Spații culturale nr. 5 (9)

PETRU URSACHE

O cruce de basarabean

„Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferința, De jalea lui ne- au răposat Și moșii și părinții… ”.
(Octavian Goga, Noi)

Cînd a pornit conflictul antisovietic și antibolșevic, la Chișinău, în acel memorabil 12 martie 1989, „ca să spălăm Basarabia de crimele lor” ( Andrei Vartic ), în presa bucureșteană s-a putut citi o propoziție de mare însuflețite: „în momentul de față, pe adevărații români îi găsim numai peste Prut”. Era scrisă de o femeie: Ileana Vulpescu. Atunci auzeam „prima dată” nume cu statură de legendă: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Borșevici, Ion Aldea Teodorovici, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija care ne răscoleau inimile, ne umpleau de elanuri și de speranțe, încercam și noi, cei de „dincoace”, să-i întîmpinăm cu „poduri de flori” pe frații noștri de limbă, de neam, de țară și, mai ales, de suferință, încrezători în posibila normalizare a existenței noastre comune. N- o făceam din vreo ambiție deșartă ori prejudecată ideologică, efemeră, ci dintr- un impuls vital și organic, venit din adînc și de departe, din totalitatea românismului.
Adesea, în momente grele, de mare comandă istorică și destinală, ființa etnică a găsit pentru sine soluții salvatoare, sorocite să întărească linia proprie de conduită și de coeziune. Cînd unitatea de credință, spre exemplu, părea amenințată, în valuri, din diverse direcții misionariste, s-a auzit vocea unificatoare a vrednicului Mitropolit Varlaam al Moldovei: Către toată seminția românească ( 1643 ). A fost primul manifest de acest fel și a răsunat în conștiințe la fel de întăritor ca și versul de doină eminesciană : „De la Nistru pîri la Tisa”; cînd Alexandru loan Cuza a fost ales domnitor al
Moldovei, muntenii au răspuns și ei, „cu grăbire”, la aceeași chemare unionistă, sub semnul tricolorului și al României. în sprijinul independenței, la 1877, s-au înscris batalioane de voluntari din toate ținuturile locuite, majoritar, de români; iar după primul război mondial basarabenii au fost primii care au înălțat tricolorul, împreună cu bucovinenii; în vreme ce transilvănenii, întruniți la Alba lulia strigau, prin reprezentanți comunali veniți special de pe tot cuprinsul: „Noi vrem să ne unim cu țara”. Și tot basarabenii au fost primii care au dat semnalul „zdrobirii” cătușelor rusești și ale „internaționalismului proletar”. Toate astea nu pot fi uitate, nici acoperite tendențios prin discursuri neoparlamentare și neocoloniale.
Cum spuneam, remediile, spre folosul întregului organism, se ivesc, la nevoie, fie într-o parte, fie în alta a țării, ca apoi să se generalizeze, găsindu – și rostul în spirit carpatic. Lecția e veche. Aflăm cîte ceva despre ea încă de la bătrînul Platon. Ne amintim ce spunea, în dialogul Charmides, despre înțelepciunea terapeutică a dacilor: sufletul nu cunoaște liniște dacă trupul ori o parte din organism se află în suferință. „Aceasta este și pricina, era de părere ucenicul lui Zalmoxis, în dialog cu filosoful atenian, pentru care medicii greci nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică pînă la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoși. Și toate de aici pornesc, îmi lămurea el, de la suflet: atît cele rele cît și cele bune ale trupului ori ale făpturii noastre depline, și de aici se revarsă ele, așa cum de la cap totul se răsfrînge asupra ochilor”. Asta ne-a învățat și istoria: cînd „crimele lor” s-au făcut simțite, într-o parte, cu intenții de dezbinare, întregul a intrat în vibrație și în refacere. Pe acest fond, al adevărului verificat la nivelul mai multor planuri ale existenței, și-a construit Mihai Eminescu teoria organicității, în raport cu teza „păturilor superpuse”. „Basarabia, mă auzi?”, a răsunat o voce eroică și disperată în primul Parlament al României postdecembriste; ca să cuprindă din nou și din nou întreaga făptură etnică. Vocea era a lui Claudiu lordache, originar din vestul Țării ( Timișoara). Doar Banatul e și el „fruncea”, ca și Maramureșul ori Vrancea.
Amintita voce din Parlamentul țării, cea reală, presantă și încărcată de durere, nu poate să înceteze niciodată, cel puțin atîta vreme cît România încă mai figurează pe harta Europei „libere” și „civilizate”; pentru motivul, de necontestat, că Basarabia este însăși România sau, dacă vreți, „cealaltă” Românie, adică țara toată năpădită de „crimele lor”. Să reținem: una dintre cărțile recente ale lui Andrei Vartic poartă titlul Cealaltă Românie (Casa de presă „Typodas Press” – Ploiești, România, 2007), fiind distinsă cu premiul U S M.. Este o scriere care cuprinde în paginile ei cuvinte despre adevărurile fundamentale ale românilor de pretutindeni și din totdeauna, pe care autorul le strigă ardent și cu cutremurare în speranța că vor fi auzite și înțelese, pînă nu e prea tîrziu, chiar și pentru cei care se prefac a nu le pricepe. Prin organismului românesc, înstrăinată și umilită. De
exemplu: „Or, iată că în cea mai săracă țară a Europei, pe valul sărăciei ce domnește pe linia frontului dintre mentalitatea comunistă și cea a democrațiilor moderne euro-atlantice vine la putere fostul (sic!) partid comunist care desființează și istoria, și limba, și patriotismul. Liderii acestui fost PC vor să-i fericească pe cetățeni ștergînd din memoria colectivă a majorității românolingve și limba română, și istoria românilor, și pe Făt—Frumos, stîlpul arhetipal al bărbăției de pe Nistru pîn la Tisa, din Munții Maramureșului și pînă la Marea cea Neagră,
și pe Ileana Cosînzeana, simbolul luminos al maternității pe același areal (poporul român locuiește pe un teritoriu mai mare ca cel al Marii Britanii), și pasul de horă, și pînza albă a portului, și trandafirul geometric de pe covoare, și doina, și limba în care se cîntă doina” ( p. 73). Al doilea microtext definește Basarabia cea de lîngă inimă, cea reală, românească. Titlul vorbește de la sine: De dragoste pentru Basarabia. „A vorbi de dragoste
pentru cea mai săracă țară a Europei nu e oare o blasfemie? A chema sufletul să se îndrepte spre cele curate atunci cînd foarte mulți cetățeni ai țării sărută pînă la amiază chipul lui lisus Hristos, iar după – pe cel al Anticristului — nu e oare o profanare a luminii pe care o naște iubirea?” (p. 14—15).Căci Basarabia săracă, tristă, „părăsită”, într- o lume prea hrăpăreață și zgomotoasă, înseamnă, totuși iubire: dar iubire
temeinică, adevărată, creștină. Adică „iubire de Basarabia cea europeană, cea românească, cea creștină, cea casnică, cea sedentară…”. Și tocmai de aceea, „cea puternică” (p. 19). Nu poate să înțeleagă omul pașnic și normal, din oricare parte a planetei ar fi el, starea grea, pînă la absurd, din Basarabia de astăzi, adică „cealaltă Românie”, unde s- a adunat tot răul de pe lume, și de dreapta, și de stînga. Tulburător este, mai ales,
că un colț de țară, cu o populație distinctă, cultivată și demnă, poartă povara unor repetate invazii și acte
barbare de exterminare. Și aceasta sub privirile senine ale lumii civilizate, care, deși cunoaște situația pînă în adîncurile anormalității ei, se mărginește să țină discursuri euro parlamentare despre înfrățirea cu bunul sălbatec, fie și comunist, și despre globalizare. Subtextul arată că lumea se pregătește mai curînd de război decît de pace. Dar pentru aventurierii politici important este să se cîștige cît mai mult pe chestia asta: se spune că fiul lui Voronin (o fi știind românește?) este cel mai bogat individ din „Republica Moldova”. Așadar, ce tip de „țară” o fi reprezentînd individul? Care Moldovă? Care Basarabie? Care Românie? Se pare că societatea europeană hipertehnologizată se complace în continuă războire, moartea căpătînd alte o mie și una de fețe. Așa se
motivează tonul aprins justițiar al discursurilor lui Andrei Vartic din Cealaltă Românie: „Chiar ne cred atît de amnezici că vom uita prietenia lui Stalin cu Hitler, 23 august 1939, 28 iunie 1940, înfometarea din 1946? Că nu vom înțelege politica lor de politică «naționalistă» care e o politică de apartheid, că din 2001 încoace, anume ei, comuniștii, construiesc „adevăruri fundamentale”, se subînțeleg acele realități simple, primordiale și vitale: limba, istoria, geografia și națiunea pe care individul (ca și grupul — etnia) le învață, le repetă și le trăiește, de cînd se naște pînă moare. Necunoașterea ori alterarea lor îl condamnă la pierderea reperelor orientative în existența și în umanitatea sa, atît pe termen scurt cît și pe termen lung, spre profitul acelora care reușesc să pună stăpînire pe el. Este substanța cărților lui Andrei Vartic, în calitatea lui de om de știință (culturolog, istoric), teoretician al artei, critic și istoric literar. Îl găsim mereu prezent în librării și în revistele curente de „dincoace” ori de „dincolo”, cu studii și articole tratînd cu vigoare soarta românismului. E
prezent în fruntea unor instituții culturale și civice, unele înființate de el însuși, ca și în Parlamentul țării;
iar la nevoie, în vîltoarea luptelor de stradă, cu exemplară dăruire de sine și spirit de sacrificiu. O
cruce de basarabean – Andrei Vartic, temeinic și augural împlîntată în conștiința semenilor, prin verb, faptă, sens.
Ce înseamnă, mai precis, „Cealaltă Românie”? Ne-o spune istoria, se explică și autorul într-un articol publicat mai întîi în „Observatorul de Toronto”, din noiembrie 2004: „Cîndva Ștefan Mușatin, zis cel Sfînt încă din timpul vieții, vorbea despre «cealaltă Valahie», avînd în vedere unitatea neamului românesc în contextul globalizării de
atunci. Astăzi putem vorbi de cealaltă Românie, avînd în vedere și unitatea, dar și înalta menire europeană a neamului românesc. Cealaltă Românie, alta decît cea bîlbîită politic și mediatic de actuala «ceafă groasă», România cea harnică și cinstită, cea adîncă și miloasă privește demn peste grădini undeva la Cucuiș, lîngă Orăștie, sau pe o muchie de munte la cheile Dîmbovicioarei, sau pe o tristețe de deal basarabean. Ea există, e puternică, are mare viitor, și oricît de multe reproșuri i s-ar aduce, țara românilor e scară și dulce, deși e sărată și cu lacrimi de sînge, și cu «suișuri la vale și coborîri la deal». Chiar dacă ziua politică de azi e înfiorător de urîtă, turma de nomazi politici va trece, iar țara va rămîne în veac” (Din voi. Cealaltă Românie, loc. cit., p.293).
Aici, istoricul își spune cuvîntul, atent la cronologie și la măsura reală a întîmplărilor, chiar dacă vibrează unele retorisme în surdină. Nu se trece cu vederea nici un adaos sentimental, pe suport polemic mai agitat, ambele aspecte de limbaj publicistic fiind dictate de stările dramatice prezente. Două microtexte pot fi decupate ca ilustrare: „în cea mai săracă țară a Europei, cum s- a văzut și la 27 august 2003, măsura oficială a patriotismului este țopăiala încîlcită, beată, a horei strămoșești (sic!!!) la festivalul Berii sau al Vinului. Poți să fii și cu stea de profet în frunte, și cu merite intelectuale uriașe, și i cu realizări economice pe potriva economiei de piață euro — atlantice, dacă nu bei ești nimeni în ochii puterii comuniste de la Chișinău” (p. 95). Prima sintagmă, „în cea mai săracă”… apare ca un laitmotiv în fruntea sau în interiorul unor articole
polemice, pentru sublinierea notei de tristețe, cu imaginea dezastrului care domină această parte a baricade etnopolitice în Republica Moldova și pun sub sufletele noastre europene trotilul dogmei național-socialiste (recomandăm experților apuseni să analizeze atent cum au votat «ai lor» din RM la ultimele alegeri pentru Duma rusă)?”
Cum vedem, Andrei Vartic este un cutezător și mai mult decît atît El vede departe, descifrează cu pătrundere bătaia lungă a adversarului, mascată pervers, cu diplomație rafinată, în lucrurile curente și lovește curajos în ținta cea mai periculoasă, fără jumătăți de măsură, fără ocolișuri. Cititorul este cîștigat de clocotul ideilor, de freamătul frazei, calități de mare gazetar, situîndu-1 pe românul „de aici”, din Dănceni, printre cei mai percutanți mînuitori ai stilului publicistic de „dincoace” și de „dincolo”. Pasaje pline de nerv, asemenea celui care urmează, pun cugetul în mișcare, deșteaptă ființa la realitate și fac zob cuvîntările ticluite la comandă politică: „Cum să nu vezi că Verde și Verb se cuibăresc ca frații în cuibușorul matern? Cum să nu vezi că acest cuibușor stă pe vîrful „veșnic verde” al Codrului? Cum să nu vezi că acest vîrf este leagănul subtil ce împacă soarele cu apa, omul cu norii și stelele, că el este puterea ce fortifică sufletul omenesc? Cum să nu vezi că sufletul românesc, prin jertfa sa milenară, împarte echilibru și milă și tuturor triburilor ce au trecut și trec pe aici?” ( p.68). Este o repunere în pagină a lecției despre latinitatea limbii, așa cum ni s- a transmis de la Hasdeu cetire.
„Cum să uităm”? întreabă apăsat Andrei Vartic în stilul marelui său model Paul Goma. Căci și basarabeanul din Mana-Orhei, românul și exilatul de la Paris, consemnează în memorial datele catastrofice care au premers Săptămîna roșie, sub același semn răscolitor de Gorgonă sovieto- bolșevică. Momentele tragice se înșiruie de la 1711 încoace de cînd rusul, „dușmanul de moarte al neamului nostru” s-a purtat cu sălbăticie asiatică, „ne-a înșelat, trădat, umilit, jefuit”( Săptămîna roșie, ed. „Museum”, Chișinău, 2003, p. 8), continuînd în stil propriu, barbar și asiatic la 1812, la 1829, la 1877, la 1916 și tot așa pînă astăzi. Cealaltă Românie reprezintă și ea un veritabil memorial care a urmat, de data aceasta, după căderea Cortinei de Fier, reținînd momente dintre cele mai semnificative ale rezistenței basarabene: 12 martie, „ca să spălăm Basarabia de crimele lor”; 27 august 1989 cînd presiunea străzii a impus legiferarea limbii române. „Un milion de oameni au stat în genunchi cu icoane ale Mîntuitorului și ale Maicii Domnului în mînă”; 17 aprilie 1990, ziua memorabilă a discursului lui Ion Borșevici pentru primul Parlament liber și democrat; Demonstrația unionistă din 24-25 ianuarie 2003 cînd mulțimea a strigat: „Voronin e fascist!”; manifestări stradale „cu arderea steagurilor rusești” la „finele lui 2003”; 1 august 2004, zi de confruntare între mulțime și slujbașii înarmați ai lui Voronin. Cu acest prilej, Andrei Vartic a scris articolul Anatomia fiarei, inclus în volum; 15 august 2004, „miting non-stop al jurnaliștilor de la TeleRadioMoldova”.
Impresionant palmares al răzvrătiților basarabeni. Cum am răspuns „noi”, de „dincoace”, la toate aceste acțiuni curajoase și patriotice?
Observator atent și neobosit, participant direct la amintitele încordate confruntări, cu inima și cu vocea, autorul cărții Cealaltă Românie avea motive să noteze: „Basarabia nu o poți pacifica, nici cu tancuri, fie ele rusești, chinezești sau americane. De la 1812 încoace criza identității culturale este aici mult mai profundă decît cea economică și tocmai de aceea intelectualii basarabeni tratează necruțător, cu rîsu-plînsu fondul genetic și jucăriile cu care vin să ne lecuiască diplomații de la Est și de la West, și stupiditatea de guvernare pe care o declamă pionierește liderii politici autohtoni” (p. 51).
Recunoaștem aici un avertisment cu multe adrese, spre diferite categorii de potentați, destinat să plaseze realitatea basarabeano-nistreano- românească într-un context geopolitic de cea mai acută cointeresare generală; se subînțelege, totodată, unitatea organică a acestei zone de umanitate. Nu este vorba doar de revenirea la rampă a comunismului, să sperăm temporară, cu sprijin moscovit și prin mercenariatul extremist al comunistului românofob, Voronin; nici de proiectele hazardante de federalizare susținute de mesageri neuroatlantici tip Pamela H. Smith, Mihâly Bayer ori Kalman Mizsei, în dialect maghiarofil; nici ideea, susținută cu diplomație, a unei replici transnistrene la Kosovo, în vechea tradiție a Cortinei de Fier nu are șanse pe termen lung. Adevărul, în starea lui pură și pe termen lung, susține autorul (și pe bună dreptate) este că Basarabia reprezintă o evidentă problemă europeană căreia trebuie să I se găsească rezolvarea în termenii normalității și ai logicii istorică, iată de ce De dragoste pentru Basarabia își are rațiunea ca fiind „cea europeană, cea românească, cea creștină”, într-un cuvînt, „cea puternică”.
