde extazul, dar, în același timp, nebunia și, la limită, indiferența.
– Cam greu să se întâmple așa ceva, adăugă Stăncuță, dar, cel puțin, teoria aceasta ne permite să sperăm, nu-i așa?
– Cred că acum domnul profesor este pregătit, anunță dintr-odată Eggorr. Puteți intra, domnule profesor.
Și am intrat. în primul rând m-a izbit frumusețea acelei mâini, dar, până să-mi dau seama ce era cu ea, încă nu începusem să plâng și mai apoi să leșin. Brațul părea a fi din cea mai fină marmură albă. Era întins în sus. Palma era desfăcută cu degetul mare un pic curbat, lângă el degetul arătător o idee aplecat, iar, la distanță, celelalte degete apropiate între ele, dar nu lipite, îndoite ca și cum doar ele ar fi strâns, ușor, un tub imaginar. Și lângă această minunată operă de artă, întins pe pat, nimeni altul decât Eggorr. Mâna ieșea pur și simplu din pat. Numai că, atunci când Stăncuță a dat cearșaful la o parte, am văzu că mâna aceea era brațul stâng a lui Eggorr Massa.

RADU CÂRNECI

Eminescu
– o încercare a-L definire –

Ce preț să-aducem frumuseții
Și zbuciumului tău adânc
din care chip ai dat tristeții
în care patimile plâng
prin care visul de mărire
mulțimilor l-ai vrut pe veci
Luceafăr plin de strălucire
tu, taină care nu te treci?

(Străbuna rădăcină-a noastră
în tine-și află rădăcini
cum bolta cerului sihastră
lumini aprinde în lumini
cum vârsta noastră nepierită
stă-n faptele de voievozi
cum Miorița-i izvodită
din versul dușilor rapsozi)

Ce preț să-aducem nemuririi
când tu în sinea-i te-ai zidit
ca Demiurgu-n trupul firii
Și chipul tău ne-a răsărit
arzând precum în dor durerea
Și ca durerea dătător
de mari iubiri: ne ești puterea
de-a fi prin dor netrecători!

(Tu, piscul aurind în soare
Și matcă-a limbii noastre ești,
împodobind-o cu odoare
cu vechi însemne-împărătești,
i-ai pus, ca unei Doamne-alese,
cununa marilor iubiri
Și iată, timpu-n ea ne țese
cu aură de-înveșniciri!)

Ce preț s-aducem tinereții
tu, fără vârstă peste toți
eternizând tăria vieții
tu, care vrei, și știi, și poți
cuprinde-n tine necuprinsul:
imens, în iris, lumi aduni
tu, cel cu voinicii încinsul
cum treci prin Cosmos oi răsuni!

(O, mai frumos decât un astru
tu porții pe degete cântări
dând Mării veșnicul albastru
Pământului privighetori
cu armoniile de ceruri
te-ntreci, în armonii suind
cum adevăru-n adevăruri
stă-n vârful aspru mărmurind…)

Primește-ne acum cântarea
ca o smerire, înălțând
statui pe munți și-n depărtarea
sosind de dincolo de gând;
rămâi tu semnul de putere
ce ne unele moroi cu vii
Luceafăr, sărutând din sfere
Pământul sfintei Românii!…

(Acest imn se încredințează participărilor la comemorarea a 120 ani de la eternizarea Poetului Nepereche!
R.C.
– București, 15 iunie 2009 -)

Distribuie: