Spații culturale nr. 5 (5)

MARCEL MUREȘEANU

Graurii atacă Roma

Ține-mi locul, m-a rugat lumânarea,
că m-a prins un somn de moarte,
mi s-au deschis vechile răni,
tremură ceara pe mine,
arde tu în locul meu!
Atunci am luat de la ea flacăra
și-am dus-o mai departe,
liberă ești i-am zis,
iar noaptea s-a deschis să mă primească.

Vai nouă

Când pleacă de la noi
Cucul
el pleacă de două ori:
întâi pleacă prima silabă
și de abia după un timp hăăt mâine!
cealaltă
ca și cum ar fi ecoul și mama lui…

O mână întinsă

Domnule, se mânie însuși Arhanghelul,
domnule senator, nu face pe nimeni mocofan,
nu-i striga ăstuia că are gura strâmbă!
Domnule, eu nu sunt trimis
să te bat nici să-ți mut maxilarele
pentru asta sunt firme serioase –
eu am coborât în grădina ta cu pitici
să-ți spun că mai e puțin și vei arde de viu!
Domnule, n-o face toantă
pe femeia asta bătrână!…
De ce mă scuipi, ca și cum aș fi adevărat?!…

Oul fatal

Un vânt acru
Penetrează Canalul Morii…
Sârmos vânt, a dracului primărie!
Oho, oho, oho, oho,
vom bea un medoc de Bordeaux!
Mai e cărarea dintre mine și tine?
Mai e!
Atunci lumea va mai dura!
Sunt bâlbâit ca Paracelsus, mărinimos ca Ulise,
însetat ca pământul secetos!
Oho, oho, oho, oho,
vom bea un medoc de Bordeaux!

Helas

Gerul colindă Europa
el nu face decât să-și exercite puterea,
el e trimisul totalitarismului!
Când se cască o groapă și gerul cade în jarul ei,
canicula colindă Europa!
Ea nu face decât să-și exercite puterea,
ea este trimisul totalitarismului!
Când și canicula cade în groapa leilor
și gura lor o trimite în burțile
flămânde, apatia colindă Europa!
Ea nu face decât să-și exercite puterea,
ea este trimisul totalitarismului!
Când și apatia se scurge pe pereții bătrânei coșmelii
și ajunge în latrinele subterane ce leagă între ele continentele,
haite de câini flămânzi colindă Europa!
Ei nu fac decât să-și exercite puterea îndurând gerul,
canicula și apatia și visându-se urși polari
într-un acvariu de sânge.

Înaintea plecării

Miercuri ziua se clatină de la mijloc beată e ziua
când se va trezi va fi noapte voi întinde mâna
și voi da de pasărea de pe gard, târziu ai venit,
va îngâna ea, te-am așteptat ca o proastă!
dar viața îmi va fi pe sfârșite,
târziu va veni și răspunsul și dragostea și nemurirea
cele ce întotdeauna vin după moartea ta.

Înclinație periculoasă

Mai obosește și tu, trupe!
Mai obosește și tu, suflete!
Stați amândoi pe o piatră caldă!
Ghiciți-vă în margarete!
Nu vedeți că nimănui nu-i pasă
de mica voastră fabrică de pișcoturi?
Mai bine apucați-vă să faceți arme și să le vindeți în Pacific!
Nu vedeți ce testicule mari, ca bombele,
are bătrânul general Kalașnikov?
Trupe și suflete, cât vă aveți unul pe altul
nimeni nu va putea răsturna nici goli vasul mării voastre!

Tot mai aproape

Am văzut mierla neagră am ascultat sturzul
am mers pe Calea roiului până la capăt
acolo m-am poticnit la întoarcere toate putreziseră
rotocoale făcea Vulturul
iar cu compasul său un Vitruvia al Norilor măsura cercurile.
„Siberia, castraveciorul meu”
Se petrece o golire înceată a trupului meu?!
Ași, vă înșelați umpluților,
înțelepți de doi bani, cămile șirete!
Trupul meu n-a fost gol niciodată,
de pragul lui nu și-a șters nimeni picioarele.
Uite cât e de văruit și-acum, cu perle din coadă de mustang!
Mult dă sufletul meu pe el, mult îl alintă!
Mă tot gândesc, când o fi să se despartă, ce jale pe ei!
N-aș dori nimănui să fie de față.
Văd la fereastră gușterul verde.
Ăsta ce-o mai fi vrând?!

Foaie verde

Trece frunza pe moarte-n jos
trece norul pe moarte-n jos
trece omul pe moarte-n jos,
numai Dumnezeu trece pe moarte-n sus,
dar tot acolo ajunge
că nu se îndură să ne lase singuri…

LILIANA RUS

Sub alte ceruri

Frică mi-a fost să nu te pierd…
într-un basc de copil stă ascuns
puful cenușiu al disperărilor mele.
Sub piele încă se zbat diminețile-acelea
spăimoase și ușile deschise peste somnul cu cornițe de melc.
Frica lunguiață și lacrimile oprite-n gât
O coregrafie pentru genunchi de cârpă:
trupul meu de vrabie hărțuit de haine curate și reci…
Am fost mereu fetița ta speriată,
înghețul încet luat în stăpânire de pansamente albe.
Am fost moneda mică lăsată de tine
în grija femeilor cu buzunar apretat.
Frică mi-a fost să nu mă pierzi…
Gustul de ceai bun era o comoară
îngropată în chipul tău.
Și niciodată nu a fost vina ta că
duminicile mele au călătorit mereu sub alte ceruri.

Pentru fiecare tren, lacrimi noi

Cât îmi plăcea să-nchid pleoapele și să amuțesc
ca o stea căzătoare.
Cu oița pe câmp, îngerul mă scăpa de pe umeri.
Toată liniștea lumii străbătea câmpia de gresie.
Noaptea mea de copil urca în vagon de dormit,
noaptea micuței țarine urla galben în batista uriașă a tatei.
Mirosea a iarbă și a piele rece,
încă nu mă născusem, încă nu purtam ghetuțele-tanc.
Atârnam între două ferestre, mică țarină,
cu o singură mănușă, cu un singur ciorap.
Liniște netedă peste penele tale de păun,
tată, mai strălucitoare decât ferestrele mele,
mai strălucitoare decât bucuria ta scurtă.
Eu m-am născut după ce îngerul m-a scăpat de pe umeri
și am zburat peste nopți cu zăpadă,
ghemuită în neputința lui cuviincioasă.
Pentru fiecare tren purtam lacrimi noi.

Pasărea în lesă

De unde lumina asta, voioasă ca îngerii,
Bunule, când vocea mea se întoarce
într-o noapte de decembrie,
când frica se agită ca o fregată pe mare?
Era acolo o casă în care se făcea focul,
o casă întotdeauna de partea mea,
o poală mătăsoasă și caldă înfășurată în jurul meu.
Miros de bumbac pârlit și o tăcere împăturită în lumina amurgului.
Lumea se învârtea lângă mine ca o pasăre curată și scânteietoare…
Pofteam mereu la ceva greu de spus:
câteva ore picate din senin,
un hohot pe care să-l luminez cu lămpile palmelor,
bucăți de scoică și pasărea mea, pasărea mea…
Am intrat în alt arlechin, în frigul tăios dintre albastru și alb.
Sunt o pădure cu greu trezită din somn.
O găteală care începe să tremure ca dansul de hârtie al păpușii.
Lumea se învârte lângă mine…
Pasărea mea umblă în lesă.

Mă înveseleam

Mă înveseleam atunci când reușeam să fiu rea.
Jos de tot, aproape de pământ,
se zbătea noua mea bucurie ca o rafală de vânt
izbind temeliile caselor.
Pentru sentimentul ăsta plăcut nu aveam cuvinte la îndemână.
Sfâșiam petic cu petic sărbătorile palide
până la capătul tristeților tale.

Ceremonie solemnă:
noua mea bucurie cu aripile desfăcute,
trupul meu întotdeauna așezat
cu spatele către ferestrele luminate de soare.
O zambilă acoperită de iarbă.
Acel miros înțepător al spaimelor tale
și tăcerea mea încăpățânată
ca un cearșaf ce se lăsa cu greu împăturit.
Maliții sticloase, scufundate
într-un apus de soare iernatic.
Poveste asimetrică, în ralenti, alunecând ca o dâră peste viețile noastre.
Pietre mici și reci înghițite de valuri
de iarbă mărturisitoare.

O libelulă de zăpadă

Aștept să intri pe ușă mai ușoară,
mai transparentă decât rochia ta de bember.
Să-mi vorbești cu vocea copilăriei mele
în timp ce strivești între degete o floare de mazăre.
Să-mi povestești cum era pe vremea când
mă jucam în pântecul tău, bezmetică,
lovind din călcâie ca un ponei.
Lasă-mă să-ți dau târcoale ca un cocostârc alb
fâlfâind peste diminețile tale încrețite de tristeți.
Să mă rotesc în jurul tău ca o libelulă de zăpadă,
să plutesc în parfumul de mamă frumoasă rămas în faldurile goale.
Mă agăț ca o broșă de os în rochiile tale înalte.
Tot mai încăpătoare, hohotele mele curg în râuri.
La fereastră, cântecele noastre încuibate în frunze de mușcată.
Orele retezate cu foarfecă
și pișcătura rece a soarelui ultimei primăveri.

Alb ca leșinul

Alb ca leșinul, somnul copilului,
neliniștitor ca îndepărtatul altundeva.
Niciodată iubită mama, cu disperare,
ca în noaptea aceea de iarnă ce sticlea în bătaia roților de tren.
Aproape încremenită în colțurile moi ale viselor mele.
Dincolo de geamurile ferecate în gheață,
un înger călare pe un căluț de rumeguș.
Apoi, cerul pe cale de trezire
și spaima că voi rămâne veșnic lângă valijoara de carton –
o insuliță cu miros amărui de drum înzăpezit.
Frica dospea în gât în timp ce-mi număram degetele.
Somnul, o bătaie de aripi de fluture…
0 domolire palidă ca o jucărie îngropată
pe care speri s-o găsești la întoarcere.

O portocală, la răstimpuri

Nervii tăi suprasolicitați de cochetăria mea nepotolită: o portocală scoasă din buzunar, la răstimpuri, cu veselie nebună. O mișcare în forță, de castelană obișnuită să reteze aerul cu vergeaua de chihlimbar.
Zâmbetul tău așezat pe labele dinapoi, ud până la piele de-o suferință dulce.
M-ai putea plimba în ricșă ca un chinez nefericit mărunțindu-și abandonul cu pașii. Eu, protejată absurd de flacăra portocalei…
Complici într-o poveste scoasă la iveală din nisip și scufundată la loc.

Asimetrie

Dorința de-a încălca reguli…
Tu, ca un picador pedestru,
strivit de refuzul meu copilăros.
Eu, cuviincioasă și pasivă;
niciodată aproape de spațiul lucios al viselor tale.
Tot ce rămâne din acest tablou e-o ciudățenie seducătoare
ce-ți amintește un refren rămas în stare de veghe.
Fermecătoare fantomă de octombrie: un breton,
o sprânceană caravaggio trăgând zăvorul
și jocul crud de-a dezamăgirea în mijlocul străzii.
Un fel de melancolie născută în aerul tare al nepăsării mele.
Dureroasă asimetrie:
o pisică de porțelan, aducătoare de nenoroc,
alături de strălucirea celui învins.

CONCURS NAȚIONAL DE
LITERATURĂ MODERNĂ

Editura Pământul, în parteneriat cu Consiliul Județean Argeș, Consiliul Local Pitești, Primăria municipiului Pitești, Centrul Cultural Pitești, Filiala Pitești a Uniunii Scriitorilor din România, Biblioteca Județeană Argeș Dinicu Golescu, revista Cafeneaua literară, organizează în Municipiul Pitești, în perioada 29 octombrie-1 noiembrie 2009, prima ediție a Concursului Național „Literatura modernă”.
Temă și gen. Intră în concurs volume originale nepublicate de poezie, proză și eseu (literar, estetic, filozofic).
Secțiuni. Concursul are două secțiuni: debutanți și profesioniști, indiferent de vârstă.
Participanți. în concurs se pot înscrie creatori români din țară și din diaspora, membri sau nemembri ai U.S.R.
Juriu. Juriul va fi stabilit de organizator.
Premii. Editura Pământul va edita manuscrisele câștigătoare, 200 de exemplare revenindu-i gratis autorului la data festivității de premiere.
Date tehnice. Concurenții vor trimite pe adresa poștală a organizatorului curriculum vitae și volumul în manuscris, A4, cules cu corp 14, Times New Roman, distanța 1 rând, corectat, dar și volumul în formă electronică pe adresa e-mail. Pentru proză sunt admise max. 250 de pagini A4, pentru eseu 200 pag. A4, iar pentru poezie 120 de pagini A4. Manuscrisele nu se înapoiază.
Termen: Atât plicurile cu volumul listat cât și volumul în format electronic expediat pe Net se primesc până la data de 1 septembrie 2009, inclusiv.
Adresa organizatorului: SC Pământul ARG SRL, Str. Eremia Grigorescu 12, cod 110144, PITEȘTI, jud. Argeș, cu specificația: „Pentru Concursul Literatura modernă”. Tel/Fax 0248/546959; 0729/056968, persoană de contact Gheorghe Frangulea. E-mail pamantul2@yahoo.com
Festivitatea de premiere. Premierea va avea loc sâmbătă, 31 octombrie 2009, ora 18, 30, la Biblioteca Județeană Argeș din Pitești.
Condiții speciale. Prezentarea la ridicarea premiului este obligatorie. în caz de neprezentare câștigătorul își pierde dreptul asupra volumelor publicate. Câștigătorii cedează dreptul de autor Editurii Pământul pentru 1000 de ex. sau pe o perioadă de un an pe baza de contract.

Editura Pământul,
Director Gheorghe Frangulea

VICTOR MUNTEANU

EFECTE DE ÎNCERCUIRE

– Ce vești mai ai în sufletul tău, mă întrebau, ce noutăți? Și o ploaie amară îmi vindea copiii pe stradă.
Eu arătam cu mâna cerul pălit și lăsat mai mult pe o parte.
– Dar octombrie în nașterea cui a intrat de nu se mai oprește,
strigau
păsărarii, nașterea lui de ce dă drumul oamenilor să trăiască învinși?
Eu lăsam strigătul lor ochiului meu să-i audă și noaptea spărgea cimitirul denunțând tăcerea din el:
– Numai varsă tu viața ta în găleata asta s-o ducem, spuneau trecătorii, numai fă tu treaba asta și gata!
spuneau ei așteptând.
Eu îi ascultam și vântul trăgea toamna în dreptul inimii mele.
– Bine, bine dar ce vești mai ai în sufletul tău, plângeau filosofii
cântărindu-mi timpul din ochi, ce
noutăți? și în liniștea din care nu mai ieșeam, calul ucis comitea un act de dreptate, în vreme ce corbii mizau pe forța mea de a nu mai ține minte nimic.

ECLIPSA

Cuvintele toamnei căzute peste numele casei, ochiul meu de ascultat știrile despre ultima farsă a liniștii, poate intuiți lumânarea aprinsă absurd lângă fapte! Nu-i de glumă, obosiți scrumiera, jumătatea de liniște mai durează, bocancii, chiuveta, ocupația inexactă a păsărarului de parcă nu mai ține minte la cine privește…
Tu, clipă, apucă frâiele astea, strânge-le bine și vezi dacă lumina, dacă zarea, dacă altarul
Dacă păsărarul Victor Munteanu, alias atacul de inimă, vina oalelor sparte în mijlocul pieței fără să mai poată fi salvat de propria lui interpretare și prezența lui stropind așezarea mută a nopții…
Dacă meciul sfârșit sau cuvintele toamnei – gloanțe pustii pe trotuarele fără întoarcere – la prima stație umărul de femeie așteptând ultima semnătură.
Dacă ordinea vinovată și adâncă a pașilor când deodată nimeni nu mai poate opri mașinăria rece a timpului…

IERTAȚI-MĂ: FACEȚI LOC!

înaintam păgân și numeam ploile, sângele, mânerul cuțitului strâns fără să știu că-mi numeam propria inimă spartă
Dar eu înaintam și muream și murind sărutam pământul și cerul într-o îmbrățișare electrică încât noaptea și-a rupt măsura bunului simț și ciorile dormeau din răsputeri pe acoperiș!
Astfel zic: Dă-mi, Doamne, tăietura din suflet pe care să jur că orice zvâcnire-i cuvântul meu neajuns până la capăt în fața acestui fulger care e viața…

TOAMNĂ ÎNTÂRZIATĂ PE INIMĂ

Așa cum mai întuneric decât întunericul este căderea în sine: tată al meu, poate te-ai dus să încerci străfundul țărânii cu inima și-ai uitat să te-ntorci…
Eu am trecut de ceea ce este piatra pentru liniștea ei și-mi trebuie alt adevăr să exist.
Am primit lucrurile și le-am dat un înțeles – nisip și gări, mahalale și grindini:
– Na-vă să fiți! eu le-am dat,
na-vă să aibă un rost numele vostru!
pentru mine n-a mai rămas decât zarea:
– Luați-o și pe asta! am spus
Dar primejdia la adevărul păsărilor chiar dacă ele sunt altceva decât păsări nici rana nu este ceea ce înțelege cuțitul, nici aripa ce-și întunecă zborul peste ascunsul din lucruri – nu înseamnă vremea din ea.
Talpa bocancului numai drumul o știe.
Copacul nu întreabă pe nimeni dacă poate să fie copac, nici n-are nevoie de careva să se numească astfel – doar cât își astâmpără toamna în ochii pribeagului mărindu-i si mai mult rătăcirea…
te vei ridica și tu să răspunzi, dar noaptea îți va pune mâna la gură…

ANIVERSARE

Doamne, e timpul să-ți fac un dar din toată inima asta prin care au trecut trenuri ce nu s-au mai întors: un hectar de pădure, o zare, un blid de mâncare, numai primește ceva de la mine!
Și, chiar dac-ale Tale sunt toate și însăși această dorință este tot o flacără a Duhului Tău,
Doamne, primește în dar propria-mi casă în care mi-am crescut copii până ce m-au părăsit într-o toamnă.
lată, îți dau cămașa de pe mine și zodia în care am avut norocul să nu mi se taie piciorul.
Și poate că mâna din care îți dau zilele mele
n-a ținut mereu steagul cinstei deasupra, iar cuvintele nu m-au apărat întotdeauna de fală
Dar cercetează nevoia mea de Acum și, chiar dacă vezi că vreau să-ți fac un dar numai pentru a mă pune pe bune cu Tine, O, Doamne!
Iartă nodul acesta din gât și îngăduie-mă, dar nu după cum ți-am greșit!

DESPĂRȚIRE

După ce ne-am băut fiecare apa din ciutură, ne-am privit în fântâna ce se tot adâncea, dar n-am mai auzit râsetele viitorilor noștri copii…
Ca să fim calmi și lucizi,
ne-am amintit de indiferența ce ni se cuibărise în suflet, ne-am spălat fețele cu apa ce-a mai rămas,
dar nu ni s-a iertat vreo greșeală…
Și-am închis ochii pentru a mai privi o dată în urmă și tot n-am văzut cine și-a plătit amenda cu lacrima ce luneca pe obraz și nici cine-a tăiat legătura ce ne-a ținut împreună.
Abia târziu am tresărit la țipătul unei răpitoare de noapte, luna deja ne lungise umbrele până sub roțile trenului și nu mai aveam nici un strop de putere să ne întoarcem de unde-am plecat…