Fărădelegea lui Călin – Lidul civit
Să nu le pui la un loc. Să fragmentezi în enșpe mii de părți ipotecarea….
Cu mici specificații, puteau fi dezbătute și legiferate în Codul Civil toate ipotecile în câteva articole. Însă…. Scrupulozitatea ne aduce iar și iar la uzanțe. Ba dispoziții comune, ba obiectul ipotecii, tratamentul nu diferă considerabil de la o particularizare la alta. Cea vizată aici, înființată pentru creanțe, nu face precizări remarcabile. Una, mai multe sau o universalitate de creanțe. (Art. 2398)
Trecem direct la punctul trei: universalitatea. Nu ca să le fixeze punctual, ci ca să o desprindă de zona de creanțe cu care nu este compatibilă: datorii în baza bunurilor înstrăinate; datorii create prin asigurarea bunurilor. (Art. 2399)
Ce treabă să aibă numărul de ordine cu textul? Niciuna. Așteptam parcă altceva de la Art. 2400. Mă mulțumesc cu notificările. Însă nu pot fi de acord cu substraturile pe care le implică. Între a cere plata creanței și existența ipotecii se cască o prăpastie a faptului împlinit. Sunt oarecum șocat că anunțul ipotecii vine din partea creditorului, de parcă el a înființat-o unilateral. Ceea ce este neadevărat. Apoi aspectul acesta de surprindere oarecum a debitorului, și cu ipoteca, și cu creanța ipotecată și cu suma datorată. Ne aflăm totuși în termenii unui contract, unde părtași sunt și creditorul, și debitorul. A! Despre modalitatea și locul de plată, nimic de zis. Erau necesare. Cum și Al. 2 spune, acceptarea ipotecii de către debitor este în scris, cu efectele admise la Al. 1. Nu știu dacă se referă la contract sau la un ulterior accept.
La mintea copiilor. Eliberarea de datorii și ieșirea de sub ipotecă are loc după plata creanței în termenii stabiliți de creditor și acceptul dat de debitor. Avem din păcate o nelămurită specificație. Precum că o întârziere de 15 zile de la data cererii dovezii ipotecii, nu mai este obligat debitorul să plătească creditorului, ci constituitorului ipotecii. Cine este acesta? Cum se face dovada ipotecii? Parcă fusese clar: prin notificare. Nu și la Art. 2401. Trebuie să fie „… copia certificată de pe contractul de ipotecă, fie… o copie a avizului de ipotecă.”.
De n-aș fi atât de distrat…. Puteam termina ieri…. Lucrurile sunt însă dificile. Și în viață, și în legiferarea ei. E cam greu de imaginat că o simplă creanță, un împrumut ordinar de bani, se poate făli într-un caz că are două ipoteci. Adică încă una la împrumutul deja garantat cu o ipotecă, de orice fel. Clar avem și un al doilea creditor, sigur va fi nevoit „… să remită debitorului…” o copie cu avizul ipotecar, cert va fi nevoie de o înscriere în arhivă. A cui, care, nu se specifică. S-o subînțelege. (Art. 2402)
Fiindcă altădată înaintasem o ipoteză nu tocmai verificată, Art. 2403 certifică ideea că nu neapărat debitorul poate fi cel ce constituie ipoteca, ci și un altul, care, împreună cu creditorul, poate intenta debitorului orice fel de acțiuni, dar legate de îndatoririle acestuia din urmă. După cum se observă, am trimis direct la persoana „incriminată”, nu cum procedează cel ce a redactat articolul. În loc de un împreună sau de o relație de cauzalitate, imediat după numirea „împricinaților”. Cu de-alde „… a-l introduce pe celălalt în cauză.”, dă rău la ureche, la văz și la logică.
Fiind o serie de articole ce ține de setul oblige-rights, curentul 2404 aduce la lumină posibilitățile creditorului, ipotecar, de a percepe la scadență capital, dobânzi, sume produse de creanță, cu, bineînțeles, o eliberare a unei chitanțe către debitor și o copie a acesteia pentru constituitorul ipotecii. Un fapt lexical merită menționat. Lipsa unei expresii de genul „la data scadenței creditorul va fi încasat capitalul, dobânzile și celelalte sume…” Sau „debitorul va fi eliberat, dacă la data scadenței a plătit toate…”.
