Spații culturale nr. 6 (11)

Nicolae Havriliuc

Portrete în mișcare

Scriind și publicând Portrete în peniță (București, Rawexcoms, 2009), Florentin Popescu depune mărturie pentru lumea prin care a trecut în devenirile sale literare, evocând personalități din literatura și cultura românească de la care, sincer și modest, a avut întotdeauna câte ceva de învățat.
Așa cum se știe, portretul este o descriere de particularități fizice și morale ale unor ființe reale și imaginare. în cazul portretului lui Florentin Popescu, ființele poartă marca realității și, de aceea, textele evocatoare sunt legate între ele printr-un topos dat de sintagmele cred că l-am cunoscut, când l- am cunoscut, așa l-am cunoscut, l-am cunoscut târziu etc. Toposul plasează personajul într-un decor de simțire și de gândire (frecvent fiind Bucureștii deschis mai tuturor experiențelor și experimentelor literare cu sedii de ziare și reviste, edituri, cofetării, cafenele, cenacluri, muzee etc.) unde întâlnirea cu ochiul observator, selectiv și subiectiv al autorului declanșează conexiunea privirilor, schimbul de replici, gesturi, confesiuni, prilejuind cunoașterea și fixarea interlocutorului în portrete sugestive și pline de mișcare. Alteori portretizarea începe cu așezarea personajului într-un preexistent de configurare prin anecdotă.
Un loc aparte îl ocupă în lucrare personalizările companionilor veniți din matricea buzoiană, congeneri autorului: Radu Cârneci, Ion Gheorghe, Mircea Ichim, Gh. Ciobanu, Alex. Oproescu, Bucur Chiriac, Passionaria Stoicescu,, Gh. Istrate, A.I. Zăinescu. Chipurile unora transpar din scene pline de umor sau din secvențe decupate cinematografic. Urmează personala individuală și de grup a profesorilor și colegilor de la Facultatea de Limbă și Literatură Română din București: Ion Rotaru, Florin Costinescu, Tudor Octavian, Vasile Blendea, Alexandru Mica, Al. Piru, Romul Munteanu, Ion Dodu Bălan, Dumitru Pricop, George Arion.
Interesante ca surse documentare sunt portretele colegilor de redacții și din breasla scriitoricească de la sfârșitul secolului al XX-lea: Mircea Micu, Tia Peltz, C-tin Turturică, Alex. Clenciu, Mircea Sântimbreanu, H. Zalis, Florin Muscalu, Valeriu Bârgău, Ovidiu Papadima, C. Stănescu, C-tin Daniel, Gh. Tomozei, Aureliu Goci, Daniel Turcea, Petre Ghelmez, Grigore Vieru, C. Carbarău. Câțiva dintre grei ai zilei sunt surprinși în ipostaza omului și a artistului D.R. Popescu (om cu zâmbetul calm și prietenos, opera solidă), Mircea Horia Simionescu,
Dan Smântânescu. Cele mai multe dintre evocări au fost scrise în anii senectuții, apelându-se la memorie. Și chiar dacă marginile memoriei ar părea pe alocuri îngălbenite de timp, portretele sunt animate prin verva scrisului, prin verbul atent distribuit spre a da culoare și strălucire ființei din chenar.. înainte de includerea între coperțile cărții mai sus amintite, textele au fost supuse lecturii publice, fiind tipărite în revistele: Dor de dor (Călărași), Litere (Târgoviște), Pro Saeculum și Oglinda literară (Focșani), Cafeneaua literară (Pitești), Sud (Bolintin Vale) și Spații culturale (Râmnicu Sărat).
Parcurgând aceste portrete în peniță pe care le-aș numi segmente biografice sau inspirate surse pentru viitoare biografii, am avut sentimentul intrării în contact cu o umanitate canonică așa cum a fost și cum se continuă într-un climat românesc de creație, iar în Florentin Popescu să întrevăd un cronicar al sufletelor alese (prin sine și riguros selectate). Nota distinctă a acestui breviar de literatură română se află în dexteritatea scriitoricească a Iui Florentin Popescu de a fi, dincolo de evocare și de construcția discursului, un povestitor de personaje și-n ultimă instanță un povestitor de sine.

PETRACHE PLOPEANU

Liliana Rus și călătoria
cuvintelor în femeia
clipelor duse…

… Acesta este cel dintâi gând ce apare îndată ce
ultimul rând din Melancolii de duminică (Liliana
Rus, Melancolii de duminică. Editura Carminis,
2009) a fost repetat, încet, în tăcere.
Liliana Rus adăpostește în sine într-o tăcere
gravă, aceea a poetului unui citadin transfocat
permanent de la mare la detaliu, o multitudine de
femei și de fragmente de univers feminin, care
întregesc o imagine, acea călătorie perpetuă a
cuvintelor prin cei care le știu mersul de la neștiut la
lumina semnificațiilor, de la molatic la dârzenia
asumării sensurilor vieții. Ea ni se dezvăluie într-o
lumină veșnic schimbată, dar nu schimbătoare, căci
femeia rămâne mereu aceeași, identică în ea însăși,
ni se dezvăluie în locuri diferite, dar care nu o fac să
fie alta ci doar să-i adâncească percepția asupra
intimității sale și asupra celorlalți de care intimitatea
sa este puternic legată.
În poemele Lilianei Rus apare călătoria, apare instrumentul acesta al purtării în locuri
necunoscute, dorite sau nu, trenul, apare gara ca
simbol al așteptării, a] începutului îndepărtării de
ceea ce a fost până într-un anumit moment, element
definitoriu pentru o parte mai mică sau mai mare
din viață. Trenuri, pontoane, bărci, apar ca pretexte
ale posibilităților de plecare, ele există, așadar îi
impun ca într-un joc acceptat reciproc, ideea
călătoriei, uneori chiar existența acestor instrumente
ale deplasării devin cauză a călătoriilor imaginare,
introspective sau reale, căci călătoriile Lilianei Rus
sunt diverse, dar încărcate de aceeași simbolistică a regăsirii unei vârste de aur: călătorii în trecut, călătorii în alte spații real-geografice, călătorii în șinele prezent, călătorii în alții, apropiați sau îndepărtați ca distanță sufletească sau terestră.
Călătoriile Lilianei Rus sunt inițiate de către cuvinte și prin cuvinte. Cuvintele au o putere aici generatoare de plecări, așa cum în mitologiile antice aveau acea putere creatoare: „La început a fost Cuvântul”; cuvântul poetei creează drumuri în și dinspre ea, creează plecări, pentru că ideea revenirii la ceea ce a fost, la un anume loc, nu-i este aproape în termeni reali. Se păstrează astfel acel mister al pierderii, pentru că fiecare plecare este și o pierdere și oricâte noi spații de orice fel, vin în întâmpinare, ele conțin în șinele lor plecarea, estomparea, detașarea aceluia care le-a găsit și le-a dat semnificațiile respective.
Vedem, dacă reușim să le înțelegem și dacă reușim să pătrundem în intimitatea poemelor, căci acestea nu se dezvălui rapid ca o femeie ușoară ci este necesară o meditație la fel de tăcută ca și tăcerea ce le înconjoară, ca mediu poetic, frumusețile lor.
Femeile Lilianei Rus se unesc cu timpul presimțindu-i curgerea inexorabilă: femeia-nisip- timp („…se pare că umplem amiaza cu nisip…”, Liniște cu limbă de clopot), femeia-fetiță-în-vis (…Mă tem să nu visez fetița melancolică…, Mandarinii dorm pe un singur picior), femeia-mamă-a-mamei (Eu sunt mama…Mai am timp să caut, sub perne, păpușile fetelor mele…,Eu sunt manta), femeia-dimineață (…Iată noua mea identitate, această dimineață de vată…, Sunt în stare să te iert), femeia-prinsă-în-zi (Credeam că e de-ajuns să știu câtă muzică pot să-mi torn în timpane, cât de repede pot să-mi învârt rotițele, după ce înțepenesc ca o pendulă veche și dacă mai pot prinde trenul de Callais…, El este mai liber ca mine), femeia-seară (…Luna piere în rotocol de fum, ca un rege gol, mimând lipsa de îngeri…, Bere și rock), femeia-duminică (…Spațiu cald și strâmt, „în brațele” ei, cotlonul acela trist ca o duminică de iarnă, luat în stăpânire de hoardele insomniilor mele…Ana, mama din camera din dos, mama-duminicilor de iarnă…, Mama duminicilor de iarnă), femeia-în vara-ei (Curat și alb începeau verile mele, cu degete lipite de tăblia patului de fier…O călătorie deasupra inhibițiilor stufoase pe care le căram în bagaje Ișa începutul fiecărei veri…, Curat și alb începeau verile mele), femeia-oraș-în- toamnă (Orașul lui aruncă o privire peste umăr. Toamna bate uscat, fără ploaie și mă dor toți pereții caselor din orașul lui orgolios…, Orașul lui orgolios), femeia- zăpadă (…Cheamă-ți îngerii sub gulerul alb! Cu pocnet de armă, voi închide zăpada în Oul de Iarnă…, Ca să te pot ocroti), femeia-liniște-geroasă (Vi s-a întâmplat să vă moară cerul sub ochi? Tăcerea infernală a acoperișurilor să cadă în somn adânc și, ca și cum nu ar fi
de ajuns, încordarea să-și țină cumpăna într-un echilibru fragil?…, Sa se adăpostească de cer).
Neliniștea permanentă, dorința de a pleca din sine sau dintr-un loc, ne duc spre alte femei: femeia- neastâmpăr (Neastâmpăr deșirat, scurs pe sub masă, presărat pe crengi de scoruș…, Neastâmpărul meu), femeia-nelalocul-ei (Foc de artificii, Nicolas!…Să nu te lași păcălit! Aristocrația mea!…Scaunul de la fereastră, globul în care-mi păstrez aburul plăpând al adolescenței și culoarea corozivă a lucidității. Găsesc cu greu cartonașul corect…, Foc de artificii), femeia-nerăbdătoare (… Vorbeam repede ca și cum am fi fost așteptați undeva, prelungi pâlpâitori, promițându-ne plăci de patefon cu orchestre cântând ninsorile ce vor veni…, Ninge întruna în acest oraș), femeia-desprinsă (…Calc pe nori și pe nisip, m-am desprins de umerii lui de pasăre-rock, de frunzele metalice și de nopțile curbate magic peste două orașe…, Va trebui să-i mărturisesc), femeia- îndepărtându-se (,..E bine așa, să mai dărâm un zid, o cameră de hotel, o vară clandestină…Eu m-am urcat de mult în tren…, Eu am uitat de Dalibor fanda), femeia- veșnic-pregătită-de-plecare (Pocnesc clapele valizei. Dacă aș aduna toate diminețile în care am vrut să fug de- acasă, aș umple un continent de neliniști…, Ca o rochie albă în întuneric), femeia-oraș-ce-pleacă (într-o zi și străzile vor călători, se vor îmbrățișa pe întuneric, vor trece pe lângă turle stârnind singurătăți nepregătite de trădări. …Mă voi ține strâns de ferestre, de uși, cu semințele oțetarilor în buzunare…., îmi vor bate la ușă), femeia-dans, femeia-dans-de-ceai.
Alte femei sunt cele privite de ele însele sau de ceilalți: femeia-garderobă (…Voi căuta, în valizele îmbolnăvite de tristețe, rochiile mele nepurtate. Te voi pofti în lumea de ciucuri, foarfeci și pânzeturi…, Când spinii verzi au prăbușit-o din tavan), femeia-în- lumină (Lumină crudă ca o bilă de fildeș ațintind asupra mea o privire nesfârșită, în stare să mă dezbrace cu forța…, Pânda luminii de mâine), femeia-oraș (Ajunsesem în orașul tău și ne izbeam de copaci. Mirosea a lemn dulce, mirosea a ploaie prietenoasă. Vorbeam în limba veche a orașului…, Câte scrisori netrimise), femeia-păpușă-în-haine-noi (Mirosul hainelor noi mă înflorește pe dinăuntru. …Sunt una dintre păpușile pe care le scot dintr-o cutie nouă…, Mirosul hainelor noi), femeia-zâmbet, femeia-plâns, femeia-acvariu (…Nu am curaj să merg până la capăt și să mă ascund în cochetăria mea mută, ca o oglindă mincinoasă. Dezmăț contrafăcut în propriul meu acvariu…, Mi-ar fi plăcut să cânt cu tine, Nicolas), femeia-în-ploaie-lebădă (Ce bine miroase ploaia la mare! Ploaia cu mari candelabre și dantelărese zburând ca scoase din minți…Aș merge până la capătul ploii cu teama că, la întoarcere, nu voi mai găsi nimic și pe nimeni…, Se scutură o singură lebădă), femeia-cântec. Sau ea este femeie pentru alții: femeia-din-lipsa- lui (Cred că a plecat în lumi’ să scrie poeme. Să caute țara cu marea în mijloc…încerc să aflu dacă mi-a furat „rusul alb”…, Pe timp ploios), femeia-punte-a-lui (…Altfel, cuvintele mele i se scurgeau printre degete. El era obișnuit cu propria-i legendă, el își păzea fără sens puntea. Cheiul era departe…, Cheiul era departe).
Ea așteaptă: femeia-rămasă, femeia-reverie, femeia-spectator, femeia-ce-așteaptă-scrisoarea (Ziua în care soseau scrisorile…Mă lua cu frig de parcă aș fi ținut apă în brațe, de parcă un soare albastru m-ar fi prefăcut într-un măr de zăpadă…Zarurile căzuseră prost, geanta poștașului mă ducea în lesă ca pe un cal plouat pe dinăuntru…, Ziua în care soseau scrisorile).
Ea capătă chipuri noi, cunoscute sau necunoscute chiar de ea: femeia-pisică, femeia-somn, femeia-vis- al-casei, femeia-respirație-scrisă, femeia-necunoscută- sieși (Cu nerușinare intru în viața lui să scot la lumină cerurile arcuite peste verile noastre de altădată. De departe îi flutur, într-un vârtej scurt, rochiile pătate de soare, gustul mincinos al tainelor mele… El plimbă în rutina zilelor.

FLORIN CARAGIU

Relevanța actuală a unei
vechi teme: Lucia Cherciu și
„lepădarea de limbă”

în modernitatea și mai ales în postmodernitatea poetică – și ne referim acum la spațiul poeziei române – tema poetică a dezrădăcinării a învățat să surmonteze cu grație clișeele de gândire de tip tezist- semănătorist sau tezist-gândirist și în genere orice tip de viziune în care factorul exaltant necondiționat este considerat la modul aprioric sentimental național. O atare concepție, care mută granița axiologică obligatoriu nu mai departe de perimetrul naționalismului, poate naște cel mult o poezie a nostalgiei domestice, nostalgia unui spațiu în care primează sentimentul de adaptare, confortul securizant, un spațiu în care self-ul nu este deranjat de invazia non-self-ului. „La mine acasă” ar însemna, va să zică, „eu și liniștea mea”.
Această nostalgie minimală nu-și mai are locul în poezia actuală. Aici zborul departe (bineînțeles, cu avionul, peste mări și țări), dezlipirea de pământ și de limbă favorizează experiențe semnificative, culminând cu o redescoperire a sinelui care nu ține numaidecât de nostalgia domestică, de acea filosofic a confortului minimal și necesar. Precum în filosofia lui Blaga, „acasă” poate însemna de astă dată o „matrice stilistică” abisală care, odată asumată, devine ea însăși o condiție optimă a creativității, a întâlnirii cu noul. Acest sine adânc nu este cu adevărat dat (trăit) decât în măsura în care este redescoperit și asimilat cu întreaga spontaneitate a ființei.
Prospețimea imaginii și a expresiei în poezia Luciei Cherciu („Lepădarea de limbă”, Vinea, 2009, volum de
sosirea mea într-o gară de câmpie. Să cobor, să nu-i recunosc chipul, să nu mă recunoască…, Să mi mă recunoască).
în final după un șir lung de identități o găsim femeie-întrupare, femeie-acasă-la-noi și devine femeia-ea-însăși (M-am așteptat mereu pe mine însămi. Și mi-am cerut adresa, batistele albe, păstăile de roșcovi din curtea spitalului Colentina și-un butoiaș de cacao pentru zilele ploioase…E înduioșător cât de mult ne iubim numele și data nașterii, liniile din caietul de caligrafie, poemele ce cresc sub ploile de octombrie, goliciunile înrămate în pâslă. Nu mai văd fetița cu breton, spaimele ei locuiesc acum în altă casă. Nu mi-aș fi închipuit că-i pot înlocui luminițele din palme cu aurul pe care mi-1 tot cos în haine, M-am așteptat mereu pe mine însumi).
Numeroasele femei ale Melancoliilor…, călătoresc și lasă urme puternice și în noi, aceia care suntem de partea lor, aceia care știm sigur și acceptăm că femeia este zbor, că ea se transformă și capătă întotdeauna forma inefabilă a unei taine în zbor.
debut) ține de o astfel de asimilare a motivelor folclorice (iată, în poezia „Insomnie II” avem o suprapunere a motivelor imagistice: ochi, soare și pasăre, într-un poem cu atmosferă erotică: „aștepți să vină zorile/ urmărind cântatul cocoșilor/ ca și cum soarele ar fi ochiul unui cocoș”). Rezultă un fel de stilizare abisală a trăirii, în virtutea căreia lumea cea mai contingență se contractă în puncte de maximă coincidență a intimității cu alteritatea.
Poeta este totodată un fin observator al automatismelor și devianțelor psihologice, reflectorizând prin varietatea detaliilor, atât dezrădăcinarea de limbă și neam, cât și ieșirea unei întregi lumi din rosturile ei. între conștiința „îngropării de viu” și cea a plutirii sau legănării cu fervoarea iubirii, se dezvoltă afinități misterioase, modulate de registrul unei sensibilități creștine.
Imaginarul colectiv, apartenența la neam acționează ca un fel de „catalizator al erosului” (Heidegger), căci apartenența la neam și la limbă înseamnă o pre-apropiere între ființe. Pământul este condiția deschiderii unei lumi, spune Heidegger. Naționalismul este invocat în filosofia existențialistă, încă actuală în postmodernism, cu sensul de mediere a apropierii printr-o pre-apropiere, a dezvăluirii printr-o pre-dezvăluire. Căci limba (natală) este casa ființei, iar relația dintre om și limba natală este în esență o relație de iubire, pentru că numai vorbitorul poate penetra limba cu care s-a născut în toate intimitățile ei, cunoscându-i toate unghiurile și fațetele.
Se semnalează însă riscul ca acest raport de intimitate să se piardă, dintr-o perspectivă mult prea apropiată, devenită utilitară. Experiența înstrăinării poate fi cu adevărat benefică în măsura in care ea redescoperă pururi ceea ce era știut deja. Poezia Luciei Cherciu ne oferă o astfel de experiență plăcută, a redescoperirii de sine.

Cristina Lilă

O FI ,,CORBUL”…

în memoria lui Edgar Allan POE 19 mai 2008
Cine mi-a bătut în geam?! Ce să fie, cin’ să bată?! Nu e nimenea la poartă. O fi pasăre sau ram?! Ram o fi, dar chiar să-mi bată, ca nebuna, mie-n geam?!
N-am ieșit din cas’afară! Era frig, ploua cumplit. Nici o pasăre nu zboară, cum să ies din cas’afară?!
Ce să vad?! mi-am zis cu teamă, neavînd chef de glumit-
Infinit?!

CLOVNUL

Cine o fi fost, nu-mi pasă! Eu am multe de citit! O fi pasărea Măiastră?! O fi Corbul, bunăoară?!
Nu, că el nici nu mai zboară, Edgar Poe l-a nemurit!
Stă tăcut, topit în smoală… Și, apoi, dacă se scoală, O să-mi bată mie-n geam, Corbul lui topit în smoală?!
Nu, că el nici nu mai zboară, Edgar Poe l-a nemurit,
Infiniti
O să ies, să-nfrunt natura, ca un visător ce sînt!
Nu mai vreau s-aud de noapte și de ce am eu mai sfînt!
Dar, ciudat, acum nu bate nimeni la fereastra mea! Mi s-o fi părut?! Se poate ! Și aud din nou ceva!
Ram să fie? Nu e ram! E vre-un trecător prin noapte,
Sau plesnesc fructele coapte în copacul de la geam, Infinit?!

MELCUL

luni 21 septembrie 2009

El rîde și cînd plînge îndurerat de moarte, Așa îi este rolul, cum altfel să se poarte?! Circul e-o altă față a lumii nevăzute, Care ne amăgește cu vrute și nevrute!
Circari sîntem cu toții, jucînd pe-aceeași scenă, Căreia-i zic circarii, de secole, arenă!
Unii în echilibru pe sîrma vieții merg, Alții străbat arena, de-a pururea, în cerc.
Dar vine și antractul în care se ridică O pînză de păianjen, să nu ne fie frică, Pentru că în arenă vor da năvală fiare…
Lei, tigri, leoparzi și un dresor pe care
Toți îl privim cu teama de a nu fi ucis, Dar e doar un spectacol, așa precum am zis… Și dacă unul moare, ne prăpădim de rîs… Circar ce avea rolul de-a fi de-a pururi plîns!

AZI NOAPTE IN LIVADĂ AU ÎNFLORIT
CIREȘII

Azi noapte în livadă au înflorit cireșii Și azi de dimineață ningea ca-n paradis O clipă de splendoare nu ține-o veșnicie E ca o amintire suavă dintr-un vis
Tîrîndu-se pe frunze, se scurge ca o pată . E melcul ce-și întrece și umbra cîteodată, Sperînd cumva s-atingă infinitul Și, vrînd să-1 depășească, îl transcende, Și chiar ne dă senzația că șade într-un ungher ascuns în colțul minții, Dar eu aș da alt înțeles la mersu-i Cum ploaia-i dă un nou imbold seminții…
Mă ridicam pe vîrfuri mai ieri să par mai ‘naltă Deși eram micuță, plăpîndă și sfioasă Eram o fetișcană cu părul în codițe Voiam să par mai mare, femeie serioasă
Azi tare-aș vrea trecutul să-1 mai trăiesc o dată Să-mi prind copilăria ca pe o floare-n păr Să mă îmbăt cu visuri despre eternitate
Azi mă mai ning spre toamnă doar florile de măr

VALERIU SOFRONIE

Dezlegarea Cerșetorului
și deșertarea poemului
(1)

(Pe marginea volumului de versuri – Bufonul cerșetorului de Petrache Plopeanu, 2009)
De va veni cineva serios și va pune un oarecare adevăr Ia îndemână, mai devreme sau mai târziu toți ascultătorii vor sfârși prin a râde în hohote. O clipă de vor putea să privească cu interes și să as¬ulte, în clipa imediat următoare vor trebui să ia o pauză de fumat, nevoiți să-și reia habitatul de acolo de unde seriozitatea reușise să le strice buna dispoziție. La scurt timp după curioși, o armată numeroasă de licențiați alexandrini se va strânge compact în jurul vorbitorului, nelăsând pe nimeni altcineva să treacă, decupând și strângând cu mult sârg material pentru ofranda Zeului bufoneriei zilnice. Repetabil la infinit, invariabil, asta se întâmplă în toate timpurile serioase. De aceea, strigătul după adevăr nu trebuie să fie auzit ziua în amiaza mare, când sunt toți ocupați cu una, cu alta. Când pâinea se scoate din cuptor. Când ne-am dat întâlnire cu fericiții ochi albaștri. Când mâna, pielea, fruntea cer să fie mângâiate. Când iarba e și-n rădăcini verde. Nu mai vorbesc de apropierea orei mesei. Cel mai prost moment al pregătirii scenei pentru săgetarea inimii Necunoscutului, ar fi… oricare din cele enumerate. In concluzie, de nu vrei să transformi lumea în circ, nu-ți trimite profeții în lume. Și-atunci, ce-i de făcut? Un singur lucru rămâne – să dăm anunț că se caută un bufon.
De obicei, aceștia sunt întâlniți în preajma regilor, degustându-le printre chicoteli vinurile rafinate și făcând mereu pe nebunii. Chiar dacă fiecare este stăpân în lumea lui, cei doi formează în fapt un cuplu nonseparabil. Pentru că acela ce mai tot timpul stă cu capul răsturnat, la o privire mai atentă se vede cum ascunde sub haină coroana iar cel obișnuit să i se dezlege limba, lipsit de tâlcuitor, rămâne ca un Moise fără toiag în fata mâniei egipteanului. Bufonul și Regele sunt cea mai potrivit- metaforică întâlnire a Cunoașterii cu Puterea. Cunoașterea fără putere s-a dovedit mereu complet inutilă, după cum puterea sieși suficientă nu poate umbla decât oarbă, amenințată să rămână fără continuitate de propria-i deplinătate. Așa că, acela care dorește să se arate stăpân pe situație, mulțumit de felul în care merg prin lume lucrurile, i-l va oferi pe bufon cerșetorului ca pe cel mai prețios dar venit din partea providenței, iar bufonului îi va fi găsit cel mai bun stăpân la care acesta ar fi putut vreodată spera.
Dar ce se întâmplă când bufonul rămâne iar locul regelui este luat de cerșetor? Categoric, evnicii medievali nu s-au gândit la asta. Și, la drept vorbind, nici nu aveau cum. Pentru ei, Apocalipsa era încă prea îndepărtată. Timpurile noastre postmoderne, mai apropiate de sfârșit decât au fost ele vreodată, au creat toate condițiile pentru ca problema începutului și a Seriozității să poată fi pusă. Iar dacă nu toți fac asta, în mod sigur volumul lui Petrache Plopeanu, „Bufonul cerșetorului”, o face. Și, ridicând puțin din vălul care acoperă demersul critic de față, putem spune anticipativ că suntem martori în lectura poemelor ce îl conțin la felul cum Cerșetorul, înlănțuit atâta timp de ignoranță și de lașitate, este dezlegat și lăsat să umble nestingherit prin lume, însoțit în mod necesar de prietenul lui, Bufonul, pentru a ispiti poemul, atâta vreme îmbolnăvit de neputința rodirii, să-și deșerte în poală merele sale.
EROAREA. Lumea prin care trec Bufonul și Cerșetorul nu este o lume așezată în ființa ei. Cum ar spune un lector platonician, avem în fața simțurilor o lume coruptă. Adevărul există, dar nu aici. Ne aflăm foarte departe de Centru – ne aflăm acolo unde totul devine margine, periferie – unde e miezul am / strigat către pasăre unde ți /-e miezul (oala de pământ cu pământ în mine, strigăt către versul pasăre).
Așa lipsit de esență cum este, procesul devenirii spre capăt nu mai poate întâlni malul Iordanului, transformându-se la limită într-o repetiție oarbă, într-o searbădă devenire întru devenire – după început/ai vrut tu să semnifici dar litera a pentru mine este/doar o reluare la infinit a neputinței de / a spune altceva de / a rămâne sterp ca o nucă ciobită de ciori (oala de pământ cu pământ în mine, strigăt către versul pasăre).
Toate sunt întoarse pe dos, răsturnate. întârzierea fără măsură în fața nimicnicirii face ca substanța lucrurilor să fie roasă în mod continuu de o ciroză care nu mai ia chip de șarpe și care, săturându-se să ispitească, s-ar putea vreodată retrage în odihna inacțiunii. Nu. Starea de corupere a atins însăși iconomia arheilor din vecinătatea densă a Ființei și nu mai știi în cine să ai încredere și în cine nu; undeva s-a strecurat …o eroare… undeva edificiul acestei stări de spirit nu sună prea bine…(numărătoare pe degete lipsă, impresii de apă).
Drept consecință, destinul omului îl va repeta la indigo pe acela al stelei. După presupusa lor glorie de altădată, pe traiectoria ontologică a fiecăruia s-a așternut acum un strat de sunete moarte, lăsând în urmă nu o ploaie galactică de stele ci imaginea tristă a unei continue îndepărtări de adevărul lăuntric – am văzul întreaga/grozăvie a/ deplasării oamenilor spre roșu /planetele astea nu mai au mult de trăit / nu vezi cum li s-au înroșit efectele cu care au venit din / ultimul război (ușile despre care se spune că sunt închise, amintiri din război).
Într-o lume ca aceasta, singură poezia s-ar mai fi putut constitui într-o potențială reașezare în ordine a elementelor. Lucrurile ar fi trebuit să stea așa, dar tocmai ele nu stau. Atingerea constituenților realului, pentru a-i numi și imprima orto-direcția este exclusiv mundană, nonmetafizică, lipsită de orice formă de efectivitate – aici nu locuiește cineva cu versuri în loc de degete (ușile despre care se spune că sunt închise, amintiri din război). Și tocmai poezia este aceea care ratează, transformându-se dintr-un discurs esențial care ar fi trebuit să incendieze conștiințele într-o goană logoreică după percepții sau după exhibări intelectualiste.
Bufonul însă știe cum trebuie să fie cu poezia. Știe si citește aceasta în ochii stăpânului său de poezie, Cerșetorul: apropierea de marginea drumului nu/poate aduce nimic bun am / văzut acum câtva timp într-un șanț plin cu iarbă un /cal mort cu picioarele în sus și/am gândit încă un poem de-al tău / stăpâne / cuprins de spasmele facerii să știți / poemele se nasc din cai morți și /din mere stricate și/din tomberoane ce dau pe dinafară de gunoi putrezit / din cârpe murdare de sânge și zoi unsuroase / din coji de semințe pline de salivă și praf / din așa ceva se nasc poemele într-un moment incert al despărțirii de ape / e o naștere sublimă / aceea a unei galaxii pline de diamante/de lapislazuli/de mântuiri/ apropierea de marginea drumului nu poate aduce nimic bun / dacă nu ai ochii să vezi dincolo de rigolele / unde ploile se prostituează/ dacă nu simți dincolo de rădăcina dezgolită de apă ca / o coapsă de pasăre măiastră / transformată dintr-un cuvânt în femeie/stăpâne / ți-am văzut poemele scăpate de la înec de o/mână plină cu pești transparent / din aceia frânți de Iisus ultima dată (presimțirea ruperii apei, un deget în praf).

Distribuie: