Propoziții pretențioase – Amușită
Foaie verde de cicoare, andocai nevoie mare….
Căci și casa e un doc mai mic, de asemenea plutitoare când bate vântul sau se înmoaie picioarele ori înțepenesc de atâta greutate lăsată în ele, iar sculele, pachetele cu bucăți de tablă și orice andocăm spre a ne duce operațiunile la bun sfârșit sunt comparabile cu mici corpuri navigante. Picioare și mâini moi, ne anemiem după mai bine de opt-nouă ore de tras tare, fără pauze, cu diverse schimbări de plasament pe toate direcțiile axelor tridimensionale și abia acasă. Ori pentru scurtă perioadă la masă. Nici acolo nu e timp de zăbavă, fiecare înfulecă repede și cu gândul la ce a fost și la ce urmează. Răgaz nu să privești la anemona de pe fereastra clientei, ci să arunci un ochi creativ către problematica modului de acoperit nu știu ce chichiță furnizată de hornar, dulgher sau zidar. Deodată cu îmbucăturile încropești imaginile cu tine, cu locul și cu faptele necesare. Apoi, printre mestecături, împărtășești una dintre soluții, zici tu cea mai bună, celorlalți. Ce primești înapoi de la ei, căci numai gândul la meserie nu le este…. „Vai de capul vostru să luați în bășcălie…” sau „… să vă ofuscați că v-am deranjat la masă…”. Fiindcă momente dintr-astea se adună cu nemiluita. Funcție de ce planuri mai au, de stringența lor și punerea lor pe prima treaptă a necesității. Că n-a fost situație să nu le țin teorie (cică a chibritului, deranjați fiind de dojană) despre priorități. Promisiunea făcută pentru întreaga lucrare, data la care o execuți și calitatea maximă pe ceea ce găsești la fața locului. Abia după îndeplinirea lor îți poți asuma nevoile personale. Că sunt și de forță majoră, nu-i bai, te duci și rezolvi. Dar nu mă iei pe mine că nu știu ce angarie din vină proprie te paște, că nu știu ce anexită a făcut nevasta stând acasă, că amăruța viață ți-e potrivnică și n-ai niciun noroc. Știai că plecăm la muncă, știai la ce te înhami, știai că ăștia sunt banii? Atunci să mă lași cu argumentele de altă factură. Să vedeți „talent” la Cristi, la cum aruncă tacâmul și se ușchește, la cum nu mai răspunde când îl chem să reia alimentația de unde rămăsese, la cum face pe supăratul cincisprezece-douăzeci de minute fără să facă absolut nimic. Și dac-ați citi ce scrie pe banda de croll a minții mele v-ați mira cum de nu m-am lăsat definitiv de meserie: „Asta e ultima. Nu mai vin niciodată. Să facă borș…”.
Hai că nu uit pe unde-mi umblă picioarele și pana. La colț, colțul Stefan cel Mare cu Elena Cuza (eu aș fi împerecheat-o stradal cu bărbată-su, n-aș fi lăsat-o în compania craiului moldovenesc de secol 15), deși nu la mulți ani după lucrarea noastră a înlocuit tot ce ține de pluvială și acoperirea metalică (țiglă metalică și alea-alea aferente), ni s-a trasat sarcină să înlocuim jgheaburile și burlanele pe toată zona vizibilă din stradă și uzitată zi de zi. Trei laturi cu un colț și o dolie. Cu bibileli, cu căzănele și seuri, cu grijă ca liniile ciubucurilor să nu descrie curbe (visai că pusesem unele și stăteau arcuite în exterior între cârlige, de parcă baierele lor nu le încăpeau), cu praguri în care te paște angeita de atâtea rapide urcări și coborâri pe și de pe scară la reformarea cârligelor, care, unele, îți pot nu numai inflama vasele sanguine, dar îți pot bulbuca ochii în orbite și înțepeni degetele, mușchii gambelor, antebrațelor și brațelor. Te trezești că ai membre inutile, imposibil de adus la starea dinainte. Lovești mușchii ca să se relaxeze și pace, încerci să desfaci tendoanele din menghina în care a prins falangele și nu revin la starea normală. Nu imediat. Mai scuturi mâinile, picioarele, mai stai nițel și abia dacă reacționează după un minut de sforțări. Cu urmări nu foarte plăcute după ce efortul se va fi terminat și ne vom fi întors anonimi în dulcele nostru cămin.
