Spații culturale nr. 5 (7)

ECATERINA ȚARALUNGĂ

Râmnicu Sărat: Dicționar de personalități

Minovici, Mina (n. 30 aprilie 1858, Brăila — m. 25 aprilie 1935, București) – medic legist. Vlah, adică român din sudul Dunării, din Tetovo. Primul din familie se numea Ștefan Mina și a venit după războiul ruso-otoman (1812). Unul dintre fiii acestuia, Ștefan, s-a mutat de la Brăila la Râmnicu Sărat, a fost primar și a avut 13 copii. Trei dintre ei vor deveni celebri: Mina, Nicolae și Ștefan. Mina M., cel mai mare dintre fii, a absolvit Școala Superioară de Farmacie a doctorului Carol Davila și apoi Facultatea de Medicină. S-a specializat la Paris în toxicologie. A fondat în 1892 Institutul medico-legal care-i poartă astăzi numele. In 1890 a devenit membru fondator al Societății de Științe fizice, iar în 1909 a fost numit membru în Consiliul Sanitar Superior; din 1912 a îndeplinit funcția de director general al Serviciului Sanitar. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară, întemeietor al Institutului medico-legal (1892, care îi poartă numele) și al serviciului antropometric din București. A făcut cercetări importante cu privire la alcaloizii cadaverici, la putrefacție, la bolile mintale simulate, precum și la antropologia criminală. Cea mai importantă lucrare: Tratat complet de medicina legală, 2 vol. (1928, 1930).

Minovici, Nicolae (n. 23 octombrie 1868, Râmnicu Sărat – m. 26 iunie 1941, București) – medic. Al șaptelea fiu al lui Ștefan, M., primarul de Râmnic și frate cu Mina și Ștefan M, După un an la Școala de Belle Arte, s-a înscris la Medicina din București. După absolvire s-a specializat la Berlin. întors la București, a înființat, în 1906, „Societatea de Salvare — prima din România modernă — împreună cu anexele sale: Spitalul de urgență și Școala samariteană, complex care, la început, avea o singură birja pe post de ambulanță și aceea platită de el însuși. Profesor la Facultatea de medicină din București, apoi din Cluj. În 1905 a început vestitele sale experiențe pentru a afla mecanismul morții prin spânzurare. Asistat de o comisie de colaboratori apropiați, pregătită să
intervină la timp în cazul pierderii controlului asupra experiențelor, s-a prins în ștreang în numeroase rânduri. Lucrări: Studiu asupra spânzurării. în 1926 s-a întors la București ca primar de sector (de Albastru). S-au construit WC-uri subterane, s-au asfaltat străzile și s-a construit un cămin pentru gunoieri. în 1934 a fost ales primar de Băneasa, fără să fi candidat. Fondator al „Revistei de medicină legală” (1936). A fost colecționar de artă populară românească, iar casa lui (arh. Cristofi Cerchez), în stil românesc, supranumită „casa cu clopoței”,
dăruită orașului în 1936, dar deschisă ca muzeu de etnografie din 1916, astăzi Muzeul de Etnografie Mina Minovici, după numele fratelui său, la îndemnul căruia se făcuse medic.

Minovici Ștefan (n. 18 iulie 1867, Râmnicu Sărat – m. 29 decembrie 1935, Pitești) – chimist. Vlah. Frate cu
Mina și Nicolae M. A absolvit secția fizico-chimice a Facultății de Științe a Universității București ca elev
al lui Em. Bacaloglu. C. I. Istrati, J. Lahovary, David Emanuel. S-a specializat la Berlin. Profesor Școala
Superioară de Farmacie, apoi la Facultatea de Științe a Universității București. Lucrări în domeniul chimiei toxicologice analitice, organice și biologice: Tratat de chimie analitică, 5 vol.; Manual practic de chimie organică. A organizat învățământul farmaceutic din țara noastră. Mare colecționar de piese rare de design de interior, din Germania, Austria și de la Veneția (vitralii, statui, piese de mobilier), a lăsat casa memorială care-i poartă numele, aflată în aceeași curte cu Muzeul etnografic lăsat de fratele său. Membru corespondent al
Academiei Române (1925).

Munteanu, Gavriil (n. februarie 1812 Vinqard, Alba – m. 17/29 decembrie 1869, Brașov) – cărturar și traducător. A absolvit Dreptul și Filosofia la Cluj. Profesor la seminarele din Buzău și Râmnicu Sărat, apoi la Brașov, unde a devenit director. A făcut parte din comitetul de redacție al „Gazetei de Transilvania”. Lucrări: Geografia biblică sau Descrierea locurilor însemnate prin fapte biblice, 1854; Gramatica română pentru clasele gimnaziale, (1860-1861; Gramatica latină, 1863; Dicționar german-român, 1853-1854. Membru fondator al Academiei Române (1866).

Murgescu Costin (n. 27 octombrie 1919, Râmnicu Sărat – m. 30 august 1989, București) – economist. A absolvit Academia Comercială la București, Director al Institutului de Cercetări Economice al Academiei Române, consilier la Consiliul de Miniștri, redactor șef al revistei „Viața economică”. Membru al Comitetului de direcție al Centrului de Științe Sociale UNESCO de la Viena. Lucrări: Reforma agrară din 1945, 1946; Cooperarea economică internațională în cadrul ONU, 1967; Aspecte economice ale Conferinței general europene pentru securitate și
cooperare, 1970; Japonia în economia mondială, 1982; Mersul ideilor economice la români, 2 vol., 1987, 1990. Membru al International Conference of Agricultural Economists, reprezentant al României la Consiliul Economic și Social al ONU. Membru corespondent al Academiei Române (1963). Aula Institutului Bancar Român îi poartă numele.
Murgescu, Ioan (n. 27 martie 1846, Buzău – m. § martie 1913, București) – contraamiral. A absolvit Școala Navală din Brest ca bursier al statului român. A fost încadrat în 1866 în Corpul Flotilei române, fiind comandant pe nava România. în 1877 a condus o șalupă torpiloare cu care a scufundat nava monitoare a otomanilor. A primit ordinul rusesc Sf. Vladimir cu spade și rozete și Steaua României, devenind comandant al Corpului Flotilei. A fost inspector al navigației și porturilor (1882-1886). Din 1888 până în 1901 a fost din nou comandant al Corpului Flotilei, cu rang de contraamiral.

Oroveanu, Mihai (prenume la naștere: Mihai Ion Constantin T. Oroveanu, n. 1946, București) – arhitect și istoric de artă. Fiul lui Teodor O. Soția sa era fiica lui Leonte Răutu. Component al lotului național de juniori la atletism, legitimat la Dinamo, apoi la Clubul Sportiv Grivița ca rugbist. A absolvit Istoria Artei la București. A înființat, împreună cu Dan Grigorescu, Fundația ARTEXPO, care Organiza Târguri de carte și expoziții de artă. Numit în 2000 director al Muzeului Național de Artă Contemporană. Pasionat de arta fotografică, deține o colecție de peste 4 milioane de piese. Lucrări: Introducere in știința administrației de stat, 1975; Organizare și metode în administrația de stat, 1978; Organizarea administrativă si sistematizarea teritoriului Republicii Socialiste România, 1986; Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, 1992; Arhitectură – urbanism, știință și tehnică, 2008.

Oroveanu, Teodor (n. 10 iulie 1920, Râmnicu Sărat – m. 2005, ) – inginer (mecanica fluidelor). Tatăl lui Mihai O. A absolvit Facultatea de Mecanică și Electricitate a Politehnicii din București. Elev al lui Elie Carafoli. A lucrat la Steaua Română din Câmpina, apoi la Centrala Industrială a Metalurgiei Prelucrătoare (1945-1949). Profesor la Institutul de Petrol și Gaze din București. A fost profesor invitat la Paris, Rennes, Moscova, Baku. Contribuții în domeniul mecanicii fluidelor. A efectuat studii asupra exploatării zăcămintelor de petrol situate în roci fisurate. Lucrări: Mecanica fluidelor, mecanica fluidelor vâscoase, Scurgerea fluidelor prin medii neomogene, 1963; Transportul petrolului, 1986. Membru corespondent al Academiei Române (1991). Popescu, Petre (n. 17 mai 1917, lângă Buzău) – preot. A absolvit Teologia ortodoxă la Cernăuți și cea protestantă la Paris. Emigrat în Canada din 1951. Vicepreședinte al Centrului Cultural Român din Montreal, la edificarea căruia a și contribuit (1982), bogată activitate comunitară, de strângere a relațiilor între românii aflați în afara granițelor, în diverse părți ale lumii, ca și între aceștia și cultura patriei de origine. Redactează revista „Candela” din Montreal, colaborează la „Revista de Cercetări Științifice” din Paris, la unele reviste din Canada: „Cuvântul Românesc” (Hamilton), „Luceafărul românesc” (Montreal) și din Statele Unite: „America” (Cleveland).

Robescu, Constantin F. (n. 1839, Râmnicu Sărat – d. 23 septembrie 1920, București) – inginer agronom. A absolvit Școala Națională de Ape și Păduri din Nancy. Licența în Științe Naturale la Paris. Profesor la Școala de Agricultură din Herăstrău. Co-fondator al Școlii Speciale de Silvicultură din București (1883) și al „Revistei științifice” (1870). Primar al Bucureștiului (1895-1899). Deputat și senator. A ridicat, împreună cu soția sa, biserica Sfinții împărați din Focșani. A avut la Galați o casă edificată de arh. Ion Mincu, numită casa Robescu, azi Palatul Copiilor. Membru corespondent al Societății Academice Române (1871).

Săvulescu, Alice (n. 29 octombrie 1905, Oltenița – m. 1 februarie 1970, București) – botanist. Soția lui Traian S. A absolvit Facultatea de Științe la București. Specializare la Universitatea Columbia din New York. Cercetător și director la Institutul de Biologie București. Vicepreședinte al centrului de cercetări Biologice al Academiei Române. Contribuții la omologarea și introducerea în producție a pesticidelor. Lucrări: Ruginile cerealelor și combaterea lor, 1949; Protecția plantelor cu sprijinul zonării producției agricole în RPR, 1959; Câteva probleme actuale de cercetare în domeniul virusurilor plantelor, 1967; Microbiologia, 1970. Vicepreședinte al Societății de Științe Biologice, al Societății Internaționale de Științele Naturii. Membru titular (1963) al Academiei Române.

Săvulescu, Traian (n. 2 februarie 1889, Râmnicu Sărat – m. 29 martie 1963, București) – biolog și botanist. Soțul Alicei S. A absolvit Facultatea de Științe la Universitatea București. Profesor la Facultatea de Științe a Universității București. Ministru al Agriculturii și Domeniilor (1946-19489 în Guvernul Doctor Petru Groza și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1948-1952). De mai multe ori ales în Marea Adunare Națională. Fondator al Școlii românești de fitopatologie, primul care a făcut cunoscută în țara noastră flora Arabiei și Palestinei. Lucrări: Aspectele actuale ale agriculturii românești, 1946; Monografia Uredinalelor din RPR, 2 voi., 1953; Tratat de patologie vegetală, 1959, în colaborare. Membru (1948) și primul președinte al Academiei Române după reorganizare (1948-1959). Colegiul Agricol din Tg. Mureș îi poartă numele.

Țarălungă, Ecaterina (n. 29 iulie 1947, Râmnicu Sărat) – istoric literar. A absolvit Literele la București, unde și-a luat și doctoratul. Eleva lui Ion Coteanu, Șerban Cioculescu, Al. Graur, Mihai Pop, Zoe Dumitrescu Bușulenga, George Macovescu. Debut la „România literară” grație lui Mircea Grigorescu. A lucrat la Editura Minerva (1970-1975), Ministerul Culturii (1975-1990), a condus colecția Biblioteca pentru Toți (1990-1995), realizator de televiziune (1995-2006). Preocupată de integrarea culturii române în peisajul universal și în istoria civilizațiilor. Lucrări: Dimitrie Cantemir, 1989, 2004; Biblioteca pentru toți. Catalog general, 1995; România viitoare. Interviuri și teste, 2001; ediția de Opere Petru Dumitriu, 3 voi., 2005; Scriitori români. Dicționar ilustrat, 1997, 2007. Pentru televiziune: Viața în jurul Mediteranei, 1997-1998; Lumi și cetăți, 2000-2001; Orașe românești, 2002; Bulevardul Artelor, 2003; Genesis, 2006. Membru de onoare al Societății de Limba Română din Voivodina, membru al Societății Ziariștilor Profesioniști din România. Premiul Academiei de Științe Republicii Moldova pentru monografia Dimitrie Cantemir, 2004.

Țepelea, Gabriel (n. 6 februarie 1916, Borod, județul Bihor) – om de cultură și politician. A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie a Universității Regele Ferdinand din Cluj, a obținut doctoratul în Litere și filozofie la Universitatea București. A urmat studii juridice la Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand din Cluj. S-a înscris în PNȚ în anul 1933. Președintele Organizației de tineret a PNȚ (1945-1946). Candidat pe lista de deputați la alegerile din 1946, arestat și condamnat la 6 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A făcut închisoare la Râmnicu Sărat. Din 1989 – membru PNȚCD. 1990-1996 – vicepreședintele PNȚCD. 1996-2000 – prim vicepreședinte al PNȚCD. Activitate parlamentară: 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000. Membru al Camerei Deputaților, circumscripția electorală PNȚCD din Bihor. 1992- 1996 – locțiitorul liderului Grupului parlamentar al PNȚCD și al PER. 1996-2000 – președintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă, vicepreședintele Conferinței Interparlamentare de la Santiago de Chile. 1992- 1996 – membru al Grupului parlamentar și al Comisiei mixte pentru Parlamentul European. 1992- 1996 – președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Belgia. 1996-2000 – președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Franța – Adunarea Națională. Autor a 4 cursuri publicate sub egida Ministerului învățământului în limba română și 3 cursuri în limba franceză. Membru de onoare al Academiei Române (1993).

Zamfirescu, Duiliu (n. 30 octombrie 1858, Plăinești, jud. Râmnicu Sărat – m. 25 februarie 1922, Agapia, Neamț) — scriitor. Urmează clasele primare și gimnaziale la Focșani, iar liceul și Facultatea de Drept la București (licențiat in 1880),unde leagă o strânsă prietenie cu Duiliu loanin-Romanov, viitor magistrat. Este judecător la Hârșova și Târgoviște. în 1885 intră prin concurs la Ministerul de Externe, iar după trei ani, îmbrățișând cariera diplomatică, este secretar de legație la Roma până la 1906, cunoscând perfect italiana. A mai lucrat la Atena, Bruxelles, a fost membru în Comisia Europeană a Dunării, președinte al Camerei Deputaților. După război, a fost ministru de Externe în guvernul Averescu. A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuție a sa la literatura română o reprezintă romanele din Ciclul Comăneștenilor (Viața la țară, Tănase Scatiu, în război, îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate), 1884- 1911, care contrapune clasa vechilor boieri celei mai noi, in ascensiune, a arendașilor. Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului lui Emile Zola Les Rougon- Macquart. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Președinte al Uniunii Scriitorilor (1916-1917). Membru titular (1908) și vicepreședinte al Academiei Române (1918-1919). Biblioteca județeană din Focșani îi poartă numele.

Zelea-Codreanu, Corneliu (nume la naștere: Corneliu Zelinski, n. 13 septembrie 1899, Storojineț, Bucovina — m. 30 noiembrie 1938, pe șoseauna Ploiești-București) — politician legionar. Tată de etnie poloneză și mamă de etnie germană. După școala primară făcută la Huși și lași a absolvit Liceul Militar la Mănăstirea Dealu și Dreptul la lași. Tentativa de laicizare a învățământului superior din 1922 a avut ca urmare formarea Asociației Studenților Creștini la Universitatea din lași, avându-l drept lider pe C. Z.- C. A devenit în 1919 membru al Gărzii Conștiinței Naționale, motivat de lupta anticomunistă, și s-a implicat astfel în înăbușirea grevelor de la CFR Nicolina, 1920. Studiază câteva luni la Berlin și Jena, întemeiază în 1923, împreună cu A. C. Cuza, Liga Apărării Naționale Creștine, care cere „numerus clausus”, limitarea numărului evreilor în învățământul superior românesc. în 1924 fondează, împreună cu Ion Moța, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici, Legiunea Arhanghelului Mihail, cap de serie al mișcării legionare românești, care luptă programatic „contra corupției parlamentare, evreilor și comunismului”. Caracteristica principală a Legiunii era relația expresă dintre naționalism ca esență a românității _ și caracterul majoritar ortodox al românilor. în 1931 intră ca deputat de Neamț în Parlamentul României. în 1932 întemeiază partidul Totul pentru Țară, care se implică în asasinarea primului ministru Gheorghe Duca (1933) și a ziaristului Mihai Stelescu (1936). Arestat în 1938, a fost ucis în pădurea Tâncăbești, pe drumul dintre închisoarea de la Râmnicu Sărat și cea de la Jilava.

ARTEMIZA DELIA
ASĂNACHE

Suplimentul literar-artistic al
„Scânteii tineretului” la
începutul anilor ‘80

Odată cu instaurarea regimului comunist au dispărut ori și-au schimbat denumirile cele mai importante reviste și ziare care existaseră până atunci (Universul, Adevărul etc.). Publicațiile care apar în această perioadă (1948 – 1989) trebuie să fie o anexă a aparatului de propagandă și să aibă un rol definitor în formarea omului nou. Ele sunt controlate de stat printr-o serie de instituții, printre care Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, din subordinea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, și secția de Presă și Propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. în 1948, editurile se naționalizează, presa culturală fiind editată de Uniunea Scriitorilor și de Uniunea Artiștilor Plastici. Printre publicațiile care puteau fi citite în timpul regimului comunist se numără: Steaua, România literară, Luceafărul, Munca, Viața românească, Săptămână culturală a capitalei, Contemporanul, Teatrul, Cinema, Arta, Secolul 20, Scânteia și altele.
Ziarul Scânteia a fost unul dintre organele Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, respectiv al Partidului Comunist Român și a apărut, în mod ilegal, la București, fără a avea o periodicitate precisă (15 august 1931 – 8 octombrie 1940). Scânteia reapare, de data aceasta legal, pe 21 septembrie 1944, fiind editată zilnic până în data de 21 decembrie 1989. în acest interval, ziarul a avut și două suplimente, Scânteia ilustrată și Almanah „Scânteia”. Publicația a contribuit, împreună cu Lupta de clasă și Era socialistă, la îndoctrinarea populației în spiritul ideologiei comuniste. Tinerii se puteau „delecta” citind, zilnic, Scânteia tineretului (5 noiembrie 1944 – 21 decembrie 1989), organ al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Articolele de aici, semnate, unele (în primele numere), chiar de Nicolae Ceaușescu, îndeamnă tineretul la lupta pentru democratizarea țării și la înrolarea pe marile șantiere naționale de la Bumbești – Livezeni, Salva – Vișeu ori Canalul Dunăre – Marea Neagră. Scânteia tineretului editează, în corpul ziarului, suplimentul literar Preludiu, apărut între 1966 și 1974, și, separat, din 1981, Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului” (S.L.A.S.T.). Acest supliment a apărut la București până în decembrie 1989, fiind rampa de lansare a tinerelor talente.
Primul număr din 20 septembrie 1981 (duminică) avea douăsprezece pagini și costa 3 lei. Deviza publicației era: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Pe post de editorial găsim, pe prima pagină, un „Cuvânt înainte”, din care cităm: „Tribună de afirmare a tinerilor creatori, Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului” constituie încă o dovadă a grijii partidului, a tovarășului Nicolae Ceaușescu pentru educarea patriotică, revoluționară a tinerilor scriitori, muzicieni, artiști plastici, actori și regizori, pentru afirmarea lor plenară, sub semnul artei angajate, demne de zilele epocii socialiste în care trăim”. Textul este însoțit de o fotografie a soților Nicolae și Elena Ceaușescu.
Șeful statului le recomandă tinerilor artiști să își creeze operele urmând rețetele realismului socialist, pentru a rezulta niște creații cu „adevărat revoluționare”: „Avem nevoie de o literatură militantă, revoluționară. Avem nevoie de romane, de piese de teatru care să oglindească munca entuziastă, grea, dificultățile ce trebuie depășite, dar și succesele pe care le înregistrează poporul nostru în edificarea celei mai drepte societăți din lume, în urcușul spre înaltele piscuri luminoase ale comunismului. (…) Avem nevoie de picturi și sculpturi care să oglindească realitățile vieții, nu doar abstracțiuni. Avem nevoie de un teatru și de o cinematografie cu adevărat revoluționare” (numărul 11 /1982).
Direcțiile pe care Ceaușescu vrea să le traseze în materie de literatură nu mai reprezintă literă de lege, întrucât la momentul apariției Suplimentului literar-artistic al „Scânteii tineretului” avusese loc dezghețul ideologic de la începutul anilor ’70, se desființase cenzura, apăruseră unele volume (atît de proză, cât și de poezie) neimpregnate de factorul ideologic, iar în publicațiile literare se făcea foarte multă critică literară. Cu toate acestea, la începutul anilor ’80, literatura scrisă după programul realist-socialist coexistă cu literatura în care primează factorul estetic. în primul număr al S.L.A.S.T., la rubrica numită „Constelația lirică”, putem citi atât poezii proletcultiste (Septembrie la Păuliș de Gheorghe Daragiu, Steaguri albe de Carolina llica), cât și poezii care abordează lucruri abstracte (De dragoste de loan Dinulescu). Alți poeți care mai apar în acest număr sunt Corneliu Vadim Tudor, Dan Ciachir, Dan David și George Arion. Numele lor sunt anunțate într-o casetă mică din josul primei pagini. Doina Uricariu, Cleopatra Lorințiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Mihai Bărbulescu, Nicolae Dan Fruntelată, Adrian Păunescu, George Țărnea (nume care nu s-au impus în istoria literară) colaborează și ei cu versuri în S.LA.S.T..
Alte rubrici ale primului număr din Supliment sunt „Colegi de creație, colegi de generație” (interviu cu Gabriel Chifu), „Dezbaterea noastră” (dezbatere despre genul scurt în literatura română, la care răspund Cristian Teodorescu, George Cușnarencu, Mircea Nedelciu și Sorin Preda), „Se anunță o nouă carte” (Aerostatul inocenților, de Radu Pintea – scurtă prezentare a autorului, plus câteva fragmente din roman, însoțite de ilustrații), „Distingem o voce” (Ioan Lăcustă – apare cu un fragment în proză, scurtă prezentare a autorului, plus o ilustrație), „Atelier ’81’ (copii ale câțiva tablouri semnate de pictorul Virgil Mancaș, căruia i se face un mică prezentare), „Literatura de anticipație tehnico-științifică” (fragmente de roman SF), „Confluențe” (plastică, poezie și muzică) și „Post scriptum” (diverse informații culturale). Cronicile literare sunt semnate de Ion Cristoiu și de Corneliu Leu, iar alți colaboratori sunt Laurențiu Ulici, Platon Pardău și Nicolae Țic.
Numărul al doilea al Suplimentului, apărut pe 27 septembrie 1981, păstrează exact aceeași schemă a rubricilor, având, în plus, pe prima pagină, un sumar a subiectelor ce se pot citi în paginile publicației. în următoarele două numere, apar rubrici noi: „Din versurile trimise de cititori la redacție „și chiar „Pagina cititorilor”, „Diligența poștală” (semnată de Emil Brumaru), „Biblioteca de proză scurtă”, Autorul se explică* și altele. Numărul din 6 decembrie 1981 marchează ziua onomastică a lui Nicolae Ceaușescu printr-un subtitlu închinat lui: „Ceaușescu – România, pacea și prietenia”. Ultimul număr al anului, cel din 27 decembrie, este dedicat sărbătorilor de iarnă și datinilor care se desfășoară de Crăciun și de Anul Nou. Găsim în S.LA.S.T. pagini întregi de colinde, variante de Sorcova și de Plugușor, adaptate, bineînțeles, noilor realități ale epocii (Să trăiască și să înflorească România, țara părintească – vers dintr-un Plugușor).
Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului” a fost continuat, după decembrie 1989, de Suplimentul literar-artistic al Tineretului liber, ziar- urmaș al Scânteii Tineretului. Această publicație a apărut la București, saptamănal, timp de câțiva ani.
Exceptând anumite pagini, dedicate „conducătorului iubit” și unele materiale fără nido valoare literară, lectura Suplimentului literar-artistic al „Scânteii tineretului” este una destul de plăcută. Publicația găzduiește în paginile ei rubrici diverse, din toate domeniile artistice (literatură, muzică, pictură, sculptură etc.), fiind ușor de urmărit Consultând însă și numere din 1982 și 1983, am constatat că revista și-a pierdut structura aerisită de la început, fiind foarte stufoasă și densă. Le-aș fi citit cu siguranță, și așa, ținând cont că în perioada comunistă accesul publicului la informație, de orice fel ar fi fost ea, era extrem de limitat
într-un astfel de peisaj cultural, infinit diferit de cel de astăzi, nu aș fi ratat Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului”, un ziar care te ținea la curent cu cele mai noi evenimente din sfera artistică.
Interesant e și faptul că publicația promova dezbaterile, într-o epocă în care diversitatea era interzisă. Să nu uităm că în paginile acestei reviste au publicat articole majoritatea poeților / prozatorilor/ criticilor din anii ’80, unii având chiar rubrici permanente (Eugen Barbu).

