Spații culturale nr. 6 (9)
ARTEMIZA-DELIA ASĂNACHE
Coduri ale modernității în
romanul „Patul lui Procust”
de Camil Petrescu
La vremea apariției romanului „Patul lui Procust (1933), se produseseră deja schimbări importante, atât în literatură, cât și în societate, pe plan mondial și european. Acestea încep să se simtă, din ce în ce mai mult și la noi, în toate domeniile. Literatura română face salturi rapide și ajunge să se sincronizeze cu noile modele romanești europene. O direcție majoră în acest sens este cea conturată în jurul cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu (epică urbană, psihologică, introspectivă, personajul-intelectual). Vechile teme sămănătoriste sunt abandonate, iar unii scriitori își elaborează teorii romanești proprii, pe care le proiectează în opere.
Un astfel de scriitor este și Camil Petrescu, un spirit preocupat de multiple domenii (literatură, teatru, actorie, jurnalism, sport, aviație, automobile). Cunoștințele lui din aceste domenii se reflectă și în operele sale, meii ales în „Patul lui Procust”, unde putem vorbi chiar de anumite coduri ale societății românești de la începutul anilor 1920 – 1930. Cel mai pregnant dintre acestea este cel vestimentar, căci romanul abundă în descrieri vestimentare, foarte detaliate. Ele dovedesc buna pricepere a scriitorului în materie de modă, materiale, croieli, accesorii și combinații în vederea asortării, toate în concordantă cu ultimele tendințe, astfel încât cel care poartă o anumită haină să se simtă bine în ea și să nu fie demodat.
O scenă reprezentativă în acest sens este aceea în care Fred Vasilescu îi tine lui Ladima o adevărată lecție de modă.
Pentru Fred importantă e calitatea materialului, căci un costum de stofă englezească, de calitate ține de patru – cinci ori mai mult decât unul confecționat din postav românesc. Alegerea culorii se face în funcție de momentul zilei, de eveniment sau de anotimp: un costum ușor, într-o culoare care să nu atragă atenția – dimineața, mai închis pentru diferitele întâlniri – seara sau alb (de flanelă ori tenis) – vara. Toate acestea trebuie să-l facă pe cel care respectă unele reguli elementare de vestimentație să se simtă bine în propriile haine și, în același timp, să nu pară snob sau demodat. O ținută neadecvată atrage atenția mai mult decât una în ton cu moda. Este cazul lui Ladima, care pare tuturor cunoscuților o siluetă prăfuită din pricina gulerelor și a manșetelor prea largi.
Numeroase sunt și descrierile vestimentației doamnelor, autorul dovedindu-se, de asemenea, și un fin cunoscător al modei feminine. Sub influența modei americane a anilor ’20 se produc schimbări majore în garderoba doamnelor. Profilul femeii se modifică și el: păr tuns scurt, băiețește, drept sau ascuțit pe obraz, în dreptul urechii, fustă mini, pantofi cu toc, farduri, ruj și țigară. Un astfel de portret este cel al lui Mouthy, tânăra care-1 însoțește pe Fred la Movilă, în compania mai multor prieteni. Adolescentă, de fapt, căci are doar cincisprezece ani, cu un chip de păpușă, ea este de o vitalitate uluitoare, dar și o teribilistă. Vrea să pară o femeie adevărată, încercând să-l seducă pe Fred, cu o insistență care îi determină pe ceilalți pasageri ai mașinii să reacționeze vehement. Alegerea unui costum de baie și a halatului de plajă reprezintă pentru femeile cochete o adevărată problemă, pe care o studiază cu mult timp înainte de sezon. E o epocă în care trupul se dezgolește din ce în ce mai mult, foarte deosebită de era precedentă, când era ascuns cu strășnicie.
Printre mesele aglomerate și printre toaletele de tot felul (rochii de mătase ori casha în culori calde, rochii de seară, smokinguri, jerseuri și eșarfe asortate) de la restaurantul Popovici, din Movilă, Fred o zărește pe doamna T., fosta lui iubită. Aflată în compania unor domni mai în vârstă, doamna T. stă cu spatele la masa lui Fred și nu are scaunul cel mai bun. A nu oferi locul cel mai bun la masă unei femei frumoase și tinere era o impolitețe a bărbaților epocii. în schimb, dacă invitai o femeie la dans fără să o cunoști, chiar atunci când aceasta era cu soțul ei, nu ofensai pe nimeni. Această modă, destul de nouă, așa cum ne mărturisește chiar naratorul, îi permite lui Mărginoiu, un prieten al grupului din care făcea parte Fred, s-o invite la dans pe doamna T. Dansator desăvârșit, acesta știe să pună în evidență bustul și talia femeii, printr-o ținută elegantă și adecvată melodiei, un tango argentinian la modă. Cei doi formează o pereche foarte reușită și atrag, în curând, atenția tuturor, spre gelozia lui Fred, mai ales că doamna T. poartă un tulpan alb, care i se potrivește de minune.
Muzica și dansul erau percepute în epocă drept adevărate elixire ale dragostei, după cum reiese și din
cercetările Ioanei Pârvulescu, din volumul „întoarcere în Bucureștiul” interbelic. Nu e de mirare că Fred urmărește cu atenție dansul doamnei T.. Apropierea dintre doi parteneri de dans poate deveni atât de senzuală încât să ducă la o poveste de dragoste. Poziția corpului, mimica, orice mișcare sau gest contează. Rolul cel mai important e al bărbatului, căci el este acela care trebuie să-și pună partenera în valoare. Totul devine foarte ușor, dacă ai un antrenament sportiv.
Activitățile sportive încep să fie acum, în primele decenii ale secolului al XX-lea, foarte apreciate, iar acest lucru se reflectă și în alte romane ale epocii. în Cartea nunții, de G. Călinescu, Jim, unul dintre personajele principale, merge la meciuri de box, înoată, face gimnastică și chiar își impune un program sportiv. Alte preocupări ale bărbaților sunt șofatul, pilotajul și cursele de cai, la care iau parte și doamnele. Totul se desfășoară după reguli bine stabilite și cunoscute de toată lumea. Se știe ce se cuvine și ce nu în diferite situații, ce atitudine trebuie să iei în preajma unei doamne sau a unui camarad etc. Aflat cu niște scriitori la un restaurant, Fred întâmpină o mare dificultate în momentul în care observă în farfuria unuia dintre ei o muscă. Frământându-se enorm asupra mijlocului în care ar putea să-i atragă elegant atenția, devine atât de palid, încât e întrebat dacă nu i s-a întâmplat ceva. La finalul întâlnirii, întrebând cum poate plăti abonamentul revistei lor și ducând mâna la portofel, Fred consideră că i-a jignit. Din fericire, cei doi nu se supără, firi mai puțin sensibile decât fiul lui Tănase Vasilescu.
în ceea ce privește relația cu o femeie, romanul ne dezvăluie aspecte diferite. Ladima este îndrăgostit de Emilia, dar nu-și permite decât s-o sărute, plănuind ca abia după căsătorie (căci visează s-o ia de soție), apropierea dintre ei să fie mai mare. Idealismul și cavalerismul lui față de Emilia îl uimesc pe Fred care o știe drept o femeie gata oricând să se ofere oricărui bărbat cu bani. Vizita pe care i-o face, într-o după- amiază de august, încheiată după mai multe ore petrecute în pat, ne aduce date noi cu privire la senzualitate, sexualitate și seducție. Trupul gol al Emiliei, descris până în cele mai mici detalii, nu-i trezește simțurile lui Fred. O dată actul sexual consumat, atmosfera devine destul de încărcată: Fred tace, iar Emilia încearcă un dialog fără succes. Ceea ce-i atrage atenția mai mult decât trupul ei greoi, grăsuț, ca într-un tablou de Rubens, nu lipsit de o anume frumusețe, sunt fotografiile de pe pereți, mobilele și cărțile din mica ei bibliotecă, iar mai apoi, după ce Emilia îi arată o cutie de scrisori, epistolele lui Ladima.
La un moment dat, din cauza căldurii, atingerea ei i se pare de nesuportat.
Cu totul alta este prima noapte lângă doamna T. Proprietară a unui magazin de mobilă cubistă, foarte modernă la acea vreme, ea este rugată de Fred să-i mobileze o garsonieră pe care tocmai o cumpărase. În seara inaugurării, Fred simte că fără ea, casa ar rămâne goală și o invită să rămână la el. Dacă Emilia se dezbracă fără nici o sfială în fața lui Fred, cu gesturi sigure, doamna T. se ascunde toată sub cearșaf, emoționată, cu o timiditate de fetiță. Fred descoperă un trup minunat, care-1 fascinează din prima clipă. Nici corpul Emiliei nu e urât, căci e încă tânăr, dar ceea ce îi scade din farmec este, în opinia lui Fred, capul, cu trăsături lipsite de mister. Acesta își expune propria teorie despre iubire, pornind de la ce se spunea în epocă: femeile nu trebuie sa-și arate prea mult corpul. De aceea, dezvelirea gleznei unei femei la urcarea în automobil (sau în oricare altă împrejurare) tulbura orice prezență masculină care se afla în preajmă. Pentru Fred există femei adevărate, care-și dezvăluie misterul abia după ce s-au culcat cu persoana iubită și femei-femele, cele care nu înseamnă nimic în viața unui bărbat, care nu-i marchează destinul. De aceea îmbrățișarea Emiliei i se pare stearpă, pe când cea a doamnei T. e mistuitoare, devoratoare, plină de pasiune.
Codul erotic subliniază o apropiere fizică inimaginabilă înainte, căci romancierii depășesc marile tabuuri din zona sexualității. Fred e considerat un mare cuceritor, un don juan care ar putea avea orice femeie – are o reputație de monden și o avere considerabilă. Chiar dacă a avut mai multe aventuri, fiind considerat din această cauză un amator de senzații erotice (Romanul românesc interbelic, Pompiliu Constantinescu, București, Editura Minerva, 1977, p. 109), Fred e chinuit de Iubirea pentru doamna T., pe care o consideră superioară Iui. El a descoperit acest lucru abia după ce a tratat-o ca pe o femeie obișnuită. îi cunoaște fiecare părticică a corpului, o dorește mai mult decât orice pe lume, dar sensibilitatea Iui îi interzice orice apropiere față de ea.
Schimbările majore ale începutului de secol nu puteau să rămână în afara preocupărilor scriitorilor timpului. Romanele din epoca interbelică (Patul lui Procust, Cartea nunții, Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Jocurile Daniei etc.) vorbesc despre noutățile momentului (tramvaiul, automobilul, trenul, avionul, electricitatea, pavajul, cinematograful, telefonul, fotografia, nudismul, moda, fumatul, sportul, sexul etc.) și despre anumite coduri de politețe după care mai oftează și azi nostalgicii.
BIBLIOGRAFIE
1. Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, București, Editura Minerva, 1977;
2. Crohmălniceanu, Ov., S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, București, Editura Cartea Românească, 1984;
3. Pârvulescu, Ioana, întoarcere în Bucureștiul interbelic, București, Editura Humanitas, 2006;
4. Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Timișoara, Editura Facla, 1973.
Nicolae Pogonaru
Semnificații simbolice și locuri mitice
În zilele de azi, când călătoriile sunt organizate și aventurile programate, există încă, din fericire, o geografie imaginară și aventuri visate care sunt vii în cărți, citite de tineri, cărți în care adultul, până la sfârșitul vieții, aruncă o privire avidă și plină de nostalgie. Este, de altfel, visul care, dincolo de luxul hârtiei glace și al fotografiilor în culori, în broșuri furnizate de agențiile de voiaj te face să te decizi pentru masivul Hoggar sau Insulele Virgine. Cu siguranță acesta este mai mult decât la modă. Dar ce face moda decât să-ți dea emoții la plecare, în acord cu imaginarul colectiv, emoții venite din visurile copilăriei și ale tinereții, hrănite cel mai profund cu lecturile cărților de aventură?
Chiar și copiii noștri, care au văzut marea și multe alte locuri inaccesibile bunicilor lor, ba chiar părinților, cutreieră Oceanul și chiar Marea Mânecii, marea balenei Moby Dick, Mediterana piraților bărboși și insulele misterioase, pădurea cavalerilor Mesei Rotunde, pădurea apropiată fie ea cu prozaici brazi sau stejari galezi, animale din junglă sau bazine înghețate în grădina îngropată din Marele Nord, în timp ce dunele din stepă sau o simplă stepă nisipoasă bretonă devin deșertul unde visează femeia ideală, chiar dacă filmele de la televizor le-au înlesnit traversarea deșertului Tenere în timpul raliului Paris – Dakar. La fel, minunatele imagini submarine ale filmelor lui Cousteau nu fac decât să le prezinte mai viu, suprapunându-se, dar neștergându-le pe primele, gravurile din ediția Hetzel a cărții „Douăzeci de leghe sub mări”. Iar termenul de „viu” convine foarte bine, pentru că este vorba de o viață imaginară, de o experiență poetică trăită pentru sine în cel mai profund sine și care este cea mai importantă experiență a vieții, mai ales în lumea aseptizată, unde riscurile aventurii sunt așa de reduse, încât trebuie să încerci recordul sau extravagantul pentru a regăsi fiorul marilor aventurieri ai secolului al XIX. Și mai constatăm totodată, și probe sunt destule, că, chiar dacă ai copii lângă tine, tot nu e de ajuns. Pentru că există un fel de paradox care este interesant de examinat în lumina teoriilor și cercetărilor făcute de mai bine de treizeci de ani de Gaston Bachelard, Mircea Eliade, Gilbert Durand și în urma lor de cercetători de la Centrul de Investigații asupra Imaginarului (CRI) de pe lângă Universitatea din Grenoble. Simone Vierne s-a ocupat, cronologic vorbind, de autorii pentru tineret, Jules Verne cu seria de romane de aventură pe care le-a scris între 1864-1905 într-o ediție care ea însăși te face visezi (Jules Verne, „Mythe et modernite”, PUF, 1989). Studiul marilor motive ale imaginației Vemiene face să apară o constelație semnificativă de simboluri, de imagini, de situații și structuri care țin seama în foarte mare măsură de fascinația pe care o exercită romanul de aventură. în special anumite locuri, decoruri și scopuri ale aventurii dau acesteia un scop mult mai secret și o transformă într-o căutare care arată că tezaurul piraților nu este în final decât un avatar al acestui Graal medieval, al acestui obiect misterios care nu se descoperă muritorilor de rând, dar care totuși există și este absolut necesar pentru ca ființa umană să ajungă la statutul său cel mai înalt: să devină un erou (heros), ceea ce, în greacă, ar vrea să însemne semizeu. A deveni erou, prin intermediul asimilării copilului cu personajul romanului, este unul din mijloacele cele mai importante pentru formarea sa. Aceasta se înscrie într-o foarte veche tradiție inițiatică pe care mulți psihologi, psihanaliști și sociologi o regretă de a fi dispărut sau de a se fi devalorizat. Căci, pentru a deveni adult, nu este simplu și transformările au mai multe puncte comune cu preschimbarea statutului decât cu schimbarea progresivă a acestuia. în plus, mai multe din marile probleme umane despre care copiii și adolescenții au mai multă conștiință decât se crede în general, cel puțin, neliniștile din subconștient se găsesc puse și rezolvate în lumea imaginară, singura cale ce poate să aducă soluții satisfăcătoare în acest domeniu, deoarece rațiunea se dovedește neputincioasă: moartea, întotdeauna prezentă la cotitură în vacanțe, ca și pe ecranele televizoarelor sau cinematografelor; locul omului în societate și în lume (lumea noastră modernă, ostilă, care ne oferă atâtea catastrofe naturale sau provocate, pe care media le amplifică, lumea noastră devenită un mic canton al Universului de când am pășit pe lună și de când sonda Voyager a atins marginea lui Uranus). Alte mari întrebări sunt luate în discuție: problema binelui și răului și dificultatea de a triumfa a primului; problema originii și destinului nostru de oameni-este simptomatic că a fost reluată cu succesul care se cunoaște în „Războiul focului” de Rosny și că Science-Fiction-ul vorbește atât de mult de Apocalipsă, încât în 2006 ordinea spațiului dă omului un mesaj de speranță și de schimbare. Fără a mai vorbi de apariția omului din marea noastră bunică africană Lucy, în „Big- Bang”- teme care gravitează în jurul originii noastre. Pentru a nu ne abate de la tema acestei expuneri, aventura este căutarea a altceva, a unui spațiu unde se derulează o altă viață, foarte adesea o „viață în sălbăticie” urmând modelul Iui Robinson. Și această viață în sălbăticie este simbolică pentru întoarcerea la surse, la origini, care va permite un nou punct de plecare. Chiar dacă primul Robinson, cel al lui Defoe, raționalist la extremitatea demersului naufragiului-suntem în secolul Luminilor – aceste aventuri rescriu o așezare a lumii în microcosmosul insulei, despre care se știe bine că a făcut multe generații să viseze în momentul în care chiar Rousseau, foarte disprețuitor față de toate cărțile, i- o permite elevului său ideal, Emil. În rest, Robinsonul lui Michel Tournier, ultimul său avatar, depășește foarte repede etapa în care eroul se conformează normelor sociale și morale ale lumii de care se separă. încărcătura simbolică a etapelor vieții eroului și transformarea sa sunt subliniate de fidelitatea autorului (conștiență? inconștiență?) fixată pe cele patru elemente pe care Bachelard și-a fondat teoria funcționării imaginației – apa care este reprezentată de mlaștină, „perioada telurică, focul solar și experiența zborului”. Să mai notăm în trecere că pe acest model simbolic s-au clădit și încercările lui Tamino în „Flautul fermecat” al lui Mozart, o feerie masonică. Este fidelitatea romanului de aventuri cu o structură de ordin inițiatic care face parte din dinamismul imaginar al tuturor oamenilor: dintotdeauna au sperat într-o transformare a statutului lor printr-o moarte simbolică ce le permite să învingă moartea biologică. A renaște înseamnă a fi un altul, „Eu este un altul”, a-și schimba pielea; toți copiii și adolescenții au visat la acest lucru. Noi toți încă mai visăm și doar asta singură permite să învingi timpul – după ce ai „căutat timpul pierdut de a-l regăsi despuiat de instabilitatea sa, de fragilitate și ireversibilitate. în rest, nu este necesar să multiplici episoadele”. Forța aventurii este extremă în „Moby Dick”, modul de dezgolire și simplitate, de nuditate absolută a femeii aventurii, care în romane, de exemplu Paul d’Ivoi, imitator fără scrupule al lui Jules Verne, unde acumularea nu produce decât un sentiment de curiozitate și nu tot atât efect comic, de exemplu în „Ocolul pământului în optzeci de zile”. Așa se face că acest ultim roman are multe rezonanțe simbolice pe care parti-pris-ul umorului nu disimulează decât pe jumătate. Căci se știe bine, cel puțin de la Rabelais, că râsul ascunde esențialul. Jules Verne s-a confruntat de astfel cu o problemă de tehnică narativă care îl preocupa mult: dacă e să ne luăm după scrisorile adresate lui Hetzel, editorul său, în romanul „Douăzeci de mii de leghe sub mări”. De fapt, ar fi puțin pertinent să separi tehnica povestirii și simbolicului de istorie. Pentru că, în această călătorie submarină, unde minunata mașină și maestrul ei par a fi la adăpost de orice accident, odată aventura pusă în mișcare, Jules Verne a știut să chibzuiască o serie de încercări care îl transformă pe Aronnaux, foarte cumpătatul profesor supleant al Muzeului de Istorie Naturală din Paris, în momentul în care termină povestirea referindu-se la învățătura Bibliei: „Cine a putut să pătrundă vreodată în profunzimea abisului?”. Și dintr-un orgoliu legitim, el afirmă, acestea fiind ultimele cuvinte ale romanului: „doi oameni au dreptul să răspundă acum: căpitanul Nemo și eu”. Pentru că el a văzut ceea ce nu este permis omului profan să vadă, de exemplu, frumoasele monumente în ruină ale Atlantidei, loc magic și loc de origine luminat de un vulcan submarin. El a devenit un erou capabil să transmită cunoștințele care i-au permis să-l cucerească pe supraomul dispărut, Nemo, și a făcut-o punându-și viața în pericol, în pofida aparenței de securitate a submarinului căci, chiar el însuși, prietenii săi și Nemo sunt puși succesiv în pericol de: caracatiță, monstru submarin, formă a mării și mamă înfricoșătoare; de culoarul din ce în ce mai strâmt sub banchiza polului austral care amenința să sfărâme submarinul și unde simptomele sufocării urmate de eliberare în sensul obstetric al cuvântului, marchează o (re)naștere; de vârtejul ultim, gura devorantă a mării. Ce se găsește în final, la capătul drumului, chiar dacă acest capăt este o reîntoarcere la punctul de plecare? Care este adevărată miză a aventurii? Ce pământ necunoscut, ce tezaur, ce sens este convenabil să-i atribui? Este interesant de remarcat cu câtă vehemență specialiștii polemizează încă în privința Craal-ului, a naturii sale, a semnificației simbolice și a altor obiecte ale procesiunii în ciclul arturian. Este dovedit că obiectul căutat a fost interpretat simbolic, dar se știe că simbolurile sunt prin natura lor polivalente. Ceea ce contează este că fiecare persoană sau grup uman, fiecare cultură vede în obiect. Important este că „vezi” ceva în obiect, căci în primul text în care s-a vorbit despre asta, „Perceval” de Chretien de Troyes, eroul este pus pentru prima dată în prezența obiectului sacru, „nevăzând” nimic, pentru că nu căuta nimic și pentru că el trebuie să reînceapă căutarea. Și, cum romanul nu a fost terminat, nu putem să știm ce a fost în mintea autorului. Dar mulți alți continuatori, datorită polivalenței simbolului, au dat interpretările lor. Se întâmplă de altfel ca să fii neputincios să exprimi revelația finală sau ca ea să nu poată trece decât prin expresie poetică; în ceea ce se consideră ca fiind primul roman al civilizației noastre, „Măgarul de aur” al lui Apuleius, eroul nu poate decât să spună: „am văzut soarele strălucind în plină noapte”. Ceea ce se întâlnește, în mod curios, în formula prin care J.V. ( are nu-l citise pe Apuleius) traduce minunea coloniștilor naufragiați din „Insula misterioasă” în fața lui Nautilus și a magiei iluminării electrice; acolo era soarele acestei caverne și el o umplea în întregime.
