Propoziții pretențioase – Anafaza
Trecerea noastră prin oraș, meseria noastră nu este un fapt anecoid, lipsit de valoare și de nebăgat în seamă. Nu suntem anelide ca majoritatea inșilor contemporani ce nu văd în relațiile cu ceilalți mai mult de o oportunitate nesfârșită de a se hrăni doar pe sine fără să facă mai nimic sau chiar nimic. Vrea clientul, ne cheamă, nu, nu-i batem la poartă după ceva de lucru.
Ba unora ne vine greu să le zicem „Da, venim, facem și dregem…”. Nu ne potrivim la caracter. Doar vreun caz ce nu suferă un refuz să ne determine la contrariu. Nu din antipatie cu obârșii directe, ci dintre cele ce țin de nedreptatea creată altora. În speță lui tata. Că avea o predispoziție pentru se lăsa „îmbrobodit” de anumiți indivizi…. De unul ca Sorin, prieten, se bătea cu pumnu-n piept de cât timp se știa cu el (dar noi nu-l văzusem până să se mute tata pe Brâncoveanu), de „stăpânu-su”, vecin cu familia profesorilor Mircescu, alt specimen îngăduit de tata până la a te determina pe tine, din afară, să intervii ca să pui capăt relației, Stelică (răsărit instantaneu, deși-l uitasem și puteam sta zile fără nicio nominalizare corectă). La fel se lăsase păcălit de Sanda, colega mamei de la Policlinica municipală, și fiu-su cu un… numai porc de carne nu-l puteai cataloga, ci doar de oase și grăsime, după ce ne rupsesem degetele ca să-l schimbăm, la distanță de trei luni, anterior, pe solzișori, tablă și pluviale. Pe ăștia i-am izgonit din atelier cu ceartă pe bună dreptate. Deși m-am chinuit ani de zile să îl determin să anuleze definitiv legăturile cu multe persoane menite să-l căpușeze pe te miri ce și mai nimic când ți-era buza mai umflată și buzunarul mai gol. De-alde din ăștia care se anunțau instantaneu chiar când să pleci pe teren sau când mai stătea și tata să se odihnească. Căci prematura lui neființă se trage oarecum și de la aceste ineficace și dăunătoare relații.
Atât trebuia să aud: „Hai că mergem la cutărică.” și cutărică era cine știe ce nume sonor cu cine știe ce meserie. Cum mi se scula păru-n cap când auzeam de ta-su avocatei din 7 Noiembrie, Cristescu, de ăștia din urmă, de Costianu și de încă vreo câțiva la care nu încăpea refuz. Așa a fost cu Rânja, doctorul, dar nu la prima lucrare, la domiciliul maică-si, ci la casa cu un singur nivel de pe Păcii, dar și atunci la a doua descindere cu treburi. Cu intervenție de la mama. Șefu, deh! Nu știți cum făcea tata în asemenea situații. S-o fi văzut-o totuși pe mama, mai dihai decât el, mai precipitată și mai autoritară, ajungând să țipe la noi când veneam cu argumente de refuz, ajungând să ne arate ușa dacă nu făceam așa cum își dorea. Ultra animată de hotărârea luată, ne dădea cu „Șnart!” și nu ne mai împăcam două-trei zile dacă refuzam. Amărați până peste poate, plecam să-i facem pe plac de cele mai multe ori. Mai mult pentru tata pe care-l știam cu boala chinuitoare și cu mai puțini ani de numărat după toată știința medicinei. Deși eram siguri că nimeni, cu atât mai puțin vreun felceraș de pe la Râmnic, nu-i putea reda starea anterioară îmbolnăvirii. Motiv inițial să ne punem de-a curmezișul ipotezei că o mână spală pe alta, că i-ar putea înlesni cine știe ce tratament, o medicamentație mai bună și mai scumpă la preț mai mic sau total compensat. Aiureli și vrăjeli. Dar așa e omul sărman, intrat în viață cu un soi de umilință, cu simțul măsurii ierarhiei sociale de facto sau prin naștere. Se lasă călcat în picioare, se lasă folosit de mârlani cărora titulatura, învățătura, cumulul de avere le creează premisele privilegiatului, drept câștigat odată pentru totdeauna, de netăgăduit, prin care își permit să ceară să li se facă voia fără crâcnire sau nu fără urmări la împotrivire sau refuz.