Hotărît lucru, Andrei Vartic, purtînd crucea dreptății în mînă, deranjează interese nebănuit de multe, de puternice și de pe neștiute cuprinsuri. Dar să credem în dreptatea „cea puternică”.
P.S. Exact cînd am terminat aceste rînduri am primit știre tare tristă. Doamne, odihnește-i pe români!

FLORIN DOCHIA

Ad ventum

Uneori mă îmbrac cu moartea pe dos ca talisman
E doar o stupidă prejudecată că astfel viața
Nu va mai părea insalubră și îngerul nu va degera
Cu privirea înflorită-n fereastră.
Sub haină pielea
Ascunde o fărâmă de inimă și el știe și se
Hrănește cu gândul acesta.

Eu am încredere
Doar în cuvintele prinse cu grijă în cusături
Luminate înăuntru de răbdarea și de tăcerile lui.
Uneori îmbrac moartea pe dos
Un veșmânt atât de curat chiar dacă
La coate e ros de-atât așteptat!

DAN MANCIULEA

Morții cu morții, viii cu viii

Nu mai pomenisem de mult o vreme așa de câinoasă. Ploaia îmi țârâia de un ceas în creștetul capului lipindu-mi părul de tâmple și de ceafă. Eram ca o cotarlă jigărită, fără stăpân, hoinărind străzile aiurea.
Ce l-o fi apucat așa deodată pe Iaroslav? Să mă poarte pe drumuri noaptea prin ploaie fără să-mi spună nimic… S-a ridicat de la masă, m-a apucat de mânecă, mi-a zis „hai cu mine, bă” și după aia am părăsit bodega. Și-n bodegă era așa de cald… Ce i-o fi trebuit să lăsăm bunătate de votcă în pahare și pipițele alea două ude… de ploaie.
De-abia ieșisem din schimbul doi. Se pornise ploaia și laroslav a zis c-ar bea ceva tare, adică un oțel-inox sau un întăritor de recul, cum alintăm noi votca. Ne-am adăpostit la „Șase țâțe”, unde-s picolițele alea trei… Frumoaseee, de pică boul din picioare.
Când au deschis fetele localul, i-au spus „Ca la mama acasă”, da’ bețivii nu s-au lăsat și, de ciudă că nu se lăsau pipăite și ciupite ca în alte bombe, au poreclit locul cu numele ăsta de bordel. Auzi, hal de nume: „Șase țâțe”!
Și stând noi așa de vorbă și mângâind păhărelele curate, cu licoarea de-i zic rușii „apșoară”, numa’ ce vedem că intră pe ușă două pipițe plouate ca două curci. Toate mesele erau ocupate, numai masa noastră avea două locuri libere, că Iaroslav e breaz între golanii târgului și-i respectat ca un mahăr: nimeni nu îndrăznise să vină la noi să ceară scaunele sau să se-așeze. Ele se apropiară supuse pentru că prietenul meu le făcuse semn să stea la masă. Dac-aș fi fost numai eu, jerpelit și cu fața buhăită de neodihnă și de băutură, gagicile ar fi plecat sau ar fi pus vreun haidamac să mă izgonească. Probabil că duhneam a transpirație și-a basamac… Dar cine mai putea sâ miroasă ceva în putoarea aia de fum și de băutură ieftină! l-am zis: bă Iaroslav, ia uite-le p-astea! El s-a uitat la mine ca la un prost și a dat din mână.
Pipițele rânjeau. La cine, nu știu, că era cam întuneric. Eu le-am comandat câte un lichior ieftin, că asta mi-au spus că ar vrea. De ce le-or fi plăcând poșircile astea ieftine, habar n-am. Oricum, îmi convenea: le și vedeam în așternuturi; că ce să caute două matracuce noaptea într-o bodegă, dacă nu…?
Dar Iaroslav s-a ridicat de la masă, a bătut-o cu palmele și a zis; „hai bă cu mine!”. M-am uitat în jur- „bă” eram eu. Mie îmi spusese să vin cu el. l-am zis „De ce, Iaroslave? Domnișoarele se plictisesc singure, afară plouă, de ce să plecăm?”. Și afară ploua de rupea pământul. Bucuria țăranilor, se face porumbul, grâul și câte și mai câte. Vax! Eu unde să pun porumb? în baie, pe balcon? Da’ el nu: “hai și hai!”. „Unde mă?”, l-am întrebat. „Să-ți arăt ceva. Ai să vezi, numa’ vino!”. Gagicile chicoteau — incote de parașută… M-am ridicat, că Iaroslav e cel mai bun prieten al meu. Când m-am dat la o parte din lumină am putut să le văd mai bine fețele… Bine c-am plecat, mi-am zis. Erau urâte rău: una avea o rochie portocalie cu buline verzi și era plină de coșuri, iar ailaltă era slabă-moartă, că i se vedeau oasele sub piele. „Hai, bă, Iaroslave”, i-am zis, scăpat de sub povara dorinței de carne străină, și-am plecat.
Când am deschis ușa grea din fier a bodegii, ne-a luat în primire ploaia lui Dumnezeu. „Uite, mă Ioane, ploaia asta curăță pământul de păcate”, mi-a zis în șoaptă prietenul meu, nitam-nisam. lo-l știam că vorbește în dodii, așa că l-am lăsat să trăncăne în voie. Vântul bătea și copacii se-aplecau dintr-o parte în alta și gemeau ca omu’, de durere. Am pornit fără să-l mai întreb unde mergem.
Din când în când câte un trăsnet ne lumina drumul. Așteptam cu inima strânsă bubuitura. Uneori venea, alteori nu, dar de fiecare dată tresăream din toată ființa. Un timp am mers pe sub copacii de la marginea drumului și pe sub streșinile caselor, la adăpost de apa care curgea fără milă din cer peste noi. După aia, când s-a terminat drumul, am ieșit pe cărarea pietruită și îngustă care îmi arăta că părăsisem orașul. în câteva clipe eram ud leoarcă și cu încălțările gâlgâind de apă. Acum hainele mi se lipesc de trup…
– Unde mă duci, mă zănaticule, că s-a terminat asfaltu’! Ia uite ce ne înglodim!
– Taci, Ioane, taci!
– Cum să tac, cum să tac? Bă, tu mă duci la cimitir…!
– Ai ghicit, Ioane, la cimitir, la Bunavestire.
– Ce căutăm noi acolo? Acolo se duc numai morții.
– Nu se duc ei. îi ducem noi, ăștia vii. Că dacă nu i-am duce… morții cu morții, viii cu viii, ar fi
harababură și n-ai mai ști cu cine stai de vorbă. îi ducem la otelu’ lor să-și odihnească oasele.
– Iaroslave, tu bați câmpii, băiete…!
– Ia sticla asta și trage-i o dușcă. O să-ți fie bine, e votcă.
– Ei, parcă mi-am mai revenit. Se vede cimitirul. Bună-i votca, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa…
Nici n-am apucat să termin zicala bețivănească, ș-odată mi s-au muiat picioarele. Cât eram de lung, m-am întins în noroiul galben din cimitir.
– Vezi dacă vorbești prostii? Morții stau și-ascultă… Crezi că lor le convine că au părăsit lumea cea frumoasă? Oricât de împuțită ar fi, dacă ești viu, tot frumoasă rămâne. Când auzeai prin beci vreo sticlă ce se rostogolea sau ușa de la cămară se lovea de perete și tresăreai cu nevasta în pat, cine crezi că te bântuia? Când lipsea ceva din casă sau din locul în care-ți țineai banii, cine crezi că punea vastu’? Ai, ia zi?
– Mmmmorții?
– Da, mă, morții. Habar n-ai câți trec pe lângă tine ziua. Noi ăștia care ne spunem că suntem vii, stăm ca săracul pe comoară și ne văităm că e rău pe pământ. Sanchi, căutăm Raiul! Alții spun că aici e Iadu’, da’ numa’ ei pot să ne spună ce bucurie este atunci când stai cu burta în sus și te mai desfeți o dată în bătaia soarelui ascultând foșnetul frunzelor din copaci. Să halești o friptură în sânge, la grătar, și să sugi dintr-o stacană de vin roșu… Nu-ți mai spun de atunci când pui mâna pe-o femeie ca lumea, cu buci și cu țâțe și cu mijlocul de viespe… A, ce zici?
