Propoziții pretențioase – Amușeau
Potop. Dintr-o dată.
La ora 10 chelisem partea de acoperiș. Pusesem două dintre grinzile lungi când se porniseră a veni de sus primii fulgi. Cristi: „Bă, m-a picurat!”. „Pe naiba! Ți se pare de la ceață, cade de pe copacul din stradă.” N-a durat un minut și am primit aceleași semnale. Mă uit în sus. Hait! Ninge. Următorii fulgi se dublaseră și ne animară până peste poate. Repede încă două bucăți de grindă. „Scândură, Cristi!” Atât apucasem să spun când au dat năvală fulgii uriași. Cu nemiluita. Încât, în incantațiile mele continue, îl întrebai pe ăl de sus: „Cu ce ți-am greșit, Doamne?”. Și rugativ: „Nu ne mai puteai lăsa oleacă?”. Aveam zăpadă și apă – lipseau anurele din pantaloni la cât clocise apa – toți, până în… anusuri. Fleașcă! Dar nu ne-am dat jos de pe casă până nu ne-am asigurat că totul este în siguranță. Două ore întregi sub asediu. Tot așa, în dialog surd cu divinitatea: „Și mata afurisit, și noi! Ce credeai, că nu răzbim?”. Purtam geaca maro confecționată de Corina pe dos, ca s-o mai pot purta fără să-i sfâșii fața și în vremuri climaterice mai puțin dramatice. Pe sub cea verde, tot de ea inventată. Talentată! Se făcuse deja 12. „Plecăm la masă, la uscat țoale și ne întoarcem.” Mai că nu m-a înjurat Cristi. Tata oricum m-a făcut în fel și chip. Am ripostat cu „Și bani de unde luam? Nu vreți s-o terminăm anul ăsta?”. Riscasem. Puteam răci doar intrând în bucătăria mamei. Câte un paracetamol, un schimb uscat de țoale, o ciorbă fierbinte, vreo două pase prinse la un meci la televizor și eram ca noi. Din trei inși anemici, prinși de tremurături, rebegiți, după cum ne catalogase mama, devenisem zmei, gata să…. Să rămânem totuși la cât apucasem să dezvelim și urma să acoperim rapid cu tablă, căci anunțul meu, în șagă, „După ce isprăvim colțul și dolia mergem mai departe.”, căpătase o serie de apostrofări virulente. Într-un soi de animare turbată, ca să nu ne trezim iarăși cu un puhoi de nea peste noi, am „azvârlit” repede dolia, după cele câteva șorțuri montate, i-am prins de brânețe copcile tăiate și ne-am pus pe treabă serioasă. Dă-i și dă-i. În trei ore, cu colțuri, cu clin, am sfârșit-o! Ce rămăsese de învelit, în pondere cam jumătate, a fost pe soare, danturat, suficient cât să nu ne înghețe țârloaiele, să nu ne-nțepenească cârnații, altfel le-am fi lovit la bătutul de cuie de tablă. Cu nițică baftă i-am încheiat toate coamele, înțuțurugatele creste și…. Urma să facem jgheaburile și burlanele. De jur-împrejur. Plătite fuseră, montate fuseră. Mană cerească pentru finalul de an.
Cea de pe urmă lucrare la spital…. Diferită total de celelalte. Nu remediere de tablă, nu schimburi de scândură, nu pluviale. Ci… ptiu că nu știu să le mai spun pe nume. Mi-oi aduce aminte. În fine, îmbrăcăminte peste stratul de vată de sticlă și vata de sticlă peste țevile ce transportă apa caldă de la centrala termică spre caloriferele din fiecare salon, cabinet…. Două tronsoane paralele, la prea mică distanță unele de altele, cu un traseu întortocheat. Din punctul ce pleacă din centrală și până unde se înfige în clădirea spitalului. Ca să nu discut la plural, un cot, cam trei metri în sus, alt cot, cât ține drumul asfaltat, șase-șapte metri, cot, trei metri în jos, cot, o linie…. Tubulatura mamii ei! Salvat de soție. O linie de opt metri. Alt cot, altă linie scurtă de vreo doi metri și alt cot. Aparent, la prima vedere, eram chitiți să dăm bir cu fugiții. Pățisem suficiente neajunsuri la Meridian. Și la coturi, și la tubulaturi. Ne spusesem – așa se aprinde în minte scânteia, după ce aduni metri și înmulțești cu leii -, atunci, că se poate. Și ne costase: timp prelungit față de ce estimasem, chin la feliile micuțe, priviri disprețuitoare la adresa câtorva părți din toată lucrarea. Frigul și înălțimea…. Le trecusem cu vederea, dar abia la final.