Bibliografie
1. Hangiu, I. – Dicționar al presei literare
românești (1970 – 1982), argument de Ion
Dodu Bălan, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1987.
2. Hangiu, I. – Dicționarul presei literare
românești, 1970 – 1990, ediția a ll-a
revizuită și completată, București, Editura
Fundației Culturale Române, 1996.

VALERIU SOFRONIE

Blestemul

cine te va atinge cu privirea
să nu călătorească decât prin
trecătorile clipei
până I se va topi
cămașa în oase
până se va împărtăși
cu cenușa bătrâneții salo
cine îți va lua drumurile
și va uita
cât de ușor te poți pierde
în celălalt
să nu aibă liniște
în ape
până nu-i vor fi pescuite
vietate cu vietate
toate visele
cine îți va răvăși continentele
cu păsările
înfometate de odihnă
cu genunchii sângerând de întrebări
acela
Bă nu aibă parte decât de veșnicia ta
iubito

IOAN SCOROBETE

NOPȚI ALBE

în orice senzație doarme liniștea mișcării
începutul
pe care-l reiau dintr-un reflex
neepuizat
ca retorică precis ticluită
de parcă aș scrie ce nu mă lasă veghea sângelui
să desenez
pe hârtia albă a clipei
precum ar plânge descătușate
segmente
ale unui timp
care nu-mi aparțin mie
actorul
deși se desfac din noapte porți
ale cuvântului rebel
în scena care-mi scapă
așișderea
în nesfârșitul periplu de încercări
din marginea acestui perimetru cu atâtea unghiuri
flexibile
***
într-o fereastră ochiul poetului
captează atomi de lumină
este principiul deschiderii între
lumi căci
se reazemă în inima mea
încercată
de furtuna care tocmai a încetat
din zbatere
printre copacii absorbitori
aduce împrejur culorile care
se înțeapă acerb
în armonia discretă
ca niște fecioare desuete
umblă alcătuind palmele după
un model cu trăsăturile
ascunse în cheag
***
oglinda în care privesc demontează
un vis încăpățânat
a păstra carnea imaginii
inițiale
din călătoria lui Descartes
neagă sensul ițit de muchia piramidei
reflectează efectul unei geometrii
care nu mi se potrivește
mă seduce cu palmaresul acelei
spirale
robotită în atelierul de repaus al
diagramei stărilor
de nefericitul degustător de esențe moi
din centrul orașului

și pentru a nu se împlini nimic
orologiul nu distinge
când se face transferul între
hohotele reci și cele
fierbinți
din miezul cristalelor
străbătute când se reprimă
dizgrația de plăcere
astfel că scriu numai cum
se prăbușește o zi în
cofrajul celei deja descompuse că
peretele e atât de străveziu
între repere
îndeajuns să trag aer in piept
sub clopotul cerului risipit
pe buzele ierbii din grădină

SPAȚIU ALERT

în vid rădăcinile se deghizează
pe înclinația realului
singurătatea e rana care nu
se mai ascunde
în conul de umbră al
excentricității
atomii au renunțat la repaus