– Da, Iaroslave, ai dreptate. Dac-aș fi mort, și mie mi-ar fi părut rău după așa bunătăți. Da’, vezi tu, că nu prea le ai nici când trăiești, darmite după ce-o mierlești. Dacă pui cap la cap frânturile astea petrecute într-o viață, nu aduni o săptămână.
– Ești prost, Ioane! Cât miști măcar un deget înseamnă că ești viu și că ești fericit.
– S-a oprit ploaia… Și zi, mă Iaroslave, morții ăștia se bucură de toate cele lumești mai abitir decât noi?
Iaroslav nu mai vorbea și îmi dădu de înțeles că mai bine mi-aș ține fleanca. Mi-am înghițit vorbele.
El amirosea văzduhul și se uita cu luare-aminte împrejur. Din pământ ieșeau aburi albi care se prelingeau printre cruci. Ici-colo apărea câte o cruce ca un înecat ce dă din mâini înainte de a se duce. Se limpezise cerul și se vedea Calea laptelui. „N-am mai băut lapte, hă, hăăă, de nu mai știu când”. Era liniște și parcă mergeam pe nori, prin cer. „Acuș-acuș apare și Sfântu’ Petru. îl și văd îmbrăcat cu un anteriu alb, cu fața mirată: Ce câutați în Rai, bețivilor? – Căutăm și noi ce caută toată lumea, Sfinte Petre, bine căutăm. – Dar văd că ați cam întrecut măsura cu păcatele. – Suntem și noi băieți amarați; când n-ai nici de unele, îți mai îndulcești amarul cu un păcățel. Nu mult, că strică, da’nici puțin, că n-ajunge”.
– Hi, hi, hi…
– Ce râzi, Ioane?
– Râd, că zici că suntem în ceruri și m-am gândit că s-ar putea să ne întâlnim cu Sfântu Petru.
– Care-i ăla?
– Ei, parcă nu-l știi. Ăl de împarte gloata la poarta Raiului.
– Nu-i ce crezi tu, dar ești pe-aproape. Hai să ne odihnim pe bancă. Vezi tu, Ioane… adică tocmai, că nu vezi. Noi trăim în lumea asta plină cu de toate- bune, rele, dar mai e ceva; ceva pe care nu oricine poate să-l vadă sau să-l atingă…
– Aha, ceva ca o fofoloancă de damă bine! P-astea numa’ ăi cu cărămida de bani poa’ să le pipăie și să le vadă.
– Ioane, tu ești cam prost, dar gândești bine. Așa e. Lumea-i ca o fofoloancă, o gaură spre altceva, doar că oamenii obișnuiți se mulțumesc să intre în ea și să arunce acolo frica și gândurile rele fără să se întrebe ce-i dincolo de plăcerea frecușului. Poate de-asta trăim, să ne întrebăm mereu ce e dincolo… Tu te întrebi vreodată ce e dincolo?
– De ce să mă întreb? Scrie-n Biblie: dincolo e Dumnezeu Tatăl cu barba albă și îngerașii; Sfântu Petru care dă repartițiile… Cam atât. Ce, nu-i așa?
– Asta e ce spune taica părintele la biserică – povești de adormit copiii… Cum să-ți explic eu mai bine, să înțelegi…? Biserica știe ce se-ntâmplă, dar nu spune pe înțelesul tuturor. Astfel că ea a făcut o poveste frumoasă, ca să creadă lumea mai ușor. Păi dacă-i spui rumânului că sus e cineva care te pedepsește dacă faci rele, rumânul se străduiește să facă fapte bune sau măcar să nu facă prostii. Doar n-o să stea să-i deseneze că există energii și forțe subtile care acționează subcuantic, selectând biocâmpuri și structuri energetice pozitive de cele negative…
– Aoleo, ce-o mai fi și asta?
– Păi vezi că ți-am făcut capu’ călindar?!… Și cum îți spuneam, dacă tu sau eu, în loc să frecăm fofoloancă asta de viață de sus în jos și de jos în sus, am urca fără preget, fără părere de rău, am ajunge în ceva care seamănă cu Raiul de care ai auzit la biserică. Dacă nu, murim și stăm la umezeală și-ntuneric. Pricepi?
– Da. Așa am priceput. înseamnă că numai sfinții care postesc de toate cele ajung acolo. Și ăilalți, prostimea?!
– Ăilalți… Ucigașii, eunucii și tâlharii – la Iad și ăia care n-au făcut nimic, nici bine, nici rău, o iau de la capăt.
– Cum vine asta, se nasc din nou?
– E un fel de-a spune. Iar trebuie să intru în filozofie cu tine! Când alegi o cale – să faci bine sau rău – te pui bine cu ăi de conduc lumea, iar dacă n-ai spate, nu poți duce la capăt ce-ai început. Când vine timpul să dai colțu’, nu știe nimeni de tine și rămâi între viață și moarte. Adică nici hoit de-a binelea, nici viu pe de-a-ntregul. Ei, stârvurile astea mergătoare caută…
După ce a rostit cuvintele acestea, Iaroslav al meu s-a înmuiat ca o cârpă și s-a lungit pe pământul moale. Apoi din el s-a ridicat ceva ca un abur lăptos și luminos care a plutit ce a plutit și… a intrat într-un cavou. Mi-am zis că n-am văzut bine și m-am frecat la ochi. Trăgeam nădejde că, după ce oi lua mâinile din fața ochilor, am să-l văd pe Iaroslav viu, nevătămat și lămurindu-mă grețos cum vine treaba cu strigoii. Da’ n-a fost așa. Am întins brațele după el și, în loc să-l ating, se ducea, plutea sau parcă eu eram tras înapoi… După câteva încercări l-am ajuns și l-am zgâlțâit ca pe-un buștean. A deschis ochii și m-a privit. Avea o față de prost… da’ prost ca lumea! Nu mai clipeau ochii ăia ai lui de viezure așa ștrengărește. Colțurile gurii și obrajii îi căzuseră. Era o față de prost.
S-a holbat la mine ca și cum nu mă văzuse niciodată în viața lui, apoi a rânjit. Aoleo, după ce că arăta ca un prost, mai făcea și pe nebunul. A scos un cuțitoi de sub haină și… să dea cu el în mine.. „Mă laroslave, i-am zis, sunt io, mă, Ion, prietenul tău! Tu vrei să mă omori, ești nebun?” El: hî, hî, hîîî. Doar atât zicea și se apropia de mine cu cuțitoiul, să mă-nțepe. M-am îndepărtat, dar unde să fugi, că intrase luna în nori și în mijlocul cimitirului era o beznă… Mă împiedicam de garduri din fier forjat, mărăcinii uscați îmi intrau în palme și sub unghii, de câteva ori am dat cu capul de cruci… Până la urmă m-am lovit cu capul de zidul unei capele și m-am prăvălit amețit pe un mormânt. Nebunul de laroslav m-a ajuns cu cuțitoiul lui și cred că m-ar fi tranșat dacă nu ar fi apărut vreo câțiva aburi lăptoși, din ăia… Nu-mi era teamă, da presimțeam că de-aicea o să mi se tragă. Totul se petrecea ca într-un vis urât, în jurul meu petele alburii se roteau în sarabandă. Eu eram la mijloc. Nu puteam să mă mișc — țintuit la pământ de o putere străină. Am vrut să mă ciupesc, să-mi mușc limba, să mă încredințez că nu e decât un vis. Am încercat să spun Tatăl Nostru, dar gura nu mă asculta și boscorodea numai blestemății. Era lucrarea dracului! Petele alburii se învârteau într-o sârbă și păreau că se sfătuiau care să pună mâna pe mine. Un nor a intrat în cerc și a început să-mi dea târcoale. Mă gusta. Apoi… a intrat în mine. Ori eu am intrat în el, nu mai știu să spun. Am căzut în nesimțire. Nu mai știu cât să fi trecut, că era tot noapte când m-am trezit Prin preajmă nu mai plutea nici un abur. Deasupra mea am văzut un chip de prost. Era un om care mă privea cu milă.
– Ioane, bă, scoală-te! Hai să mergem pe la casele noastre. Cine naiba te-a adus aici în cimitir?
– Domnule, cum îți permiți să mi te-adresezi cu un astfel de apelativ? Mă cunoști de undeva? Eu nu îmi aduc aminte să fi avut vreodată ocazia…
– Ce mă, te faci că nu mă cunoști, ai? Lasă fasoanele pentru doamna Barbulea; cu mine nu-ți merge!
– Ce doamnă… care Barbulea? Nu cunosc nici o doamnă cu numele ăsta! Domnule, oricine ai fi, te rog să mă lași în pace sau chem Poliția…!
– Bă Ioane, tu chiar ai înnebunit? Eu plec și te las aici, să dea strigoii peste tine.

Distribuie: