Spații culturale nr. 6 (8)

ANGELA BACIU

Femeia nisipului

IULIE atât de cald.
Sunt în jur de 36 de grade C
plaja aglomerată, femeia tânără privea marea ar privi-o zile și nopți în șir fără ca plictiseala să se contopească cu ea
Se juca cu degetele în nisipul fin… cerul era fără nici un nor…
Era pentru prima dată când trăia un mare sentiment de libertate, de împăcare și chiar… o dorință de a trăi iar, de a o lua de la capăt… nu mai spera… cred ea că trecuse timpul ei… zâmbea… un copil trecuse cu o găletușă de apă voia să ridice un castel de nisip, un bărbat tânăr își întinse prosopul la câțiva pași de ea, curios, sau poate doar singur, nu-i păsa de nimic cu privirea țintă spre orizont simțea o mare căldură în tot corpul și… o mare fericire
Viața a început din nou pentru ea…
îl privea, stătea în stânga ei pe nisipul cald cu picioarele aproape de apă îi urmărea liniile chipului era ispitită să-l ia în brațe să-i sărute ochii, gura, să-i spună șoptit «te iubesc» dar nu făcu nici o mișcare… dăruit somnului sub razele soarelui îl iubea, era acolo doar pentru ea, dar mâine… cine știe…
în el recunoscuse mirosul iubirii, al blândeții, al erosului, al mării.

Un clipocit o făcu să ridice privirea, o barcă alunecă ușor…se lăsa seara, soarele cobora .se apropie de trupul lui și îl învălui cu părul «făcut palmier» cum îi plăcea să spună – se ascundeau de privirile iscoditoare ale oamenilor – se apropie cu pielea cu degetele cu inima ei
Deodată EL se trezi deschise ochii EA îl privea pe sub pleoapele întredeschise era mirat de privirea ei vedea o întreagă lume acolo vedea trecutul voia să știe totul despre femeia aceasta toată bucuria și durerea toate fostele iubiri s-o iubească ar vrea cum n-a mai iubit-o nimeni până acum s-o sufoce cu iubirea lui…

– 2 –
O prinse în brațe și o sărută cald pe frunte pe ochi
pe buze pe sâni pe umeri, marea atât de deschisă îi acoperea.. .apoi așa goi intrară în apa mării alge i se încurcau femeii în pletele lungi și negre, nu-i păsa, înainta cu el în valurile
mării ținându-1 de mână,
ar fi mers cu el așa până dincolo de capătul lumii, creșteau, se înălțau pe valuri, fugeau fericiți….cum să oprești clipa, cum s-o furi pentru totdeauna, cum să-ți strigi fericirea în gura mare
regăseau amândoi iubirea de mult uitată, știau, simțeau că timpul i-a adus împreună în sfârșit, iar ei trebuiau să păstreze nebunia, să n-o piardă, s-o protejeze ca pe un copil, s-o țină strâns în brațe pentru totdeauna
bărbatul cuprinse cu brațele șoldurile femeii, o lăsă pe spate și o învârti ușor în cerc pe suprafața apei, femeia închise ochii soarele în asfințit îi mai lumina puțin chipul și-i mângâia gândul…fericirea venea din el cum să-i spună acestui bărbat că timpul s-a oprit în loc cum să-i mulțumească pentru acest dar să-i scrie pe pielea lui ce i se oferea, toate cuvintele ce îi veneau grave, frumoase, adevărate, amețitoare, confuze… din trup, din suflet, din pântec…
femeia parcă murmura sau se tânguia cu ochii închiși nu voia să se oprească mișcarea aceea în cerc s-o țină așa în valurile mării până va veni iarna să fie femeia lui, FEMEIA NISIPULUI…
bărbatul se opri, avea genele ude, pielea de pe degete i se încrețise, părea fericit
și în cel mai elegant gest de balerin perfect o ridică
de mijloc deasupra capului o ținu așa în aer privind-o tot timpul apoi…o aruncă în valuri…
femeia țipă…
cel mai frumos țipăt ce a fost vreodată.. .elibera toată groaza, toată durerea, elibera lanțurile.. .și i se dărui lui cum n-a mai făcut-o niciodată…inima îi sări din piept capul îi vâjâia știa că e acolo o aștepta să aibă grijă de această iubire, și cu cea mai mare forță femeia se ridică deodată din apa învolburată

-3 –
însetată de …tot…respiră aerul, privi cerul, apoi își potrivi trupul de al lui, erau singuri într-o noapte de iulie…
spre miezul nopții…
uneori bărbații și femeile își pierd grația atunci când sunt dezbrăcări, pentru unii nuditatea este o spaimă o angoasă un complex femeia aceasta chiar și îmbrăcată avea aerul că e goală și el înțelese acest lucru….se priveau sub clar de lună, se scufundau în măreția mării chiar în locul în care raza lunii încălzea mai tare apa
bărbatul o privea: părul lung ud era lipit de linia corpului, formele i se umflau trăiau propria viață, pieptul mare și tot trupul cuprindeau parcă două vârste de adolescentă și de femeie în același timp o respira se bucura de parfumul ei de transpirația de pielea sărată.. .avea momente când chipul lui părea nefericit nu voia s-o lase pe femeia aceasta ar fi vrut s-o păstreze mereu lângă el să respire odată cu ea .. .se spune că de persoana care ne este cel mai drag ne temem cel mai mult…
iubise mult în viața lui încercase toate relațiile și cunoscuse trupurile femeilor mai bine decât ele vorbele și șoaptele amantelor nu-i mai trezeau sentimente nu mai vibra nimic știa că fiecare poveste se termină la fel sentimentul întâlnirilor banale îl urmărea pretutindeni..
acum părea să-și trăiască clipa din carne cu furie cu deznădejde cu voluptate zile și nopți întregi de lene și de senzualitate, momente unice, știu pentru el EA devenise povestea tuturor poveștilor și învăță s-o cunoască mai bine s-o deschidă ca pe un fruct proaspăt să-i știe aroma visele secretele…toate aceste gânduri îi trecură atunci în mijlocul mării în noaptea caldă, o iubea…

Constantin Bucur

nemărginire

fără să lase din mină primăvara,
văruindu-și încăperile – mugurii.
fără să lase din mină coasa,
văruindu-și orizontul – finul.
fără să lase din mină timpul,
văruindu-și nisipul – clepsidra.
norod de miere
nefăcutele teme pentru acasă – amintirile…
norod de miere pe cîmpul cu flori,
duc tăcerea streașină acolo unde,
precum fluturii,
se adună îngerii…

tăcere pitorească

cînd nisipul mi-a ajuns pînă la gură, doar ochii au mai rămas
de-ntors cuvîntul.
în gîndul de sticlă, cuvîntul joacă după cum îi cîntă o piatră
te uită cum tăcerile
se crapă-ntre ele…
lumină și smerenie
cînd intru în biserică mă șterg pe tălpi și pe genunchi.
mai ales pe genunchi…

fragil

pe stradă timpul mă ia drept nisip
atent să nu mă calce vreun copac las drept urmă… petale.
cînd mă rog
mă șterg pe șoapte și pe inimă.
mai ales pe inimă…
când ies din biserică
sufletul îmi este smerenie și lumină.
mai ales lumină…
clepsidra cu furnici
iau distanță și
sar la clepsidra cu furnici…
timpul însuși
este pragul de bătaie
ba-i aici, ba nu-i aici…
vernisaj
anul acesta, la tîrgul de lumină, mă voi prezenta
cu o mină de praf de Lună.

amintire

mă lasă fără aripi
Icar s-a prăbușit – eu renasc
murmurînd ideea.

MANUELA CAMELIA SAVA

Reflexe biografice în poezia
lui LUCIAN BLAGA:
Neliniștea metafizică și
intruziunea în misterul
existentei

Ivit în lumină sub zodia tăcerii la 9 mai 1895 în casa preotului Isidor Blaga și a soției sale Ana, din satul Lancrăm, Lucian Blaga este una dintre cele mai importante personalități ale literaturii noastre care a dat o imagine nouă liricii românești.
întâmplarea aceasta insolită și tulburătoare va fi permanentă după cinci decenii în opera autobiografică „Hronicul și cântecul vârstelor”: „Poate că starea mea embrionară, se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un urcuș nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât, cu efecte de anulare între mine și cuvânt”. Faptul real, atestat este pus sub pecetea unei interpretări mitice, fraza dezvăluind incipiența configurației unui destin extraordinar.
Opera postumă „Hronicul și cântecul vârstelor” este un prim document autobiografic, în care, dincolo de sporadicele pierderi memoriale, poetul se caută pe sine înapoi în timp și în spațiu. Textul începe cu o invocare în versuri a datei și a satului (Lancrăm, situat între orășelul Sebeș-Alba și Alba-Iulia) în care, ca al nouălea copil al familiei sale, s-a născut: „Sat al meu, ce porți în nume / sunetele lacrimei, / la chemări adânci de mume / n cea noapte te-am ales / ca prag de lume / și potecă patimei./ Spre tine cine m-a-ndrumat / din străfund de veac, / în tine cine m-a chemat / fie binecuvântat, / sat de lacrimi fără leac.” (9 Mai 1895, „Nebănuitele trepte”, Sibiu, 1943) în acest tărâm preexistent intrării în temporalitate se află originile acestui aparent inexplicabil „defect” originar: „Copilul fusese dorit cu patimă. (…) La nașterea lui Lucian întreaga familie nu-și va fi putut reprima dezamăgirea: un alt băiat se alătura celor șapte odrasle anterioare (…). Primele luni de existență ale copilului, obișnuit numite «timp primordial», sau «timp paradisiac», aproximativ egale cu perioada alăptării, intră sub regimul unei disonanțe afective, a unui fenomen disarmonic, difuz receptat de sugar ca o frustrație, ca o reprimare de afectivitate. Această situație conflictuală a inconștientului va fi declanșat sindromul nevropsihic al inhibiției primare, ca mijloc de protejare a eului, înainte ca timpul să fi devenit durată afectiv trăită” (Ion Bălu, „Viața lui Lucian Blaga”, vol. 1, p.7).
Chiar și după luarea în stăpânire a cuvântului, predispoziția spre tăcere îl va însoți, asemenea unei umbre, întreaga viață, dizolvându-se în introspecție, marcă esențială a caracterului introvertit, de care Lucian Blaga a fost pe deplin conștient: „Lucian Blaga e muțea o lebădă. / în patria sa / zăpada făpturii ține locul de cuvânt. / Sufletul lui e în căutare / în mută, seculară căutare / de totdeauna. / și până la cele din urmă hotare. //El caută apa din care bea curcubeul / El caută apa, / din care curcubeul / își bea frumusețea și neființa.” (Autoportret, „Nebănuitele trepte”, Sibiu, 1943)
Tăcerea aceasta semnifica întoarcerea către o realitate ontologică, mai fascinantă decât orice tentație a contingentului. Prin simpla intervenție a memoriei involuntare, în cele mai neașteptate situații, gândurile i se concentrau adesea spre tumultul interior: „Se întâmpla uneori, ca după conversații de ore, să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam puterea să le preîntâmpin, și odată înființate n-aveam mijloc să le curm. Trebuia să le las să-și facă de cap. Erau tăceri a căror prelungire mă stingherea pe mine însumi. Tăcerile acestea ieșeau deasupra când adâncurile începeau să se angajeze în legăturile mele cu lumea și cu ființele dimprejur. în asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul nu mă mai servea. Ceea ce spuneam, se reducea la câte o expresie automată, destinată să întrerupă golul. Golul aparent, care el însuși era expresia prea-plinului.” („Hronicul și cântecul vârstelor”, Editura Minerva, București 1990).
Când clocotul lăuntric depășea o anumită limită, Lucian Blaga era nevoit să se întoarcă spre sine, să asculte sunetele adâncurilor. Cuvântul eventual rostit în asemenea clipe, insignifiante de cele mai multe ori, fereau de indiscreție opera aflată în latentă virtualitate, ascundeau încordările creatorului în lupta pentru edificarea imaginarului său. însă, curând, conștiința creatoare, intenția deliberată vor face loc muncii istovitoare, din care se va ivi minunea facerii: creația se smulge din subteran asemenea apelor ce izbucnesc în lumină.
Înclinațiile viitorului poet spre speculație și sferele misterului par a avea deci zone îndepărtate. Mut până la vârsta de patru ani, Blaga explică, poate exagerând, dar nu deformând, o permanentă tendință de interiorizare, de concentrare în sine. Prilej pentru o tulburătoare imagine a primei copilării: „începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului (…). în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era cuvânt, nici măcar cu o dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai puțin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. Adevărat, pe de altă parte, că muțenia mea plutea oarecum în echivoc, și nu îndeplinea chiar în toate privințele condițiile unei reale muțenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări și îndemnuri era poate mai vie și mai înțelegătoare decât la alți copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea întotdeauna fără scăderi(…). Totuși, împlineam aproape patru ani, și încă nu pronunțasem nici un cuvânt. Nici barem cuvintele de temelie ale vieții: «Mamă» și «Tată>>(…). Mama mai făcu o ultimă încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărâse să mă ia cu binișorul, ca pe un copil mare și îmi vorbi. Se căznea să mă înduplece, să-mi stârnească mândria…). O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să se aleagă numai decât. A doua zi, după cine știe ce noapte de zbucium, pe care am uitat-o acolo in viața fără de grai, m-am dus lângă ea. Și prinsei a vorbi vorbe legate. Țineam mâna, rușinat, peste ochi și vorbeam. De sub streșina degetelor și a palmei, cu care mă apăram încă lumea cuvântului, graiul ieșea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat.”
Poetul va imprima tăcerii o interpretare mitică: „graiul ieșea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat”.
Toată viața îi va rămâne poetului o instinctivă crispare împotriva vorbelor goale, ce îl vor determina după apariția volumului „Nebănuitele trepte” (1943), să scrie o frază cu neașteptate rezonanțe simbolice: „.. .eu, care totdeauna am avut o pronunțată aversiune față de oratorie, am declarat dușmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de treizeci de ani” (Bazil Gruia, „Evocări”, în voi. „Blaga inedit. Efigii documentare”, II, p.142).
în amiaza vieții, ciclul mitic al existenței se pregătea să se închidă în acest cerc vicios al tăcerii. în anul 1945, evocând în „Hronicul și cântecul vârstelor” tăcerea ce îi învăluise primii ani de viață, Lucian Blaga anticipa, oare, fără să știe, tăcerea adâncă ce îl va întovărăși constant de Ia sfârșitul anului 1948 până la intrarea în neființă.
Evenimentele au tendința de a se repeta, și ceea ce inițial putea fi considerat un semn al destinului este retrăit de Lucian Blaga ca o variantă a existenței impuse de istoria necruțătoare. La versurile acelui „Autoportret” va reveni adesea în ultimii ani de viață: „Nu bănuiam când l-am scris că peste ani va primi o
semnificație. Acum chiar că sunt mut”.
Lucian Blaga reconstituia un destin supus efectelor negative ale istoriei asupra individului. Presiunea istorică se face simțită mai acut după încheierea „Hronicului”. Peste societatea românească începea să coboare lunga noapte comunistă. Pentru întâia oară, un partid politic urmărea sistematic realizarea unui deziderat antinațional, pe care Lucian Blaga îl dezaprobase fără reticență încă din anii războiului: „Nu credeam că bolșevismul poate fi o salvare pentru noi. Din contră, într-o eventuală desfășurare vedeam pur și simplu certa noastră pieire”(Lucian Blaga, „Luntrea lui Caron”).
Reintrarea în tăcere este receptată după cum o dovedește corespondența într-o permanentă și oscilantă tensiune emoțională, ce evoluează treptat spre o deprimantă certitudine, sublinia Ion Bălu. în 1947, observa cu detașare aproape dureroasă: „Cu celelalte manuscrise aștept. Editurile nu se grăbesc”(L. Blaga, „Domnița Gherghinescu Vania. Dialog epistolar”). Interzicerea devine acum un surghiun în care poetul se retrage ca într-o carapace din care nu va mai putea ieși cu ușurință.
în ianuarie 1948, semnele angoasei se ivesc: „De tipărit nu mai pot tipări nimic.” Sentimentul abandonării de către timpul istoric este perceput cu acuitate: „Manuscrisele, precum vezi, se adună. în sertar, lată acum opt cărți neapărute. De tipărit – nici o nădejde. Eu, care eram așa de obișnuit cu universul tiparnițelor! Eu, care aproape lingeam primul exemplar al cărții, ca o vacă ce a fătat. Scuză graiul. Dar acesta era sentimentul. Ce-o mai fi de acu încolo, cu mine, nu știu.”
închizându-i-se orizontul afirmării, devenirea scriitorului a fost oprită. Ar fi fost alta configurația operei blagiene dacă n-ar fi apărut pe firmamentul istoriei flagelatoare acest moment de nedorită și nefastă întunecare, e posibil oare să fi arătat cumva altfel poezia lui Blaga, dacă el ar fi colaborat și ar fi acceptat acest sistem opacizant și opac pe care l-a refuzat din start? Nu putem preciza nimic în acest sens. Cert este că, dacă între anii 1941 -1948 elaborase douăsprezece volume, dintre care opt se aflau încă în manuscris, între anii 1949- 1961 va redacta doar trei studii și un roman autobiografic, „Luntrea lui Caron”, apărut postum.
Tristețea și neliniștile-i caracteristice, nostalgia și melancolia, experiențele sufletești și existențiale vor continua să-1 urmărească în versuri ce vor egala, cantitativ și calitativ, lirica antumă.
Nu putem ști care vor fi fost ultimele și adevăratele imagini ale lui Lucian Blaga, dar scoțându-1 dintr-o secvență temporală finită, o altă temporalitate, mai pură și mai înaltă, îl va restitui veșniciei, pentru că: „Pe om nu l-a creat nici Dumnezeu, nici pădurea, nici șesul, nici marea, – ci fiorul morții. întâiul său gând a fost cel al neființei. (L. Blaga, „Genesis”, „Gândirea”, p. 312).

MIOARA BAHNA

Un epigon model

Intrând pentru prima oară într-o instituție care poartă numele unei personalități, îți pui fireasca întrebare în legătură cu motivul care a determinat un asemenea „botez”, dacă a fost unul sau dacă numele a fost ales aleatoriu. Aceeași întrebare m-a frământat și pe mine când, după absolvirea Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, am fost repartizată la Liceul – pe atunci – „Alexandru Vlahuță”.
Ca profesor de română, nu pot să nu spun că m-am bucurat că o școală, dominată de „disciplinele realiste” purta, totuși, numele unui scriitor și, firește, alături de colegii mei de aceeași specialitate, am suferit când, în valul demolărilor de după 1989, s-a încercat să se renunțe la acest nume, pretinzându-se chiar, de către neștiutori cu pretenții, că o instituție venerabilă, care, acum, poartă pe umerii ei o sută douăzeci de toamne, nu poate să aibă numele unui scriitor… „comunist”.
Așadar, pentru o dreaptă receptare a acestui spirit care nu s-a născut pe aceste meleaguri, nu și-a avut strămoșii și, probabil, nici n-a lăsat urmași pe aici, dar a înnobilat în niște ani prin prezența lui și a altor uriașe spirite românești ai căror pași au fost îndrumați de Alexandru Vlahuță prin aceste locuri, îl pomenesc aici și încerc o apropiere sinceră, nepărtinitoare de personalitatea și de opera lui.
Venerat de mulți, contestat poate de și mai mulți, acest „animator de cultură în sensul cel mai bun al cuvântului, prieten și îndrumător al tinerilor artiști, generos și priceput sfătuitor, amic al Iui Caragiale, Delavrancea, Dobrogean u-Gherea, al pictorului Nicolae Grigorescu”, după cum îl caracteriza Zoe Dumitrescu-Bușulenga, e credincios menirii sale până
la sfârșitul vieții, când afirmă că „Dacă în adevăr ar fi ca să nu pier de tot, ci să rămână ceva din mine care să treacă undeva dincolo, apoi doresc să nu fiu salvat întreg, ci numai partea cea mai bună din mine, agonisită cu atâta strădanie.
Și dacă o fi așa, atunci să vă așteptați că am să vă dau de știre: în tot ce veți face bun și nobil, Ia orice pornire generoasă a voastră, în orice gând limpede și tare, în orice închipuire, la orice realizare fericită de viață măruntă zilnică sau de artă veșnică, eu voi contribui de acolo de unde voi fi, manifestându-mi astfel continuitatea existentei, a nemuririi mele adevărate.
Și dacă n-ar fi așa, apoi altfel nici nu vreau să fie… La ce bun să mai târăsc după mine de-a lungul eternității neputința de acum și toate mizeriile unei conștiințe încărcate de umbră și de durere…”
Sunt cuvinte ale celui pe care îl evoc, transmise posterității în 1927, de un mare scriitor român, buzoian, Vasile Voiculescu. Patosul cu care își amintește de Alexandru Vlahuță, recunoștința și dragostea din cuvintele lui Voiculescu îți creează sentimentul că toate detractările formulate în timp pălesc.
Pentru Voiculescu, imaginea scriitorului și a omului e aureolată de sfințenie și, de aceea, cuvintele îi sunt încărcate de pioșenie: „Când l-am cunoscut eu – mărturisește în Amintiri despre Vlahuță – , Vlahuță nu mai era decât suflet. Focul lăuntric, ce arsese neadormit o viață, își împlinise chemarea: mistuise toată zgura. Și omul era acum aur de trei ori lămurit prin foc.
A fost în Bârlad, către toamna anului 1917″. Cu doi ani, deci, înainte de trecerea în neființă a poetului.
Portretul pe care ni-1 transmite Voiculescu este al unui om de o modestie neînchipuită, amintind în mare măsură de cel al „unicului său maestru”, Mihai Eminescu (Z. D. Bușulenga), despre care Titu Maiorescu, în Eminescu și poeziile lui, nota: „Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, și Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen-Sylva. L-am văzut și eu la curte și l-am văzut păstrându-și și aici simplitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omenești. Dar când a fost vorba să i se ofere o distincție onorifică, un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație, el s-a împotrivit cu energie”.
Mutatis mutandis, despre Alexandru Vlahuță, in mai sus menționatele amintiri, Vasile Voiculescu nota: „Vlahuță avea, mai mult ca oricine, o sfială, un simț ascuțit de jignire dus până la durere împotriva indiscreției și curiozității lumii… Nu numai că nu-i plăceau, dar suferea ca o pradă în ghearele fiarei, atunci când era recunoscut, arătat, cu degetul, când auzea șoapte în spatele Iui… își mărturisea singur această meteahnă și ne povestea cum odată a trebuit să plece din mijlocul unei reprezentații fiindcă

răposata regină Elisabeta, aflând că este și el acolo, avea să-1 cheme în loja ei, crezând că l-ar măguli, când pe el îl treceau sudorile de spaimă să nu-1 prinză aghiotantul înainte de a se face nevăzut”.
Nu e mai puțin impresionant, apoi, să aflăm că un scriitor de o excepțională valoare, V. Voiculescu, își dezvăluie fericirea de a fi avut „nespusul noroc” să trăiască mai mult de un an alături de Vlahuță: „N-a fost gând al meu pe care să nu i-1 spun, n-a fost vers pe care să nu ceară să i-1 citesc, n-a fost faptă de care să nu știe. A te răsfrânge necontenit într-o asemenea oglindă, în care să te vezi cum ar trebui să fii, care să te corecteze fără siluire, să te supravegheze senină și bună și să te lumineze asupra ta însuți, este să-ți schimbe înfățișarea morală cu desăvârșire, înseamnă să te plăsmuiești a doua oară, după un model, după un îndreptar ideal ce l-ai avea pururi în față”.
Harul de îndrumător, de pedagog pe care i l-a simțit Voiculescu s-a manifestat nu numai în relație cu apropiații. De aceea, acum, la 151 de ani de la nașterea celui despre care vorbesc, trebuie să amintim și faptul că Alexandru Vlahuță a fost și un slujitor al școlii cu o extraordinară pentru vremea Iui intuiție a psihologiei elevului, a nevoilor Iui reale, ceea ce l-a determinat să elimine din activitatea sa de dascăl vechile metode așa-zis educative, căutând să le cultive copiilor „un spirit de încredere și respect reciproc, înlăturând ariditatea, recurgând la expuneri colorate, sădind totodată în sufletele elevilor săi dragostea pentru frumos, pentru tradițiile literaturii noaste populare” (Virgiliu Enc).
Atitudinea față de copii îi venea din convingerea mărturisită că sufletul și mintea acestora reprezintă „o țarină nelucrată, în care e cumplit de păcat să sameni de la început neghină și mărăcini…” Și îl cita apoi pe un mare îndrumător cultural spunând: „ Ai un bloc de marmură, zice învățatul d-1 Maiorescu, dacă ai făcut din el o caricatură, din ce vei scoate o Minervă?”
în final, voi face, din nou, apel Ia cuvintele pline de venerație lui Vasile Voiculescu, după care „ în privința acestei fermecătoare puteri de a ști să cerceteze și să asculte oamenii, Vlahuță nu avea pereche și cu asta numai te mângâia și te întărea. Simțeai cum omul acesta treaz și bun intră în tine, ca o lumină lină în care începi să deslușești și să te orientezi…” Și mai notează cu durere Voiculescu: „De bună seamă că a fost un înfrânt, un mare dezamăgit al vieții (…) Dar ce mândră ținută a avut tot timpul…”
Așadar, mă închin în fața celui care, pe nedrept, este privit de multe ori ca o voce minoră a culturii noastre și mă bucur că școala în care mă ostenesc mai poartă încă numele lui.
Vreau să mai spun, în final, un singur lucru, și anume că o ultimă dorință a lui Alexandru Vlahuță a fost ca „tot ce rămâne ca însemnări și manuscripte de la el să se ardă: nu vreau ca după moarte să se cotrobăiască în sufletul meu ca într-o ladă cu vechituri”.

Distribuie: