Spații culturale nr. 5 (2)
TRADUCERI
MARI POEȚI Al IUBIRII
CHARLES BAUDELAIRE
(1821 – 1867)
CĂLĂTORIA
lui Maxime du Camp
Da, unii fug departe de-o patrie tirana,
Iar alții de un leagăn îngrozitor; câțiva
Magi înecați în ochii unei femei-satană,
Înmiresmata Circe ce i-a robit cândva.
Așa plecam, deodată, cu minți învăpăiate,
Cu inimi de răscoală, cu suflet amețit,
Ducând spre zări, în ritmul talazurilor toate,
Nemărginirea noastră pe-oceanul mărginit.
Dar călători aievea sunt doar acei ce pleacă
Spre a pleca! sunt inimi ușoare ca un pai,
Îndrăgostit, copilul, de-acele hărți și stampe,
Măsoară Universul cu-avântul său de-a ști.
Ah! cât de mare-i lumea sub globul unei lampe!
Și-n ochii amintirii ce mică poate fi!
Acum, spre-a nu-i preface din nou în aspre fiare,
Se-mbată în lumină, văzduh și înserări,
Iar gerul ce-i cuprinde și arșița ce-i doare
Șterg urmele lăsate de-acele sărutări.
De-a lor fatalitate nu pot să se desfacă,
Și, fără-a ști pricina, își zic de-a pururi. Hai!
Cei cu dorinți asemeni cu norii în plutire,
Visează, cum recrutul visează un asalt:
Plăceri nemaiștiute, imense,-n devenire,
Al căror nume nimeni nu l-a știut vreodat’!
2
Ne-asemuim, eroare! c-o bilă ori sfârlează
Ce se învârt în cercuri; și chiar adânc dormind,
Ea, Curiozitate, ne chinuie vitează,
Ca îngerul sălbatic un soare biciuind.
Ciudată soartă-n care o țintă locu-și schimbă,
Și nefiind niciunde, e, poate,-n orice loc!
Când Omul, cu speranța vorbind aceeași limbă,
S-alungă-n neodihnă către al său noroc!
Ni-e sufletul o navă spre țărmul Icariei;
«Deschide ochii!», strigă pe punte-un glas amar,
Ci se aude altul, catarg al bucuriei:
«Iubiri… plăceri… mari glorii!» Blestem!
E-o stâncă, doar!
Orice ostrov ce-n zare zâmbind se întrevede,
Ne pare-un Eldorado de Soartă inventat;
închipuirea-și varsă orgia-n care crede,
Ci-n dimineață-apare reciful blestemat.
O, biet îndrăgostitul de țărmii lui himerici,
Cum poți să-l pui în lanțuri ori să-l arunci în val
Pe-acest fără-de-seamăn izvoditor de-Americi,
Care, visând, sporește amarul abisal?
La fel și vagabondul ce prin noroi grăbește,
Cu nasu-n vânt visează un rai strălucitor,
Privirea lui vrăjită o Capuă ivește
Oriunde-o candeluță lucește-ncetișor.
3
O, călători de vrajă! ce nobile istorii
Citim în ochii voștri ca mările de-adânci!
Deschideți-vă scrinul bogatelor memorii,
Cu stranii juvaeruri de stele, ceruri, stânci.
Vrem să plutim și fără vapori, și fără vele!
Din inimile-temniți urâtul ne-alungați,
Pe sufletele noastre, ca pânzele acele
Cu zările drept ramă, din amintiri, pictați!
Ei! ce-ați văzut, ne spuneți?
4
«O, noi văzurăm astre
Și valuri, și, de-asemeni, lungi țărmuri de nisip;
Și, chiar loviți de soartă, surprize ori dezastre,
Amară plictiseală ni se ivea pe chip.
A soarelui splendoare pe mări violacee,
Orașe le-n lumina tăcutului amurg,
Ne aprindeau în cuget acea dorință-zece
De-a ne-afunda în cerul spre care toate curg.
Cetăți sclipind bogate, mărețe peisaje
Nu ne-au atras atâta, chiar licărind mister,
Precum cetăți de nouri în mișcătoare vraje,
Și iarăși mai departe, căci visuri noi ne cer!
Dorința împlinită adaugă dorință.
O, tu, dorință, arbor hrănit cu voluptăți,
Cum scoarța ta se-ngroașă spre-a soarelui ființă,
Cum ramurile-ți mândre întind eternități!
