Literadura nr. 30 (9)
Cartea din bibliotecă
Tudor CICU
Drumuri întrerupte – de Paulina Georgescu
Proza cu încărcătură lirică este autentică atunci când sentimentele celui care o scrie sunt autentice și o transmite, în scriere, și personajelor sale. Paradoxal o astfel de proză este și nu este biografie, dar cu siguranță, între coordonatele lirice confesive și „trăirile” ficționale ale unei imaginații bogate, o astfel de proză este retrăire, având amprenta oricărei povești. Scrierile ei sunt narațiuni psihologice, investigații ale unor suflete și explorează vina, frustrările și destinul ascuns în viața de cuplu. Nuvela „Drumuri întrerupte” (editura RAFET/2023) este din categoria acelor povești de viață ce ar fi putut face parte din lumea fiecăruia. Nuvela oferă cititorului acel orizont al așteptărilor cerut de elementul estetic al unei narațiuni care se respectă și e gata să ofere o structură narativă de poveste. Eroina nuvelei își amintește, ca dintr-o altă viață trăită, de iubirea ei nebună, cu insistența că „mâine” poate nu-și va mai aminti nimic. Și se confesează, se confesează cu furie, pe întreg cuprinsul nuvelei pentru a nu uita nimic, ce a fost undeva, cândva, în viața ei. Pe ea o cheamă Maria și pe el, Grig. Dar a fost el cu adevărat omul din viața ei? În discuția cu Val, bărbatul din finalul nuvelei, Maria își amintește de butoaiele din Colonia La Butoaie, uneori având impresia că a trăit acolo cu Grig al ei timp de patru luni într-o vară pe vremea pandemiei care i-a alungat din locuința lor de la bloc. Povestind, povestind, crede că se va salva și va afla câte ceva din taina unei vieți paralele. „Este marea ei provocare”. Aflată la răscruce Maria înțelege, că nu e rău, la ananghie, să ceară ajutor norocului, dar nu e de ajuns, mai trebuie să dea și din mâini, adică să se întoarcă la timpurile petrecute alături de Grig, acolo la butoaie, pe plaja de la Năvodari și să afle dacă nu cumva și Grig „vine dintr-un timp paralel”, sau dintr-o altă viață.
Aici, în Colonie, la butoaie, Maria trăiește, pendulând prin amintiri, când în trecut, când în prezent. Ea doar în copilărie, când mergea cu văcuța la păscut pe coclauri, era liberă. Și aici, la mare, se simte cu adevărat liberă. În nuvela psihologică „Drumuri întrerupte” accentul cade pe construcția personajului central, Maria.
Încercând să ajungem la inconștientul personal care pare a fi o forţă sintetizatoare capabilă să intuiască inter-relaţionarea dintre conştient şi inconştient, regula cu care lucrează scriitura de față ne conduce la opusul percepției (după Sartre) că toți indivizii sunt detestabili și nu există cupluri perfecte. Această dominantă a scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „viața nu este un loc sigur”, o va urmări pe eroina nuvelei, până la capătul vieții. Talentul autoarei Paulina Georgescu, axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul ei epic), este remarcabil. Plecarea celor doi eroi de la mare, sosirea lor, înapoi, în habitatul inițial, coincide cu terminarea pandemiei planificate (?) și începerea războiului din Ucraina, dar într-o nouă versiune a cuplului în doi. Stilul acestei scrieri este idilic și elegiac în mare parte, frazarea narării e dinadins fracturată și întreruptă, înainte ca misterul să fie atins ori decriptat. Drumurile făcute cu vaca la păscut din trecutul copilei, seara petrecută la bostana unui om al satului natal, escapadele copiilor la scăldat și multe altele (întâlnite în mai vechea scriere „Incursiune printre amintiri”), sunt scrise cu farmecul unei penițe înmuiată în apele sufletului. În timbru pregnant autoreflexiv autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor despre oferta destinului și întruneşte toate calităţile unei prozatoare care nu-şi torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe.
Cartea din Bibliotecă
„Întoarcerea la simplu” –
Cosmin Șontică
Ficțiunea, alergând pe urmele realității, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea literatură, fiindcă ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul realității. Am reținut din Biblie, ca bună învățătură, că „iertarea (împreună cu bunătatea) este privilegiul celor puternici”. Ori, cum aflăm din narațiunea Întoarcerea la simplu de Cosmin Șontică (ed. Editgraph/2023), viața trebuie trăită înainte de a o scrie, fiindcă „viața unui om poate avea și umbre, și lumini”, așa cum ne spune în epilogul nuvelei sale.
Doctorul din nuvela lui Cosmin Șontică, cel care îl însoțește în călătorie prin tărâmul dintre viață și moarte pe eroul nuvelei Întoarcerea la simplu, prin felul lui de a liniști oamenii, de a-i sfătui, este un exemplu al Omului care iartă. Nuvela lui Cosmin Șontică ne duce cu gândul la pilda lui Iisus de pe munte (găsită în romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski), acea lecție dată ucenicilor însoțitori în fața stăpânului care-și bătea vita de povară, fără a gândi că Marea Judecată îl va aștepta și pe el cândva. Nuvela e chiar experiența unui pacient aflat între viață și moarte plecat într-o călătorie imaginară din care are să se descopere cu adevărat. Eroul ei, Ștefan Simionescu, e un om care își face singur norocul în viață, sau cel puțin așa credea el până își începe odiseea vieții, cu o hemoragie nazală, în timp ce se afla la volanul mașinii, alergând după cele necesare unui trai care să-i schimbe viața. Totul a început într-o zi de august, când „puteai sparge un ou pe capota mașinii” pentru a-l găsi prăjit gata. Din această întâmplare se trezește că e dus cu ambulanța la spital și aici pare a nu înțelege îngrijorarea de pe fața soției care îl vizitează. Aici în spital, în câteva momente, viața lui Ștefan „virase pe o stradă cu sens unic”: având ca finalitate decizia celor din spital de a fi, urgent, operat. Prins de spaima cu care vine năprasnica veste a operației, memoria eroului îi reține doar o plimbare la aer curat, în afara spitalului, apoi pe un bulevard, însoțit de doctorul misterios apărut instantaneu la căpătâiul său. Pe acest drum are loc o serie de întâmplări ciudate, multe în contradicție cu ceea ce știa el despre viață. În subconștient i se perindă întrebări multiple la care caută un răspuns: „e drept ce ni se întâmplă?”, „cine a spus că viața e dreaptă?”, „întotdeauna poate fi mai rău?” Cheia nuvelei Întoarcerea la simplu ne este dată chiar de doctorul misterios, însoțitorul eroului nostru din acea călătorie, care îi spune lui Ștefan că doar atunci când vom arunca de pe noi acele poveri a tot ceea ce am strâns într-o viață, în goana după găsirea fericirii (responsabilități, prejudecăți, nevoi, complicații, compromisuri etc), dându-le jos pentru a scăpa de ele, ne întoarcem la viața simplă, adică la viața normală. Tehnica povestirii în povestire pentru cititor este o adresare explicită a prozatorului în scopul atragerii lui în poveste. Cele două planuri îmbinate: real şi ficțiune, dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui mesaj cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de o spaimă mai vastă ca amurgul cioranian (pe de altă parte), înseamnă că proza și-a atins scopul.
În nuvela de față autorul ne duce prin păduri virgine și halucinante, câmpuri cu flori luminoase, sate sărăcăcioase despărțite de garduri înalte de locurile în care cei bogați se lăfăiesc în de toate, prin gări unde au loc despărțirile și cele mai frumoase jurăminte de iubire, pe străzi străbătute de durerea unui cortegiu funerar…, toate acestea cu un singur scop: pentru a primi lecția prețuirii celor de lângă noi, cât timp mai sunt în viață. Nuvela pare a fi scrisă pentru „zăbava” celor plecați în călătorii scurte, de week-end, decurge cursiv, limbajul e nepretenţios şi înţelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira graţia scrierii buzoianului Cosmin Șontică.
Raluca FARAON
Poezia și harta intertextualității
Ioan Caulea a debutat (relativ târziu, dar nu întârziat), la Editura Castrum de Thimes, în 2023. Cartea sa, Arabescuri, surprinde în mod plăcut, dezvăluind o scriitură perfectibilă, dar care convinge prin tonalitate alertă, severă, de cele mai multe ori, prin amărăciune și sensibilitate rănită, pe care vocea poetică o camuflează în satiră sau aluzie culturală. Textele ample sunt, în mare parte, răbufniri, scrâșnete, nemulțumiri care cresc în intensitate în volute intertextuale, în ansamblu, motivul aparent dezvăluind condiția umană în degradare, lumea în haos existențial, foarte timid (și arareori) sunt referiri la intimitatea cuplului.
Ceea ce se observă cu ochiul liber, fără prea multă bătaie de cap, e faptul că textele sunt reflexive, necesită pauze meditative (poate la un moment dat, exagerat reflexive). Ceea ce îi reușește lui Ioan Caulea, de foarte multe ori, e sentința aforistică. Iată: „(masochismul nu e decât o religie corectă politic),/ cu durerea inclusă în prețul fericirii. (Descântec)
Tăios ca o sabie, ironic și expeditiv, genul acesta de vers e percutant și salutar. Chiar dacă, nu de puține ori, lasă loc interpretării radicale, caustice („Rătăciți pe drumul mătăsii,/ Nopți amestecate cu lingura invizibilă/ a sclaviei digitale – Fluturi), este de preferat frazelor prolixe în care nervii întinși la maximum (pe care îi putem bănui, desigur) generează un discurs labil poetic. Alteori, îmbracă forma pastișei filosofice, generând un soi elevat de satisfacție culturală și un tip de comic sofisticat: „totul e gri în cea mai gri/ dintre lumile desenate. (Evanescență)
De-a lungul cărții, se configurează o întreagă hartă intertextuală, extrem de variată: trimiteri la cărți, la personaje (dintre cele mai diverse, inclusiv Agamiță al lui Caragiale), la muzică, filme etc. Poate cu timpul, această frenezie se va mai pondera și va lăsa liberă confesiunea să se manifeste fie livresc (și atunci să se producă un joc intertextual ca atare, cu ironia și umorul implicite), fie aluziile culturale să reprezinte mai coerent intenția de ansamblu a viziunii creatoare. În orice caz, se simte că autorul este bun cunoscător de filosofie și aici e cea mai valoroasă trimitere culturală. Cu atât mai mult cu cât în această zonă, enunțul se dezvăluie cert și ironic (cu umorul subtil, amar, subînțeles): „un raționament cu premise adevărate și concluzie falsă/ (logica absurdului. opere complete),/ autorul e în tine și te dezbracă de limite -/ cea mai complexă introducere în tainele imposibilului:/ „niciodată să nu spui … altă dată!” (Incertitudine)
Genul acesta de amărăciune creează versuri alerte, continuitate: „banalitatea nu doare, dar naște pui vii/ pe care îi hrănește cu cărbuni încinși/ într-o lume în care nimeni este relativ./ orice spui se întoarce din drum/până la etimologie,/ de atâta timp te poți îmbolnăvi,/ te poți molipsi până faci pete solare/ și rămâi agățat într-un colț de planetă/ fără busolă, fără Vineri,/ doar cu Steaua Polară/ ce ironic îți face cu ochiul (Niciodată…) Din păcate, nu întotdeauna monologul rămâne fluent, se dorește mereu păstrarea aceleiași acidități în ton, ori satira este imposibil de susținut în texte atât de aglomerate lexical.
Ceea ce e greu de înțeles e faptul că Ioan Caulea își începe cartea cu un poem de dragoste, după care schimbă registrul într-un mod radical, îndreptându-și atenția spre aspecte mult mai generale. Timiditate? Teama de a nu cădea în ispita unui sentimentalism nedemn de marile preocupări existențiale? Greu de precizat. În orice caz, aici e un potențial uriaș de lirism, sunt versuri admirabile: „Adu-mi aminte să te uit/ în scrisori,/ în ceasul cu pendula blocată/ la ora în care mi-ai dăruit cheia/ ușii interzise,/ când ți-am copiat zâmbetul/ și l-am făcut motto/ pentru sonetul picăturilor/pe umeri.// Adu-mi aminte să te pierd/ la ruletă,/ la jocul de cărți scrise în Braille/ pentru cei căzuți în orbirea/„dureros de dulce”/ pe care am pomenit-o în requiem-ul/ înălțat fără regrete/ toamnei rătăcirii noastre/ în policrom. (Anamneză) Bine, în alte locuri, sintaxa îi joacă poetului feste și se duce pe apa sâmbetei poezia de dragoste promisă, nemaiavând nici prea multă logică, spre exemplu, în Baladă: „(degeaba înalți zmeie amazoanelor/ care întorc otrăvite săgeți/ epopeelor ce cântă cetăți/ ce nu pot fi cucerite de caii troieni/ animați de simfonia extazului liric)”.
Cu toate micile stângăcii, volumul de debut al lui Ioan Caulea merită toată atenția. Este o carte densă, valoroasă ca idee poetică, în viziunea ei de substanță, dezvăluie un univers complex (și complicat), dar cu instrumentele semantice și stilistice adecvate poeziei profunde, meditative.
