Propoziții pretențioase – Amușite
Impresii dintre cele mai vagi. Le văd, ca de atâtea alte ori, și tot cred că le-am scris. De ce eram sigur că Meridianul fusese pus pe răboj? Din aceeași nefericită cauză care imprimă în memorie tot ce ai pus în ea conștiincios.
Am folosit o schelă. Nu ne era la îndemână aceeași practicare a scărilor sprijinite. Era nevoie de șase mâini. Să putem sta aninați peste țevi lejeri, fără frica alunecării cu tot cu scară, am purces pe ultima pasarelă a schelei și ne-am străduit cât am putut să nu mai pățim ca la vlazi. Să strângem bine miezul de vată minerală și tubulatura peste ea. Iar coturile să rămână doar din maxim patru felii (bucăți). Cum? Aproximezi dimensiunea bucăților, tai fiecare metru – de ce n-om fi făcut de doi metri?; știu; afurisitele de fabrici scot tabla cu „model”; degeaba-și pune antetul Galațiul pe zincată și lumea o laudă ca pe Iisus Cristos, invers roluită se cutează; asta denotă o proastă metodă de scoatere pe rampa de răcire -, îl faci cilindru, fără să cuplezi capetele, și te chinui ulterior să le introduci pe tronsonul propus. Acolo…. Altă strofocare. De data asta una mai mică, fiindcă am schimbat metoda. Am strâns fiecare metru cu sârmă – doi consecutivi -, l-am capsat la îmbinările proprii, apoi l-am „ancolat” la următorul. Ușurel! Ne mai bătusem mintea și mâinile să le tragem și câte o dungă ca să se vadă estetic. Lucrarea ca lucrarea, i-am dat năbădăioasei de căpătâi. Țecu. El a fixat în minte practic prezența noastră de atunci, punctul nostru de sprijin în amintire. Să dai de el prin curtea spitalului, coborând panta aleii ce coboară de la intrarea principală a imobilului vechi…. Stați o clipă. La 2:14 pe ecran haioasă. O babetă, în film, sprijinită în cadru, cântând Wonderful world. Mi-au țâșnit lacrimile! O reacție pe măsură am încercat și privind la Țecu, dus de braț de o asistentă de la secția „aortite”, cu un zâmbet nefiresc de tâmp pe față. Să juri că era un puști de zece ani după ce la bunică-sa, neatentă la el, ciupise un păhăruț de țuică. Să jur că era la fel de băut ca în „sejurul” cu gașca consacrată de odinioară: Haș, Ștonga și alți acoliți. La apelare, zâmbetul s-a întins și mai mult pe față și n-a răspuns. Nu mai avea niciun cuvânt la el, i le mâncaseră injecțiile din tratament. De dificultăți nu scăpasem ușor. Din loc în loc conductele de ape calde aveau sprijin suplimentar pe pereți, dar și sus pe bolta de deasupra drumului de acces spre multele trebăluieli adiacente actului medical în sine. Pentru de-ale gurii, pentru de-ale spălatului și pentru de-ale doftoriilor, toate ținute la subsol. Impropriu botezat în zona interioară a curții spitalului astfel, era toată ziua parter. Din față însă, i se putea atribui ușor poziția demisolului. Ne-am „andosat” astfel numele pe ultima ispravă la instituția de salvat vieți, chiar dacă în timpul pandemiei a dat rateuri impardonabile. Dar n-o să fac aici și acum apologia inutilității științei în situații critice și nici a omului care în aceleași cazuri se salvează mai întâi pe el și deloc pe alții.
Rămânem în arealul triunghiului pe care-l ocupă „felceria” municipală doar trecând pe trotuarul opus. În colțul ocupat o vreme de taraba familiei Soare, schimbat apoi pentru foarte puțin timp în colțul celălalt, la Casa Căsătoriilor. Așa și-a ridicat familia frizerului blond pe o bucată din terenul ce fusese odinioară al Liceului Agricol o casă cu etaj, ciupind din casa veche o parte. Îmi scăpase numele, mi se plimba prin minte fără să se limpezească. Însă, după vorba românului, din repertoriul tineretului de odinioară, persiflând pe cei depuși cu pixuri, creioane și carioca pe unde le era la îndemână, „numele proștilor pe toate gardurile”, am găsit ceea ce plutea în derivă cerebral. Aurică. Deși inscripționat Aurelian. Un tăietor de păr la care să apelezi doar dacă încă n-ai găsit pe altul disponibil. Tata și l-a asumat o perioadă, până i-a intrat în cap că i-ar cădea și s-ar opri din crescut perii după o ședință la el, amintindu-mi un episod de destăinuiri a unor relevanțe personale. După ce găsisem în aceeași curte a liceului, într-o iarnă, la maxim 20 de metri de casa aureliană, o căciulă de iepure.