Vei crește pururi, arbor, în totul-tot mai spornic,
Mai nalt decât cireșii? — Ci iată, noi am scos
Câteva schițe pentru albumul vostru dornic,
Frați ce găsiți frumosul dincolo de frumos!
Am salutat pe cale și idolii cu trompă
Și tronuri podobite cu pietre de lumini,
Palate mari a căror neasemuită pompă
Pe toți bancherii voștri i-ar duce la ruini;
Veșminte care pentru priviri sunt o minune,
Femei vopsindu-și dinții și unghiile lungi,
Savanți^jongleri cu șerpii în alintări nebune.»
5
Și mai departe, încă?
6
«Sunteți ca niște prunci!
Spre-a nu uita un lucru, din toate mai de seamă,
Căci peste tot văzut-am, deși n-am cercetat,
De sus în josul scării, de-a pururea infamă,
Ticăloșia-ntreagă a vechiului păcat;
Femeia, ce-ngâmfată, și proastă, și-n sclavie
Se-adoră fără zâmbet nu-n patul conjugat,
Bărbatul, despot hulpav, și dur, și-n preacurvie,
El însuși sclav al sclavei, scursoare în canal;
Călăul ce rânjește, martirul care cade,
Serbările-nsoțite de-al sângelui parfum,
Otrăvite puterii tiranilor dând roade,
Mulțimea-ndrăgostită de bice și de scrum;
Religii, deopotrivă cu-a noastră, dând năvală
Spre cerurile-nchise;
Sfințenia aflând în cuie și-n păr aspru voltuoasa fală,
Așa cum delicații pe-un pat de puf visând;
Flecara Omenire, de geniul său beată,
Cu mintea-ncețoșată. strigând la Dumnezeu
Și azi, la fel, nebună precum și altă dată:
«Stăpâne, al meu seamăn, fii blestemat mereu!»
Și câțiva proști, Demenței, adoratori de vază,
Fugind din marea turmă închisă de Destin,
În opiul vast își află a veșniciei rază!
Acesta este-al lumii prea-trainic buletin.»
7
Amare-nvățăminte ne dă călătoria!
Atât de mică lumea și monotonă; ieri,
Și azi, și mâine,-aievea ne e fotografia:
Întunecată oază-n deșertul de durerii
Să stai? Să pleci? Cum oare?
Rămâi de poți rămâne;
De trebuie, chiar pleacă. Fug unii ori s-ascund
Spre-a-și înșela dușmanul care mereu stăpân e:
Timpul! Dar iată alții spre-al zărilor rotund
Fugind fără oprire: Jidov-rătăcitorul,
Și-apostolii în groaza de-un retiar nebun,
Nimic nu le ajunge: nici trenul, nici vaporul;
Alții ucid acasă, fără-a pleca la drum.
Când pe grumaz, piciorul i-l vom simți, și vina
Va deveni speranță, porni-vom cu avânt,
Precum odinioară când se pleca spre China,
Cu ochii largi spre larguri, cu pletele în vânt,
Pluti-vom, deci, pe marea întinselor Tenebre
Cu inimi bucuroase de tineri avântați;
Nu auziți, voi, glasuri vioaie și funebre,
Chemând: «Veniți, cei, care, doriți ca să mâncați
Din parfumatul Lotus! Acum este culesul
Fantasticelor fructe ce le-ați dorit în vis;
Veniți, să vă îmbete, azi, gustul lor, alesul;
Această după-amiază-i un infinit deschis!»
Știam al cui e glasul și felul întrebării;
Din zări, Pilazii, iată, tind brațe către noi.
«Te-așteptă iar Electra», ne strigă-aceea cărei
Cândva îi sărutasem genunchii amândoi.
8
O, Moarte, este clipa! să ridicăm ancora!
E-o țară plicticoasă, bătrâne căpitan!
De-i de cărbune cerul iar marea-și umflă hora,
În inimi arde dorul, neprihănit elan!
Otrava ta ne-o toarnă: o bem fără de teamă!
În creier să ne ardă nestăvilit ecou,
Infern sau rai, totuna, cu-abisul lor ne cheamă!
Vrem doar Necunoscutul și-n miezu-i ceva nou!
Traducere de RADU CÂRNECI
MARIUS CHELARU
Timpul prins în capcană după perdeaua neagră
„După perdeaua neagră
Timpul prins în capcană
Naște corbi negri
În masă se sparge timpul
În locul pitei de anul trecut
Cuvintele frânghie
Se înfășoară în cercul magic al basmului
Tu vorbești liniștit
Eu mă învârtesc în ritm de bacara
Vai de mine
Dar
Nu e important
Mă visez viu
Precum pâinea de anul trecut”
(Ramadan Mehmeti, Perdeaua neagră)
În ultimii ani au apărut în limba română, probabil (după informațiile pe care le am) cele mai multe în traducerea lui Baki Ymeri, apoi Luan și Renata Topciu, un număr semnificativ de cărți de poezie de limbă albaneză (antologii colective sau volume de autor), preponderent din Kosovo și Albania, dar nu numai. Astfel, volumele în care sunt creații ale unor poeți de pe diferite paliere valorice/ tematice, stilistice sau cu diferite încadrări spațio-temporale (și am în vedere nu atât răspândirea limbii albaneze în Balcani, cât și emigrația, prezentă și ea în traducerile amintite) pot ajuta cititorul român să își facă o imagine despre curentele, evoluția în timp/ spațiu dar mai ales poezia contemporană de limbă albaneză.
Un alt autor care se adaugă listei celor traduși In limba română este scriitorul și editorul kosovo Ramadan Mehmeti, născut în 1948 la Livocii de Joi comuna Ghilan, în vecinătatea fluviului Morava.
Că a fost martor/ trăitor a mai multor etape din istoria (și literară, și politică) a regiunii, este un fapt ce se vede și în maniera în care sunt scrise poemele din volum (antologie de autor) – fără a putea vorb însă de mari distonanțe stilistice/ de abordare Antologia înseamnă și un mozaic tematic, cu teme/ motive predominante sau mai pregnant/ des întâlnite, care pot genera unele valențe interpretative.
Astfel, în poemele selectate fațeta cu trimitere socială este abia întrevăzută (în poeme ca: dco/o unde am pus hotarul cel sfânt, Europa bătrână și, poate, Moartea joacă la ruletă sau Oriunde ai pomi („Oriunde ai porni/ Nu poți merge atât de departe/ încât să uiți limba/ înaintașilor tăi”).
Apăsarea curgerii timpului, cuvântul (uitat apăsător ș.a.; „cuvintele mă ucid în toiul inimii*), harfa („într-o harfă zace liniștea/ înmormântând sentimentul meu viu”), nopțile fără somn, drumul (,pe care nu îl găsim”), rememorarea clipelor petrecute cu iubita, vis, dragostea (fie neîmplinită, fie frântă de timp – „Numai dorul nu a îmbătrânit/ Prin anotimpul tăcerii”; dar: „iubirea este dulceață/ și calm sălbatic*), pierderea ei, căutarea, așteptarea, dorința de regăsire ș.a.), tristețea („pescărușii zboară și fără aripi/ când îi ucide tristețea”; sau: „tristețea usucă/ fața ei/ precum cuvântul uitat”), oglinda, noaptea (ambivalență, înșelătoare sau care ascunde/ liniștește/ schimbă ș.a.), singurătatea (care poate fi și „ardentă și înghețată”), fuga de/ din sine („am fugit cât mai departe de mine”) fie spre copilărie („m-am rugat copilăriei să mă ia în pântec/ înainte să mă acopere noaptea/ în livada fără iarbă”; sau: „ne-am întâlnit aici unde nu ne putem despărți/ Eu și Copilăria într-o ramură/ privirile noastre IM înconjurat verdeața”), fie spre un trecut marcat de anumite valențe (iubirea, nostalgia pur și simplu a zilelor care au fost ș.a.)
Am putea să ne oprim încă la timp/ curgerea/ apăsarea și diversele corolare de semnificații (nu avem acum în vedere pe cele legate de social/ istorie) care îi sunt atribuite de autor („după perdea/ rămâne diagrama timpului/ care vine în vatra/ limbii mele”; sau „acel drum care s-a încurcat până la Tine/ în trăsura neagră alunecă timpul/ în timp ce lumea schimbă oglinda; sau: „într-o legendă vie a Șeherezadei/ se măsoară bietul timp care mai moare” ș.a.). Sau la fețele singurătății, și în consonanță cu dragostea (poate cel mai reușit poem din volum, pe această temă, este Zeița tuturor cântecelor) și modul în care este ea oglindită în versurile selectate („acum m-am obișnuit să iau mâinile și ochii cântecele/ pentru a mi le înmormânta în patul inimii”; „în această noapte grea cât depărtarea ta cea apropiată/ spre mirare stau în această nebunie/ în fața trupului tău ce l-a adus norocul”). Am putea vorbi în poezia lui Ramadan Mehmeti și despre acea „modernă nostalgie a misterului” (dacă folosim terminologia lui Julien Gracq (1910 – 2007), poate nu foarte elaborată, dar prezentă, cu nuanțe personale, în unele din poemele selectate.
Până la urmă însă avem de a face cu un tablou al vieții (departe de decorul războiului, tensiunilor sociale care au marcat regiunea în care trăiește poetul), acceptată ca un mediu/ motivație și materie/ substanță a poeziei, față cu împrejurările care l-au marcat în chip particular, de amintirile/ trăirile apăsate/ erodate de timp, într-un discurs în tonuri existențiale, cu intruziuni în meditativ/ oniric. Nu este vorba despre o încărcătură ontică specială ori o inadaptabilitate de în vreun fel sau altul, poetul nu pare să fi căutat asta, ci mai curând de o scriere meditativ/ reflexiv/ descriptiv/ constatativă, cu accente pe o întoarcerea la o limpidă intimitate (fie și a gândului, trăirilor, amintirilor, meditațiilor ș.a.)
O antologie de autor care îl adaugă pe Mehmet Ramadani la galeria poeților de limbă albaneză a pătruns în limba română.
Ramadan Mehmeti, Pentagrama inimii/ Pentagrami i zemres, poezie albaneză din Kosovo, antologie de poezie română-albaneză, versiunea în limba română: Baki Ymeri, prefață: Marius Chelaru, București, 2009
IANNIS VARVERIS
Șoseaua națională
Totuși, poți fi și tandră –
Poate ești asemeni urâtelor lumii,
îndurerate, zăvorâte în spatele obloanelor,
temându-se de lumină
și de chipurile noastre la lumină;
poate că ești asemeni acelor tăcute care,
dacă ne-ar vorbi, ar face poezia inutilă,
dacă ne-ar săruta,
sărutul lor nu s-ar usca în veac,
iar, dacă ne-ar iubi,
ne-ar preface în însăși Iubirea.
Ceva îmi spune
că ești cu adevărat asemeni lor…
și-acum ai cutezat,
o, dezgustătoarea mea Domnișoară,
să alergi în tăcere
pe banda din față,
orbind noaptea cu luminile Tale,
Ești cu adevărat asemeni lor –
căci o putere înmiresmată
îmi împinge mâna
să-ntorc volanul
să vin din sens opus
și să mă zdrobesc
în brațele Tale.
Traducere de SORINA MUNTEANU
Teodora Jurma
Q s-a visat ieri mireasă
a pe dedesubt purta năframă neagră
Q se mărită cu o maimuță –
chicoteau vecinele ei literele
am să dau lumii înapoi
vălul alb striga ea
stă în firea unui lucru
să se iubească cu oricare alt lucru –
mai chicoteau ele
atunci ea s-a visat
o planetă îndepărtată
nu vezi iubirea sorilor
pentru planete oricât de îndepărtate
au mai apucat ele să strige
în timp ce Q se prefăcea
într-un sor alb
****
ori de cate ori
trupul ei se sfărâma
el îngenunchea fiind
înconjurat de nisipul
care curgea
singura punte icoana
de pe peretele unde
ea și-a lipit mâinile
împreunate
****
singurătate In alb
desenul tău subțire
ies din tine tiptil oamenii
pe care i-am iubit
vopsesc cu ei gardul ultimului
câine
singurătate
cu picioarele atârnate de lună
numeri perii albi ai
primelor amintiri
CÂND TE EXAMINEZI…
Uneori
când te autoexaminezi
îndreptându-ți întreaga atenție
asupra
propriului sine
simți că acolo
în interiorul tău
se mișcă ceva: e…
autodistrugerea…
BALAURUL
A omorî timpul.
(Elementară spusă românească)
Timpule — balaur față de care
avem și oarece pretenție — de ce
ai doar trei capete —
prezent trecut viitor?
În vreme ce noi
am fi în stare să-ți retezăm
și altele câteva…
CENUȘA ȘI ZEII
Prometeu le-a furat zeilor focul
lăsându-le cenușa — să aibă
ce-și pune în cap…
TĂCEREA DE ONOARE
Se isprăvi
Și
guralivul Demostene…
îl credem
pe tăcerea lui de onoare…
ORAȘUL
De dimineață până spre amiază
populația acestui oraș crește
cu aproximativ
70 de mii de neființe aproximative
care nu cresc deloc
De cu seară până spre miezul nopții
populația orașului scade până la
vreo 10 mu de neființe
(un recensământ cât de cât credibil.
încă nu a fost făcut)
Iar cei dintre domniile voastre
care încă nu s-au lăsat cu totul
de agerii copii care au fost acum 50
sau poate 80 de ani
sunt în stare a dezlega enigma
straniului oraș cu fluxul
și refluxul său de populație-neființă
…Sigur
acesta e nesigurul oraș al păpușilor- matroșka
în care
de dimineață până spre amiază
nu mai e doar o împărăteasă
ekatrina — ci vreo 5-6
nu mai e doar un milescu-spătaru la
curtea lui
petru I
Ci vreo 4-5 spătari-tălmaci și cam 10
țari petru
nu mai e doar un dimitrie cantemir ci
— mai mulți
nu mai e doar un lenin – ci cam 7
nu mai e un stalin — ci vreo 8-9
din diferențe risipindu-se sau readunandu-se cele 70
versus
și viceversus
10 mii de fantoșe…
PARDON…
(amintiri din adolescentă)
…ce erotic
mulgeau tinerele șatene vacile
la ferma kolhozului..
Deocamdată
Personal, cred că fiecare om se gândește măcar o dată pe zi să își pună capăt zilelor.
Alberto Moravia
Bineînțeles
pentru ca să nu fiu rău înțeles
recunosc că
aidoma domniilor voastre
și eu sunt încercat de gândul de a mă
sinucide totdeauna dezamăgit că nu am vreun
motiv sigur
de a o face…
Iar faptul că m-am născut totuși
deocamdată nu mi se pare
suficient de convingător
A SUPRAVIEȚUI
proletari din toate țările,
cine dintre domniile voastre,
tovarăși,
ar fi marele artist care ar putea reda
mai plastic
ca un tic, ca un tic, ca un tic!
incredibilul sentiment: a supraviețui
uniunii sovietice?!
PENTRU A-MI DA SEAMA
Privesc în oglindă nu
pentru a constata că sunt
ci pentru a-mi da seama că odată
nu voi mai fi
nici aici
nici acolo
SAU VICEVERSA
Oamenii cred că știu
cum arată îngerii –
bineînțeles
în sens prost înțeles
pentru aceasta
mai mulți pictori
au ars pe rug
fiindcă religia
ca și arta —
sau viceversa –
cere jertfe…
UNUL SUPREM
Unul și cu unul fac doi?…
în afară de tot ce nu este lichid –
în doi stropi de apă
sau de vin
sau de sânge –
când este adunat unul și cu unul –
obiect lucru sau — cum se știe —
și abstracta cifră adunată
îngemănată
cu ea însăși —
obligatoriu fac doi – exercițiu la
mintea copilului;
doi stropi de sânge
însă
adunați unul și
cu celălalt
fac tot un strop de sânge
doar că mai mare;
imaginează-ți sângele nostru
al meu și al tău
dar și cel al tuturor pământenilor
ca niște stropi supradimensionați
adunați
unul la altul
la toți ceilalți stropi
pentru a face de asemenea
un singur strop — fantastic de mare
peste mările pământului
și minuscul totuși
în infinitul universului…
ÎN MINTEA PRUNCULUI
Zi de Paști. Universul
cade din nou în mintea copiilor
în mintea
pruncului Hristos… (în
luminoasa minte a pruncului cade —
precizez
pentru a nu trezi cine știe ce discuții
nedorite…)
LUT
…Geneza fiind
abso-
LUTUL
pe care l-a frământat
între degete
DUMNEZEU…
PRIMĂVARA IUBIRII
Ce scurtă fost-a primăvara iubirii —
Alba ca Zăpada s
e topi…
ÎNTRE ADAGIU ȘI ADAGIO
între
adagiu
Și
adagio
ce vie suflare – fanfara
înmormântărilor…

