Spații culturale nr. 6 (12)

PROZĂ

ȘERBAN TOMȘA

GHEȚARUL

Cea mai îndepărtată amintire a lui Tom Kastelka era o minge roșie pe care o bătea sârguincios de pământ, în curtea bunicilor săi. în față era un gard de scânduri și câțiva pruni își lăsau umbra anemică peste praful auriu și fierbinte prin care Tom pășea desculț. Aurie era și lumina care curgea de sus, ca o miere ușoară, orbindu-1 și sufocându-1 pe băiatul care ridica fericit capul, pentru a urmări zborul sferei aprinse ce urca spre cușca de porțelan albastru a cerului. O altă minge, arzătoare, strălucitoare și aurie și ea, îl apăsa plăcut pe Tom cu miraculoasa ei căldură. Mingea zbura vertical, mânjindu-se cu portocaliu și cu albastru, apoi cobora și se izbea de câteva ori, bufnind, de pământul uscat și nisipos al ogrăzii. Pârâiașe de transpirație îi curgeau băiatului pe la tâmple. Nu vedea aproape nimic din pricina luminii care dizolvase totul pe rugurile sale și care ardea, albă, toate contururile. Tot ce știa Tom era că are un bunic și o bunică, care lucrează pe undeva, prin grădină, și că mai are o mamă și un tată care erau departe, la oraș, cum spuneau cei bătrâni. Tom se opri o clipă să respire. Acum nu mai știa cine este, unde se află și ce face. Vedea numai argintiul care îl învăluia blând, răsuflarea lui era lumină, el însuși se estompase în ceața aceea strălucitoare, dulce, nesfârșită…Mingea se oprise la câțiva pași în fața lui, aproape de poartă. Copilul ridică fruntea. Râuri de culori curgeau deasupra capului său, scăldându-i fața și ochii. Ca în vis, păși către minge și se pregăti să o ia în brațe. Și atunci poarta care dădea în stradă se deschise brusc și un copil mai voinic decât el, cu un păr blond, zburlit și cu un rânjet straniu pe față, intră repede, îl îmbrânci pe Tom, care căzu în pulberea roșietică și înecăcioasă,
înhăță mingea și dispăru. Tom rămase nedumerit în șezut, în timp ce puștiul străin mai deschise o dată poarta, își schimonosi figura-i înspăimântătoare, scoase limba la Tom și se mistui definitiv, în aerul greu, vâscos, al zilei.
– A luat-o… îngăimă Tom și nu știu ce să spună mai departe, când bunicul său apăru de undeva, din albul amiezii, privindu-l întrebător. Mai târziu, bunica îl va lega cu o frânghie de prunul bătrân din fața casei, fiindcă băiatul avea obiceiul de a ieși în șosea și de a-și turna, cu o nesfârșită bucurie, țărână în cap, suflând și pufnind de plăcere. Unele crengi ale prunului erau uscate, dar din frunzișul rar cădeau, în răstimpuri, bomboane, caramele și bucățele de zahăr, pe care copacul i le oferea băiețelului, dacă acesta stătea cuminte. Așa că nu mai fu nevoie de frânghie ca Tom să stea liniștit sub ramurile tăcute, iar mama sa, sosită de la oraș, venea din când în când să vadă ce face copilul… Mai multi ani, ca niște viscole și furtuni repetate, trecură pe strada mărginită de plopi, de la est la vest, de la dreapta la stânga, trecând de cimitir și ajungând la podul pe sub care trecea un râu limpede, cu albia îngustă, unde Tom nu avea voie să meargă. învățase să citească și tatăl său îi puse în mână „Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain. Tom citea în fiecare după-amiază, în același loc în care așteptase, cu câțiva ani în urmă, să-i cadă din prun bucățele de ciocolată. în răstimpuri, ridica încet ochii din carte și privea cerul, prin frunzișul din ce în ce mai rar al pomului, mișcându-și gâtul și încercând să-l dezmorțească. Va trece mult până va învăța să-și ascundă cartea, când Indio năvălea pe poartă și se urca în prun, rupând fructele verzi și mestecându-le cu zgomot. Prunele acre trosneau, pocneau în dinții musafirului, o zeamă suspectă se scurgea pe bărbia băiatului care continua să roadă și să înghită micile ovale turcoaz. Trecea la zarzări și duzi, iar când pleca acasă, lăsa și câțiva trandafiri zdrențuiți, aruncați pe jos. După plecarea prietenului său, Tom se simțea, se va gândi chiar el peste mulți ani, ca un om prin curtea căruia trecuseră două rânduri de popoare migratoare. Căci prima reacție a lui Tom în fața lumii fu aceea de a se împotrivi tentativelor acesteia de a-1 deposeda de tot ce avea, ca un hoț experimentat și insistent. Uneori Tom se lăsa purtat de entuziasm și participa cu voioșie la propria sa jefuire. Grădinița de lângă prun era multicoloră, datorită trandafirilor albi, galbeni, purpurii, roz, crem și ciclame. Bunicul lucrase la Cimitirul Bellu și adusese de acolo flori de toate culorile. Erau și zambile, ghiocei, narcise, margarete și micșunele. Acestea din urmă parfumau puternic aerul și Tom simțea că-1 apucă leșinul de câte ori se apropia de ele. Indio său rupea florile mai mari și mai frumoase. Le duc bunicii, spunea el. Le mirosea, le arunca în sus, se maimuțărea, în cele din urmă le strivea și trecea la ultima jucărie adusă de la oraș de tatăl lui Tom. O răsucea, o învârtea și o arunca, abandonând-o, într-un târziu, cu discreție, într-un colț.
Tom lua parte și el la joc, din tot sufletul, bucuros că vărul său e mulțumit. O plăcere nebună de a-și distruge lucrurile dragi punea stăpânire pe el. Striga entuziasmat, zvârlind cu sfârlezele și cu baloanele în toate părțile. își propuse să-1 întreacă pe Indio la capitolul distrugeri. Făcea fărâme tot ce-i cădea în mână, juca în picioare florile și devasta pomii pe rod… După un asemenea moment, când totul fu zdrențuit, frânt și terciuit, își făcu apariția bunicul său, care apucă să le ardă băieților câteva bețe pe spinare, înainte ca aceștia să iasă în goană, ca iepurii, pe portiță și să fugă către râu. Indio fu îngrozit de acest tratament și, când venea în vizită, era cu ochii în patru. Când Torn dădea semne că va fi cuprins de frenezia nimicirii, râzând și sărind, plin de exuberanță, Indio simțea imediat pericolul, ca o sălbăticiune hăituită, și o rupea la fugă, ca apucat de streche, mormăind înjurături și blesteme și aruncându-i lui Tom priviri fioroase, înainte de a ieși valvârtej pe portița de lemn.
– Lașule, striga Tom vesel după el, de ce nu stai să ne primim pedeapsa binemeritată?
– Fire-ar mă-ta a dracu, se auzea de departe, înăbușit de ură, glasul lui Indio, care continua să fugă și după ce trecea de prima răspântie și intra în linie dreaptă, către casa sa, protectoare, lipsită de primejdii…
După aceste jocuri frenetice, jucăriile înțepate, sparte sau sfărâmate erau aruncate la gunoi de bunica și Tom simțea o vagă părere de rău. Peste o zi, regretul devenea copleșitor și pe băiat îl podideau lacrimile. Se simțea vinovat. Așa că, de la o vreme, Tom deveni prudent și începu să-și menajeze jucăriile și cărțile, ascunzându-le de el însuși de elanurile sale incontrolabile și de vărul său. Până Ia pedeapsa fulgerătoare administrată de bunic, când Indio găsea vreun volum, îi îndoia copertele, scoțând, de plăcere, vârful limbii în colțul gurii. O licărire de satisfacție bestială îi juca în priviri… Cartea maltratată arăta oribil și lui Tom îi venea rău când se uita la ea. Avea oroare să o mai atingă și o lăsa aruncată prin ungherele camerei sale. După ce Indio se cuminți, înspăimântat de nuiaua bătrânului, Tom simți nevoia să-1 răsfețe pe musafir și, când tovarășul său de joacă pleca acasă, îi dădea câte un volum, pentru ca Indio să-1 citească în pacea serilor petrecute acasă. Acest lucru se petrecu de câteva ori, dar Tom nu mai văzu niciodată opurile respective. Și nu le mai zări nici în casa amicului său. Misterul se dezlegă și Tom se dumiri ce se întâmplă cu cărțile de povești împrumutate, când fu nevoit să meargă la closetul prietenului său, aflat în fundul grădinii. în cabina de lemn, legat cu o sfoară de cânepă, atârna volumul întâi al „Odiseei”. Filele acoperite cu textul homeric slujeau drept hârtie igienică. Tom luă aminte cum, cu trecerea săptămânilor, cartea se subțiază,, mai rămân copertele și, în final, dispare. Tatăl lui Indio avea însă grijă ca operele să ajungă acolo în ordine firească: după primul volum apăru, cu
promptitudine, al doilea. Nimeni nu-i dădea nimic lui Tom și el trăia cu credința că nimic nu e al său. Dacă, totuși, putea spune despre vreun obiect că-i aparține, lucrul acela era mereu în pericol să devină al altcuiva sau al tuturor. Tom era, de altminteri, foarte darnic. Ascuțitoarea, rigla, echerul, radiera, compasul, raportorul și creioanele lui Tom erau ale tuturor, care le foloseau, le îndoiau, le frângeau și le spărgeau după pofta inimii. Toată viața, Tom nu a putut sta niciodată liniștit pe un scaun, în vreun autobuz. încercase de câteva ori în adolescență și de fiecare dată, în aceeași fracțiune de secundă, apăruseră lângă el, cu mutre dojenitoare, două-trei bătrânele cărora le cedase imediat locul, deși, uneori, restul autobuzului era gol. Bătrâna norocoasă se arunca imediat pe scaun și, după ce se instala confortabil, îl privea pe Tom, nu se știe de ce, cu reproș…
– Păi, dacă ești prost și neatent…, îi spusese Catalan căruia, vrând să capete o explicație, îi relatase scena care se repetase de câteva ori, în decurs de un an. Trebuia să-i aduci babei de acasă și o pernă, s-o pună sub cur… într-un rând, nici nu fu nevoie să verifice numărul de pe bilet ca să-și dea seama că locul pentru care se îmbrânceau și se păruiau două babe mirosind puternic a alcool era al său… Tom era fericit când ningea cu fulgi mari și deși. Uneori făcea oameni de zăpadă. Odată i-a ieșit unul de dimensiuni neobișnuite. El și prietenul său, Indio, plănuiseră să-1 amplaseze chiar în fața porții lui Tom, acolo unde se termina podețul înclinat care acoperea șanțul și care începea la marginea șoselei aflate foarte sus, în comparație cu gardul și curtea casei. Au făcut mai întâi un bulgăre mare, pe care l-au rostogolit, încoace și încolo, prin fața porții. Bulgărele se mărește văzând cu ochii, crește ca un aluat, se umflă, iar cei doi băieți încep să-1 modeleze cu mâinile roșii și amorțite de ger. Iată-1, e aproape gata, trebuie doar subțiat nițel. Și capul, spune Indio, trebuie ușor alungit.. Da, uite și nasul. Adu oala aia albastră, să-i facem căciulă. Parcă e călugăr, ia uite. Dă-mi cărbunii și ardeiul. Fața e gata, nasul roșu, gura și ochii negri, a ieșit frumos, asta e. Noaptea se lasă repede, așa e totdeauna iama, nu se aude niciun zgomot și cei doi se despart pe podețul acoperit de gheață, cu promisiunea fermă că se vor revedea a doua zi pentru a continua joaca. Indio pornește hotărât pe pârtia făcută de singura mașină din cartier, în timp ce Tom intră în curte. Un gând neașteptat îl face să rămână lângă stâlpul cel mare al porții, după ce închisese poarta cu zgomot. Aude clar pașii grăbiți ai prietenului său care se întoarce, zupăind înăbușit pe zăpada ce scârțâie de gerul serii. Urmează bufnituri puternice și, când Tom deschide brusc poarta, își vede prietenul opintindu-se să dărâme omul de zăpadă. Băiatul se oprește o clipă și se întoarce, încercând să distingă fizionomia lui Tom. 1 se aude respirația precipitată, stau amândoi în întunericul irizat de albul zăpezii și fiecare caută să privească în ochii celuilalt. Apoi Indio o rupe la fugă și dispare în beznă, buf-buf, buf-buf, i se aud salturile prin nămeți…. Acum Tom trăiește senzația reconfortantă că este singurul copil din Univers, singura ființă care trăiește pe o planetă pierdută sub zăpezi fabuloase… într-o curte vecină se aprinde un bec și ninge frumos, ca într-o ilustrată de Crăciun. … Descendent al unei vechi familii nobiliare, de origine grecească, Cassos ajunsese un psihiatru apreciat de pacienții cărora le cumpăra dulciuri, ca ei să accepte tratamentele prescrise, dar și de tovarășii cu funcții înalte în stat. Unul dintre aceștia din urmă aveau uneori vedenii medievale, sângeroase cu un vizir venind din Răsărit, pentru a-1 mazili. în mod ciudat, vizirul avea o stemă, cu seceră și ciocan, fixată pe un turban roșu și venea în zbor, ca un liliac uriaș. începea să râdă de departe, avea niște dinți rari, lungi și ascuțiți, precum iataganele, iar hohotele sale zguduiau patul demnitarului. Fâlfâind din caftanul său purpuriu, vizirul smulgea biroul la care omul politic lucra de zor, dând să termine un raport asupra distribuirii conservelor la sate. Zborul liliacului dezlănțuia parcă un taifun demonic, punând în pericol nu numai obiectele care se aflau în vecinătatea sa, ci chiar ființa politrucului, plăsmuită din sânge, carne, plenare, rapoarte și delațiuni… După ce biroul și hârtiile dispăreau de parcă nici nu ar fi fost, liliacul vizitator se întorcea și-1 îmbrâncea pe tovarăș de pe scaun. Omul începea să țipe și se agăța disperat de spătar, parcă și scaunul îl respingea cu ostilitate, o greutate mare i se punea pe piept, liliacul i se așeza pe gât și comunistul de nădejde vedea cu groază cum Secretarul General se apropia, în chip de călău, cu o secure rotunjită ca o semilună în mână. Atunci se trezea urlând și scăldat în sudori. Telefona imediat psihiatrului. Doctorul mergea însă pe sârmă. Faptul că familia sa era atestată de 800 de ani și că era rudă până și cu Vlad Țepeș adăuga adevărate pietre de moară la dosarul său, și așa prea greu și prea gros. Se însură cu o colegă de spital și nu făcură niciodată copii, fiindcă nu voia ca aceștia să sufere din pricina obârșiei lor nobile. în cele din urmă, Cassos își găsi oarecum liniștea, asigurându-și protecția celui de-al doilea om în stat. Acesta simțea periodic, în gură, gustul și mirosul fecalelor descompuse din toaletele școlii de partid pe care o făcuse cândva. Se scufunda lent într-o hazna fără fund și numai pastilele psihiatrului îl aduceau în lumea reală. După Revoluție, Cassos ajunse academician, epitrop de biserici și președintele unei fundații, dar trecutul îl ajunse din urmă. Din abisurile tinereții sale, de medic stagiar, ieși o hârtie prin care el se angajase să colaboreze cu fosta Securitate. Cu pulsul mult ridicat și cu insomnii devastatoare, se retrase la conacul străbunilor săi, o clădire impozantă, acum pe jumătate dărâmată, începu să-și petreacă vremea crescând păuni și hrănind rațele și gâștele sălbatice care veneau pe lacul din apropierea conacului și pe malul căruia moșierul, cu nelipsita-i sticlă de whisky citea, pentru a mia oară, poemele în proză ale lui Baudelaire. La un moment dat, vru să-și mărească un dormitor și dărâmă un zid. Un horn vechi, nefolosit, îl încurca. îl sparse și fu surprins să găsească acolo, bine cuibărit, un sac de piele plin cu mahmudele. Făcu câteva drumuri în capitală și își dădu seama că, chiar dacă nu ar mai fi primit modesta lui pensie, ar avea bani să trăiască, în belșug, încă două vieți foarte lungi. Se dedică creșterii păsăretului din câteva specii atent selecționate: pe lângă păuni, aduse bibilici, curci și câțiva struți. Nu uită, desigur, de rațele și de gâștele sălbatice care umpluseră lacul și zona mlăștinoasă din spatele conacului. Coțofenele îi stricau însă socotelile. Se hrăneau cu ouăle și cu puii păsărilor sale. Le împușcă fără milă, spre marele regret al prietenului său, Filozofu, cu care făcea lungi plimbări în fiecare seară, pe dealurile din împrejurimi. O singură coțofană rămase neatinsă. Părea indestructibilă. De multe ori a avut impresia că a doborât-o, ca a doua zi să o vadă, din nou, cu un pui de curcă în ciocu-i lacom, nesătul. Așa că moșierul aștepta ca pasărea să-și termine cuibul, să facă ouă, să clocească și să-și crească puii mari, după care se urca în copacul cu pricina și tăia creanga care susținea familia coțofenei.
– Avea cinci pui ca niște pietroaie de grași, îi povestea Cassos Filozofului. îți dai seama că ăia ar fi halit tot ce am pe aici?
– E păcat să-i omori, spunea Filozofu. în natură trebuie să existe un echilibru. Nu era mai bine să-i strici cuibul de la început?
– Ca să și-1 facă în altă parte, unde eu poate că nu l-aș fi observat?
– Uite care e treaba, spunea Filozofu. Hai să o prindem și o ducem cu mașina, la vreo sută de kilometri de aici, în vreun zăvoi.
– De acord, dar cum să facem? Că pare mai instruită decât cei mai ai dracului soldați din al doilea război mondial. Zboară numai în zig-zag, în rasul pământului.
Așa se făcu că descendentul lui Țepeș căzu din gorunul în care coțofana își făcuse cuibul. Se urcase acolo, având în mâna dreaptă o drujbă mică și se oprise un minut ca să respire. încercă să mute drujba în mâna cealaltă, simți sub picioare o creangă fragilă, mai apucă să audă un pârâit înspăimântător și constată că planează și se prăbușește prin aerul dimineții. Avu timp să împingă într-o parte drujba și în urechi îi ajunse trosnetul dulce și dureros al propriilor oase. Căzuse de la zece metri înălțime, dar nu-și fracturase decât un picior.
– Ai avut mare noroc că n-a fost drujba pornită și că te-ai prăbușit pe arătură, îi spuse Catalan Filozofu, când îl vizită la spital.
Osul se suda greu, nobilul era octogenar și fu nevoit să stea câteva săptămâni internat în spital. Petrecu
toată vara și iarna care urmă întins în sufrageria conacului, cu piciorul legat de o grindă din tavan. Catalan Filozofii era nelipsit de Ia căpătâiul lui. îi aducea mâncare și, în timpul iernii, îi făcea focul. In răstimpuri bocănea ceva la acoperișul putred al clădirii.
– O să mă roadă șobolanii aici, se văita academicianul.
– Taci și mănâncă supa asta, spunea Catalan. Să îți fac și un ceai de coada șoricelului? E minunat pentru vindecarea rănilor și a fracturilor. Cassos avea patul lângă fereastră și, în lungile ore de singurătate, se întreba cine îi face lui Catalan mâncare. Filozofu locuia într-o bojdeucă ascunsă de o junglă de salcâmi, sălcii, plopi și ulmi care năpădiseră curtea și grădina. Catalan fusese cândva magistrat, dar nu povestise nimănui de ce se alesese praful si pulberea de cariera lui. Depresia, i-a spus la un moment dat lui Cassos, în timp ce-și scotea nelipsita sticluță din buzunar. Eu, monsieur, n- o să pot condamna niciodată oameni nevinovați. Ce zic, eu nu pot să condamn pe nimeni. Luase apoi o gură din clondirul micuț, se ștersese la gură și o vârâse la loc, uitându-se peste proprietățile moșierului.
– Ai putea să zici că ești un alt prinț de Salina, zisese.
– Ce prinț de Salina? Nu vezi că totul e în paragină? răspunsese Cassos.
– Păi, cam tot așa era și ăla, falimentar, replicase Catalan.
Catalan nu lovea niciun animal, să le sacrifice nici nu putea fi vorba, nu rupea și nu tăia copacii și nici tufele care-1 împiedicau să meargă prin curte. Un soc răsări chiar la intrarea în bojdeucă și el îl lăsă acolo până când arbustul deveni uriaș și Filozofu nu mai putea intra în casă. Nu se atinse de soc, dar începu să mute scara care urca pe prispă și, când nu o mai putu folosi nici pe aceea, folosi o altă ușă, sparse un perete și problema fu rezolvată.
– Ca să lăsăm o urmă în acest univers, nu trebuie să distrugem nimic, spunea el.
Veșnic fără cămașă, cu un pulover soios îmbrăcat direct pe pielea goală, nebărbierit, își expunea zilnic teoriile în cârciuma lui Bibi, „Nirvana”.
– Să stai degeaba, cu sticla în mână… îl dojenea un roșcovan umflat, care avea ambiția de a fi socotit de comunitate drept un gospodar fruntaș. Să stai degeaba, să belești puia și să te uiți de unde-ți va pica un pahar!
– N-ai înțeles, spunea blând altcineva, Catalan vrea să spună că totul e zadarnic. Și pe tine, care ai șapte rânduri de fini și treizeci de porci în cocină, tot pe deal o să te ducă preotul. Deșărtăciunea deșărtăciunilor…
– Din țărână ești făcut și în țărână te vei întoarce, completa un altul.
– Ba, dintr-o cârciumă necunoscută venim și în altă cârciumă necunoscută ne vom întoarce, contrazicea Catalan ideea consacrată. Consumatorii se uitau unii la alții.
– Aici e greșeala, spunea Catalan, că noi ne considerăm doar câteva lopeți de pământ.
– Și cum e în cârciuma aia? întreba unul zeflemist. Poți să-ti iei vodcă?
– Dai porcilor mărgăritare, suspina Catalan, frecându-și barba țepoasă. Uită-te în jur și vezi cum e. Asta e cârciuma. Mi-e teamă să spun a cui, cu toate că bănuiesc… Treaba e că noi suntem aici rătăciți pe proprietatea cuiva. Nu e casa părinților noștri, nu e nici grădina noastră. Ne-a fost dată să ne bucurăm de ea, dar să n-o devastăm. Stăm aici temporar, suntem chiriași. Așteptăm un tren despre care nu știm când va veni și unde ne va duce. Cum ziceam, dintr-o noapte ploioasă, cu vânt, am nimerit la lumină, într-o cârciumă primitoare. N-apucăm însă să bem câteva pahare, că ne și cheamă cineva afară, în frig.
Râdeau.
– la spune, ce părere ai despre vremurile astea?
– E vremea proștilor în floare. Imaginați-vă că stăpânii unei vile au plecat într-o lungă călătorie. Ei, și în luxoasa lor casă pătrund hoții. Ăștia studiaseră terenul din timp, veniseră la sigur. După ce au strâns ei cam tot ce era prin casă și expediaseră la vânzare și mobila, pe care o încărcaseră în cinci camioane, s-au dat aproape de frigiderul și de barul proprietarului. Au mâncat bine, s-au îmbătat, s-au urcat, cu încălțările lor murdare, pe cuverturile scumpe de pe paturi și au adormit.
– Și au fost prinși de…
– Nu, nu. Tocmai că n-au fost prinși. Asta se întâmplă numai în știrile de televiziune, când e încolțit câte un bețiv amărât care nu știe nici pe ce lume trăiește. Ăștia nu simt prinși. Se trezesc din somn, se dreg cu alte băuturi, se ospătează, se uită pe fereastră și văd peisajul mirific din preajma vilei izolate în creierii munților. între timp le vin și banii obținuți din înstrăinarea mobilei și se hotărăsc să mai rămână câteva zile. Chiar le pare rău că au dat mobila. In orice caz, avem pe ce să punem capul și să ne întindem oasele, zice unul care dormise, până atunci, numai prin șanțuri. Și se pun pe trai. Stăpânii vilei nu se mai întorc, o revoluție i-a blocat sau i-a alungat pe alte meleaguri și hoții noștri simt că Dumnezeu și-a întors fața către ei. Intră în politică, în gazetărie sau în învățământ, devin formatori de caractere și de conștiințe, iar copiii lor ajung păstori spirituali sau în fruntea guvernului. Totuși, nu se hotărăsc dacă vila e a lor sau nu. Falsifică acte, întocmesc hârtii mincinoase, dar ceva nu merge. Se gândesc dacă n-ar fi mai bine să vândă casa sau să o desfacă bucată cu bucată. Rămân multă vreme pradă acestei dileme.
– Hai, bă, mai scurteaz-o, că sunt sătul de parabole d-astea, sare unul.
– Și parcă ziceai altădată că oamenii nu se împart în proști și deștepți. Ziceai că suntem doar foarte diferiți și că trebuie să ne tolerăm unii pe alții. De ce îi făcuși p-ăia proști?
– Ideea e că dacă un popor se modernizează cu ochii pe astfel de modele, niciun membru al comunității nu crede că un ins oarecare a dobândit ceva în mod corect. Dacă ai ceva în tărtăcuță, te bănuiesc imediat că ai furat ideile respective, ba chiar și gândurile banale sau sentimentele… Asta nu e din capul lui, a citit-o în vreo carte, am auzit odată pe un diacon plin de fiere, mormăind la adresa unui medic care citise mult în viața lui, dar avea și idei proprii, novatoare. Cei cu bani fac jocurile. Ei impun modelele și stabilesc ceea ce este necesar pentru societate, pentru că ei plătesc, în altă ordine de idei, religia dominantă a unui stat impune mentalitatea și nivelul de civilizație a națiunii respective…
– Bă, eu te întrebasem ceva simplu, revine cel care îl stârnise, la început, pe Catalan. Cum sunt vremurile așa, din punct de vedere filosofic sau eseistic, cum spuneți voi, ăștia citiții…
– Aa, păi de ce n-ai precizat de la început ce fel de răspuns vrei ? E foarte simplu. E, așa, un haos care ne împinge cu furie spre ispite vremelnice și ucigătoare, încremenind în proiecte fantasmagorice, thanatice și în structuri antropomorfice și imaginare decadente, și care ne răsucește mințile și viețile, trecându-le prin noroi, excremente și foc, răcindu-le apoi, printre zăpezile veșnice din înalturi, și făcându-ne să renaștem într-o dimineață proaspătă și răcoroasă, ca o ploaie caldă de vară, sub un cer nou și pe un pământ nou.
Se uitau aiuriți pe pereți, după care apucau repede paharele și beau ca să-și revină și să mai prindă curaj.
Acolo, în sufrageria vastă, cu pereții crăpați de timp și de ploi, îi vorbi Catalan lui Cassos despre Tom Kastelka.
– Dă, televizorul mai încet, ca să te aud, zicea Cassos. Cred că Tom ăsta al dumitale cam avea idei fixe.
– Nu știu, nu sunt sigur. Cred că mai degrabă era puțin utopic. El voia să mulțumească pe toată lumea și îi menaja pe toți. Dar mai găsea pe câte unul care nu-1 agrea defel. Era, de pildă, un medic stagiar…
– îl știu, zise Cassos. Nu e ăla care își trata pacienții spunându-le bancuri? Oricât ar fi fost omul de dărâmat, ieșea râzând în hohote din cabinetul său…
– Da, da, chiar ăla e. Sau, mă rog, era, că s-a transferat de mult la un spital din capitală. Umbla cu volumul lui Tom prin urbe și le arăta cunoștințelor: ăsta ești tu, uite scrie aici că bei până te piși și te căci pe tine. Ție îți plac ședințele, uite scrie aici, îi spunea lui Gonzales Iepuroiu, directorul Biroului pentru Redistribuirea Forței de Muncă. Ai tensiune, îți plac femeile, asculți pe la uși și ești o maimuță urlătoare. Ai păr de oaie, burtă de turmac și îți cânți interminabilele cuvântări.
– Ce, Tom scrisese vreun reportaj sau pamflet?
-Nu, nu, pură ficțiune, dar doctorul a început să răspândească bancuri porcoase pe seama lui Tom. Nu știu dacă glumea, fiind un om cu o mentalitate
superioară și neînchipuindu-și că protagoniștii farselor sale se vor supăra, sau o făcea din răutate, fiind însetat, nu-i așa, de dreptate… Cert e că Tom s-a enervat și l-a jignit urât în fața unor amici comuni…
– Auzi, dă-i în pizda mă-sii, zi-mi de ce crezi tu că Tom ăla era utopic? Unde e utopia aici?
– Păi, v-am zis, dar n-ați fost atent. Utopia e să crezi că îi poți mulțumi pe oameni tot timpul și în orice condiții. Vor ajunge să te tortureze ei pe tine, să te judece, să te evalueze, să te speculeze… Și îți vor ceda nervii, cum s-a întâmplat și cu Tom, tocmai față de cineva pe care îl prețuiești. Utopia, în cazul lui Tom, era că încerca să închidă gura proștilor, prin fapte demne de laudă… Vădit nemulțumit, academicianul se foia în așternuturi.
– Mă mănâncă pielea de atâta stat.
– Da, să știi că ăla avea, totuși, idei fixe. Tom nu se îndoia de bunele intenții ale celorlalți, dar spunea că destinul lui era plin de, nu știu cum zicea, fixități, lucruri care îl urmăreau ani de zile, până îl doborau. A răcit ani de zile la cap și la rinichiul stâng, și-a luxat mâna stângă de patru ori și a fost urmărit de aceiași câțiva inși cu ura și prejudecățile lor, zeci de ani.
– Dumneata vorbești serios sau îți bați joc de el? Spuneai că i-ai fost prieten…
– Stați să vă spun. în armată era obsedat de unul, Cobelli. Ăla avea totdeauna geamantanul burdușit cu conserve, șunci, carne friptă, dulciuri, pe care le primea prin poștă, în nenumărate pachete. Cobelli avea și o logodnică a cărei fotografie o arăta oricui stătea de vorbă cu el . Era bâlbâit și naiv și ceilalți îl jefuiau ca-n codru. Când Cobelli se așeza pe pat, cu valiza între picioare, să nu fie furat, un camarad stătea pe patul de alături și îl ținea de vorbă. Altul se strecura pe sub paturi și, cu un briceag, spărgea geamantanul pe la balamale, luând o bună parte din alimente, în timp ce Cobelli, pentru a se liniști, pipăia cu mâna suprafața valizei, să vadă dacă mai e acolo.
– Așa, ia zi, Silvia e blondă ? îl ademenea tovarășul de discuție.
– Nu e blondă, nu ți-am zis de o mie de ori? E brunetă, ce dracu, spunea Cobelli și își strângea cu un sentiment de siguranță geamantanul între picioare.
Jefuitorul nu lua totul, ca să nu se prindă Cobelli, își însușea mai puțin de jumătate, căci, oricum, Cobelli avea prea multe alimente și nu le putea ține socoteala.
Ei, bine, Tom n-a reușit niciodată să ia ceva din valiza fermecată a lui Cobelli. De fapt, a încercat de două ori și de fiecare dată Alexandru Cobelli a fost cuprins pe neașteptate de altruism și, în toiul discuției cu diversionistul, a apucat brusc geamantanul l-a tras de sub pat, l-a deschis și i-a oferit companionului său două felii de ruladă cu ciocolată… într-o vreme, Cobelli avea patul suprapus, situat deasupra celui în care dormea Tom. Cobelli se ducea în fiecare noapte de câteva ori la toaletă. Tom, care și așa dormea prost, era trezit de fiecare dată, scuturat ca de parcă ar fi fost conectat la o sursă de curent electric. O dată chiar și-a mușcat limba. La deșteptare și, mai ales, la alarmă săreau din paturi și se echipau în timp record. lom abia apuca să scoată capul, că se și pomenea cu picioarele lui Cobelli pe grumaz. O singură dată Tom și-a amintit că urma să fie doborât și a ieșit pe la celălalt capăt al patului, dar Cobelli se gândise și el la același lucru și s-au trezit iarăși uitându-se unul la celălalt. Cobelli de sus, Tom de sub picioarele agresorului.
– Auzi, dă-i în mă-sa, că m-am plictisit și risc chiar să mă enervez.
– Nu, nu, stați să termin, se agită Catalan. Cobelli i-a spus lui Tom, Ia un moment dat, un banc. Ce e, dacă vezi, noaptea, o luminiță verzuie pe un acoperiș?
– Nu știu, zicea Tom.
– E un motan care face laba și închide un ochi de plăcere. E, bancul ăsta i l-a mai spus de cinci ori.
– Păi, Cobelli ăla era senil la douăzeci de ani?
– Asta nu e totul. Au terminat armata și la despărțire, Cobelli i-a mai spus o dată bancul. Au trecut și frumoșii ani ai facultății. Tom absolvise, luase repartiția și a auzit la radio cum absolventul de istorie Alexandru Cobelli urează colegilor săi succes în viață. Cobora trist pe Bulevardul Elisabeta, se despărțise de cea mai încântătoare perioadă a vieții, tocmai trecea prin dreptul cinematografelor, când se auzi strigat.
– Ia te uită, a exclamat Cobelli, era gata să nu te recunosc.
– Felicitări, Sandule, te-am auzit când ai vorbit la radio.
– Ehe, lasă asta, eram emoționat și nu a ieșit bine. Hai să-ți zic un banc. Ce este dacă vezi o lumină verzuie pe un acoperiș?
– Tom ăsta avea un psihic slab, spuse Cassos. Situațiile fixe erau create chiar de mintea lui. împrejurările construite aparent de ceilalți erau generate de niște scheme ale inconștientului său.
– înțeleg, spuse Catalan. Lui Tom îi era frică să
părăsească zona cunoscută, să se aventureze în necunoscut, de aceea se mișca mereu după aceleași și aceleași scheme psihice chinuitoare. Omul era prea sensibil, prea fragil pentru lumea în care trăim.
De surpriză, Cassos își ridică repede capul de pe pernă și se uită după Catalan care își făcea de lucru pe lângă coșul sobei înfundat de vreascurile aduse de ciori și coțofene. Vru să-1 întrebe dacă a studiat cumva și psihologia, dar renunță, nedorind să se mai complice cu un răspuns neașteptat din partea lui Catalan, și se culcă la loc.
Seara, Cassos o rugă pe menajera pe care o angajase de curând să pornească televizorul. îi venea să ațipească, îl citise toată ziua pe Dostoievski, iar femeia se grăbi să-i îndeplinească dorința. Ca prin vis, moșierul auzi ceva despre arheologul Cobelli nu știu cum, care a descoperit o mare cetate dacică pe malul Dunării…Sări ca ars și o întrebă pe femeia care îșj vedea netulburată de treabă :
– A zis ceva despre un arheolog, Cobelli?
– Da, da, spuse ea, adineauri a dat ceva. A descoperit o cetate pe malul Dunării. De ce întrebați, îl cunoașteți?
– Nu cumva îl cheamă și Alexandru? se interesă moșierul, ignorând întrebarea îngrijitoarei și uitându-se insistent la ea.
Adormi și visă numai luminițe verzi și motani și geamantane pline cu bunătăți și un bărbat cu fălci mari, rumene, pus la patru ace, vorbind unei mulțimi uriașe de oameni. Erau acolo sute de mii de fețe, milioane… Avea ochi strălucitori și gesturi teatrale, oamenii îl aclamau, Co-be-lli, Co-be-lli, insul era președintele statului, scotea limba la ei, oamenii continuau să-i scandeze numele, iar Cobelli tăia aerul cu mâinile, în gesturi decise, aruncând în stânga și-n dreapta bancnote albastre și verzi, și copane de pui, și ecleruri, și șunci afumate, și felii de chec și de cozonac, și sticle de vin, stropindu-i, acoperindu-i și înecându-i în talazuri uleioase și galbene.

Distribuie: