Literadura nr. 30 (8)

Luminița GIURGIU

Volume de poezie publicate:
„flagrant delict de emoție” – Eikon 2021
„fără suflare” – Eikon 2022;
„floare carnivoră, speranța” – Editura pentru Artă și Literatură 2023;
Redactor șef la revista de cultură online bel-esprit.ro

linguri în loc de cuțit

pădure de portocali, ți-s ochii mușcătură de verbe
la butoniera lor înverșunată și dulce
îmi port crucea, trăiesc
din mersul fructelor pe bolta
unei zodii de apă ce se poartă desculță
și fură pământ de la lotri

viața-mi oferă linguri, iar eu
n-am nevoie decât de-un cuțit cât
un peștișor argintiu într-un pantof
de lac.

recunoaște!

desenăm cercuri
spui te iubesc și, brutal, pornește o undă
bucăți din mine arunc fără să rup nimic
tu – crâmpeiul întreg
se naște-o algebră savuroasă cu floarea ei
fără tulpină

leziuni are pe față și genunchi fracturați de moda lichidă
îmi face nerușinate, înduioșate semne
hai, vino-ncoa’! ești a mea, nu
te împotrivi unsă
cu alifia cea aurie din poezie poți răbda frigul
meu cosmic, așa cum sunt:

dimineața verde și putred seara

un imatur genial
recunoaște!

cămășile tale

le calc și cămășile tale sfârâie ca marochinul
îmbibat cu năluci
înainte să le îmbraci îți lepezi propria
piele și mi-o arunci

coase-o!

ce osteneală și până-n seară
tot iau de la mine și pun milimetru pătrat
cerc și alte puteri

mă găsești înfășurată și nou
nouță, târziu, când citesc nopții
cu voce tare:

femeia e marea și bărbatul deșertul
precum apa și setea
se dușmănesc și se caută

pentru clipa supremă când nu
o să-și mai încapă în piele
 

ora de croitorie

la ora când ambra îşi pierde conturul
şi-n trestii se umflă cimpoaiele mării
mi se deschide tâmpla şi înăuntru
poți vedea anticari tineri practicând
croitoria cursivă:

la umerii dumneavoastră se potriveşte Bukowski, niciun milimetru în plus
iar ție, obraznico, zâmbetul Ninei, cu guler înalt
timbre şi pipe, nu ținem, domnule Pablo
(azi este joi, nu ne
tutuim)
dar pot croi valuri în formă de inimă-albastră
să vi le cos direct sub piele ca să simțiți
ce simt eu când mii de furnici
îmi cară foarfeci prin suflet
nu, nu te zdrobi, iubitule, las-o aşa, deschisă
spitale de tâmpla mea nu există
şi eu ador anticarii

Fernando Pastor-MATA

(publică cu pseudonimul Fernando Pastor Pons – Madrid, 1954), scriitor și jurnalist. Studiază Istoria și Geografia și obține titlul de licențiat la Universitatea Complutense din Madrid, deține funcții de conducere în diverse organizații culturale naționale și internaționale. A publicat două volume de poezii și în diverse antologii și reviste din mediul național și internațional.
Traducere și prezentare de Elisabeta Boțan

Oferte de muncă 1’ 40’’

Și după „Angajăm director/
zidar/ tehnician/ funcționar sau operator”
o descriere care ți se potrivește și
lipsesc doar numele tău și
actul de identitate;
așa că te prezinți
pentru că știi că nimeni
nu are pregătirea și experiența ta
și nici nu e dispus să lucreze
pentru atât cât
ești tu dispus, în situația dată,
să primești ca zilier.
Atât de disperat ești!

Dar observi dezolat
că în numai șase minute
ți se refuză cererea de muncă
și că pentru cel care face selecția
sau pentru cine marchează parametri,
vârsta ta are mai multă greutate decât orice alt factor diferențial.

Pentru că în acest univers
haotic în care singura
certitudine este precara condiție a bătrâneții
și a morții, e inacceptabil faptul că tu ai împlinit ani
și se consideră că ești,
la jumătatea vârstei tale laborabile
și cu douăzeci și cinci
de acum înainte,
cineva deja prea bătrân
pentru a continua să muncească.

Și în acest context
în care în Spania ești băgat cu forța,
nu mai știi dacă să te legi
de etica disperării și a urii
sau de estetica decăderii și a dezolării;
cum s-ar zice, nu știi dacă să te pui în contra
a tot ceea ce se mișcă
și fără nici o deosebire
până când, în final, să te ucidă sias*
(*Serviciul pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale)
sau să-ți tragi tu însuți un glonț în gură.

Lidia ZADEH

POEMUL INVIZIBIL

Aș invoca ‘poemul invizibil’
Din lumea de hârtie și confetti
În forma lui constrânsă ilizibil
Sculptată de Alberto Giacometti

Un manuscris uitat într-o mansardă
Nemuritor cu glas imperceptibil
Ca holograma-visului brasardă
Matrița unui chip cioplit sensibil

Sonetul prim sau ultimul cadril
Cu pumnul tău tu glasul mi-l suprimă
Ești încă un croncănitor ostil
Și n-o să recunoști că faci o crimă

Rămân cu gust amar din toate astea
Și tu călău cuvântului dintâi
Puteam să duc o bătălie-n oastea
Artiștilor pe câmpul nimănui

Sau să rămân o umbră în uitare
Smerită pe altarul orișicui
Și-aș fi chiar asfințitul muzei tale

PARADA

O ultimă paradă fără glorii
Cu spectatorii triști și obosiți
Fac plecăciuni din șale scriitorii
Când te slăvesc și azi cam plictisiți

Vor defila prin ochii tăi poeme
Aplaudate-n gloatele din drum
Cu versuri aruncate de sisteme
În tomberoane mirosind a scrum

Ca un spectacol dintr-o amăgire
La care te visezi încoronat
E doar poveste dintr-o damblagire
De la-nceput și până peste cap

Îți trec prin ochi toți anii tinereții
Cu bune și cu rele cum au fost
Ca într-un secol năruit tristeții
Plini de regrete fără adăpost

Te-ai dăruit în viață ca valeții
Și versul ți-a fost casă din străbuni
Dar uite-acum când s-au trezit asceții
Iar s-a umplut spitalul de nebuni

Un ieri obscur învăluit în clar
Prin vremurile astea precursoare
Poeților ce scriu vers fără har
Ca farisei cu muze protectoare

Aș da silaba vorbei osândite
Când vicii și cartușe stau la pândă
Într-un declin de versuri erudite
Spre infinitul minus să o vândă

În strofele cu versul prefăcut
Durerea încă poate să respire
Plătim tribut poemelor din lut
În lumea libertăților martire

CATEDRALA

Trăiesc în autentic fără țară
Când pașii prinși în cerc sunt temători
Și silueta-mi ziduri înconjoară
Într-un altar ferit de prădători

Cu sufletul sătul de amăgiri
Pe buze obosite necuvinte
În stolul meu de triste amintiri
Mă împletesc cu aripi de cuvinte

Ți-am construit în gând o catedrală
Cu candelabre grele de cristal
Azi candelă arzând pe verticală
Lumină ca o rază pe metal

Și în oglinzi golite din altar
Ocean evaporat dintr-o poruncă
Năluca unei plaje fragmentar
De veacuri eșuată sub o stâncă

O mare aurită-n jurul ei
Când zeii mai veneau la țărm să-noate
Pe plajele vândute de atei
Acum aud doar valuri repetate

Dar uneori bat clopote de ceară
Într-un ecou trec cioburi de fereastră
Și văd din turla gândului de seară
Doar aripi dintr-o pasăre măiastră