Spații culturale nr. 6 (7)
Leacul
(fragment din ROMANUL CREȘTINĂRII)
Când am plecat din locul însemnat cu sufletul lui Chindea și m-am îndurat să deschid iarăși ochii și urechile, ce-mi fu dat să văd și să aud? Foșnetul sănătos al pădurii din ce în ce mai dese și copitele îmbălsămate ale cailor prin aerul mers! O mulțime de înscrisuri pâlpâiau pe frunțile copacilor, dar nu cred că tălmăceau muțenia oamenilor.
Se observa cât de colo că, apropiat de ținutul baștinei sale, episcopul însuși călca înstrăinat. Pricepuse? Pierduse orice speranță? Atunci de ce continua drumul? Doar ca să fie dus la un sfârșit?
După două popasuri, am ajuns la încă o mănăstire. O pustnicie, de fapt, al cărei adevăr numai eu îl cunosc. Fiindcă doar mie mi-au povestit bărbații aceia istoria lor. (Am sporit în preț fără să vreau și m-am câștigat.) Erau închinători ai lui Draco sau – ca să ne lămurim în privința termenilor – Asclepios, cel vechi sau cel nou; n-am putut să-mi dau prea bine seama. Fuseseră alungați hăt de departe, din cetatea Apulum, și nu de creștini – la aceștia se bucurau de simpatie, fiind folosiți ca medici iscusiți și ieftini ci de restul comunității, devenită peste noapte credincioasă habotnică și agresivă a Dianei, pe care o identificau sus și tare cu Soarta, de capriciile căreia sufereau și se temeau cei mai mulți. în zadar căutau ei, șerpașii, împreună cu doi-trei vraci bătrâni ce mai rămăseseră din seminția lui Deceneu, să convingă prin fapte că price vindecare se putea încerca pe pământ, tot cu mijloace divine dar mânuiri omenești, dianaticii [zănaticii] aceia, dovedindu-se fără minte, jertfeau și jertfeau unei grosolane voințe cerești, care, asemeni
voinței tiranilor, n-ar aștepta decât adulări și aplauze și n-ar oferi nimic concret. Dacă e să ne slujim de mătrăgună ori venin, arătau «mărunții» mei prieteni de ce să nu scoatem vâna lor de leac și să n-o îndreptăm contra părții lor de otravă? Până când vom înșela turmele, mânându-le să pască iarba rea și să se lase mușcate de vipere, cu iluzia mântuirii din senin?
Era, dar, nevoie de o casă, unde deținătorii științei celei vechi s-o distileze până într-atât, încât s-o facă nouă, cu noi inventare de plante, cu luarea cuvânt cu cuvânt a descântecelor, pentru împrospătarea avântului, căci doar se găseau îndrumări precise, fățișe, de ales-cules, și nu o flecăreală despre vreun spectru eteric. însă, oriunde încropeau o astfel de casă, pățeau rușinea de a și-o vedea numită «de nebuni». Cu toiagul colindei lor îndrăcite pe coclauri, trebuiau să se apere. Să-și salveze bunul adunat cu trudă, urât de atacatori, tratat drept vrăjitoresc, și totodată mădularele strângerii. Când făceau zi de sărbătoare, pentru a fi reușit să smulgă din ghearele morții cutare cioban bolind de ceva nedeslușit, poate dorul de veșnicie, poate numai de iubită, se trezeau bătuți cu pietre de săteni, dintre cei ce nu urcaseră niciodată la aer mai tare. Mai mult ca sigur că măritaseră demult fecioarele tânguitoare și trecuseră, confundându-le, la văduve! Cu asemenea inși, dragostea se consumă repede: la muchia patului! Or, ei, zece bărbați vrednici și în putere, juraseră și pe virtutea Dracenei de a se împotrivi siluirilor holbatului duce al rutului și pe cuminecarea ei cu vreun fecioraș sfios și palid, «spicul grâului». Iată de ce, băjenind din loc în loc, nu-și găsiseră sălaș decât unde munții se bat în capete și neamul care se adapă din sfânt izvor e compus aproape numai de păstori. Aici se stabiliseră. Alunecând chiar, un pic, pe panta prăpastiei.
Episcopul «meu» și Casianul (care s-a străduit să-i ispitească, lucrându-i cu știri destul de amănunțite și despre tradițiile medicinei getice, ca mai apoi să-l asmuță pe celălalt să-i ia ostatici sau cam așa-ceva) n-au aflat ceea ce eu, purtătorul de coamă, am ghicit îndată: anume că proasta inspirație de a se declara creștini avea un avers apărat cu strășnicie, în umbrișul căruia putea pătrunde doar un felcer de cai, ca mine.
într-adevăr, calul numit Dicomes, pe care-1 îndrăgisem în cursul călătoriei, lăturașul stâng al atelajului, suferea de o hibă ce mă înjosea pur și simplu. Tot căta într-o parte, nu către tovarășul său Socrate, ci spre afară, de unde-i venea, bănuiam, un duh de șchiopătare la copita din spate. I-o cercetasem cu luare-aminte încă din Schitul Bandiților și nu dibuisem nimic. Potcoava îi era bine prinsă, i se potrivea de minune, ca o încălțare pe care o porii nu de nevoie – și totuși poticneala continua neabătut. Am crezut că are arici și de aceea, la un popas, i-am pipăit și mângâiat chișița, și nu numai, ceasuri întregi, fără să descopăr vreo gâlmă și fără a obține semne de ușurare. O pornire «păgână» mi-a șoptit că, de vreme ce nu-i de găsit leac unei suferințe ascunse, trebuia sacrificat. Și mi-am pus în gând să-l fac pierdut, în sihlă sălbatică, fiindcă să-l omor îmi era milă. Așteptam doar prilejul să mărturisesc asta episcopului și, desigur, să ajungem într-un loc potrivit. Care, însă, nu se mai iveau, așa năzuros devenisem!
Un nou răgaz sosind, să mă ocup de bolnav, în sălașul ciudaților «creștini», m-am apucat de treabă, încolțit de o proaspătă speranță. Ce repede se preschimbă în deznădejde, căci animalul păru să sufere și mai rău, tocmai pe măsura aplicării prișnițelor mele. Dar vedeam din când în când că un «frate» mai tânăr, pe cât de înfoiat la față din pricina bărbii răsculate, pe atât de uscat la trup, ne tot dădea târcoale. în sfârșit, după ce probabil s-a asigurat că n-avea să ne tulbure nimeni, s-a așezat pe ciuci lângă mine, care eram la fel la coada calului, și a început să vorbească în getă. L-am ascultat cu neîncredere, însă curând am fost câștigat de ardoarea cu care cuvânta.
Amețit de aceasta și de cunoștințele sale, a căror valoare n-o puteam aprecia, am consimțit să încerce un leac de-al lor. Apoi m-a dus într-un hambar, unde am găsit doi tovarăși ai săi care, așezați pe lespezile unei vetre fără foc, cârpeau veșmintele de iarnă. într-o limbă necunoscută mie – ce înțeleg graiurile mai tuturor popoarelor din zona noastră, până la mările Egee și Adriatică -, poate o vorbire secretă inventată de dânșii, le-a spus ceva, l-a răspuns unul din aceia, dar celălalt scutura din cap a împotrivire, de unde am dedus că acela era șeful și refuza să-și rostească o îngăduință. Prietenul meu stărui câtva timp, în zadar. Se întoarse spre mine dezumflat. Atunci m-am înfipt în călcâie și le-am zis cam acestea:
Că nu știam ce aveau a-mi ascunde, însă căpătasem dreptul să mi se explice de ce o promisiune făcută, din proprie inițiativă, de un om al lor, nu mai putea fi ținută.
Și-i văzui foindu-se în mare încurcătură. Le lăsai o clipa de cugetare, iar mie una de răsuflare, după care am adăugat:
Că nu trebuiau să mă jignească, socotindu-mă nevrednic să păstrez un secret, fie și de iluștrii pe care îi însoțeam, deoarece, datorită împrejurărilor vieții mele, nu le împărtășeam credința și nici nu mă simțeam atras de ea, ba chiar…
– Noi o împărtășim; suntem soldații Domnului, creștini! – mă întrerupse cu suspectă grabă mai-marele. Și nu-i vorba de vreo taină pe care n-am vrea s-o afle ei, ori domnia-ta, ce ești păgân. Adevărul e ca nu ne stă la îndemână alifia făgăduită. Ar trebui să fie pregătită, dar este nevoie de mai multe zile, iar înalta domniilor-voastre solie pleacă poimâine.
– Vă las calul aici și-l iau la întoarcere. Dacă se înzdrăvenește. Dacă nu… Și așa nu ne mai e de folos; n-o mai duce îndelung pe picioare!
– Asta se poate – a admis «egumenul». Primim bucuroși.
M-am despărțit de ei nu prea convins, totuși, c-am să trec la acel pas. Mă asaltau nelămuririle și mă sâcâia bănuiala că voi fi tras pe sfoară, lucru la care am fost totdeauna foarte sensibil. Și nu mă domoleau scuzele celui ce mă stârnise și acum mă conducea, nici încredințările sale. Era cât pe ce să-l poftesc să mă scutească. însă un rest de bună-creștere m-a oprit și bine mi-a prins.
Căci prin «fratele» acela cu conștiința încărcată am aflat amănuntele mai sus povestite. Deși nu doar de la el. Iată cum s-a întâmplat:
în ziua următoare, pustnicii au cerut iertare episcopului, arătând că nu puteau cu toții să ne slujească, fiindcă, în obiceiurile lor neclintite, era tocmai vremea desțelenirii unor paragini pe care le ochiseră, ca să cultive mei în anul viitor, și unde se găseau sumedenie de rădăcini de dezghiocat, astfel încât, în clădărie, trebuiau să se îndepărteze cale de un ceas și să lucreze acolo până seara, întru prevenirea foametei și tratarea de lenevie a comunității. Rămâneau în gospodărie trei «creștini» și să nu se sfiască a le cere lor toate serviciile.
La aceste întortocheate explicații, diaconul cel iute de minte a făcut fețe-fețe, dar Teotim a răspuns: Sigur, sigur, să se ducă unde li-i treaba; de slujit sfânta solie se slujea și singură, măcar că în pierdere, lipsind u-i schimburile de vederi cu o ecclesie înțeleaptă (sic!) timp de o zi întreagă. Pierderea se dregea însă în parte, dacă misionarii înșiși… Și a propus celor doritori să-i însoțească pe «frați» la locul de muncă. După tonul întrebuințat, el nu era. Cu atât mai puțin Casianul și Gherman. Se țineau să delibereze în absența pricinașilor?
Ajutoarele gazdelor furăm, deci, eu, goții, popa Vasile cu slujitorul său, și-atât.
în răstimp, luasem o hotărâre în legătură cu calul (aveam să-l las) și primisem aprobarea episcopului, de aceea nu mai eram supărat. Aproape uitasem tărășenia și nu muream de curiozitate ori de dorința de a dezlega secretele sihaștrilor. Cu toate acestea, nițel indispus, după ce ni s-a indicat ce urma să făptuim, m-am dat, ca să zic așa, la o margine, alegându-mi un ditamai balaurul de dezgolit din pământ și m-am înverșunat să-mi istovesc puterile și să-i vin de hac până la prânz. Icnind și ștergându-mi sudoarea, nici nu știu câte ore să fi trecut, când mă pomenesc – cu cine credeți? – cu însuși tartorul cetei. Mă roagă să-mi iau o clipă de repaos, «că doar n-au intrat zilele-n sac», și-mi spune abrupt:
– Numele meu, iubite oaspete, este Marc Aulubista zis și Magistrul, și mă simt vinovat față de domnia-ta. Pentru ce? (Nu încetasem lucrul, ci loveam mai cu sete, când a căzut această întrebare, ce mă determină să ridic tâmpla.) Mai întâi pentru șiretenia pe care am fost silit s-o desfășor la sinceritatea atât de riscantă a învățăcelului nostru Diosig Bithi [Diosig al lui Bitu], apoi pentru neîncrederea pe care, din păcate, trebuie s-o sporim chiar între noi, necreștinii. Căci nu mai vreau să ascund – acum că s-a vădit că nu ne pui la încercare, ca iscoadă a episcopului (pe zei, cum oare se vădise?!) sau a acestui om nouă foarte primejdios, întrucât ascuțit la spirit, diaconul – faptul dea nu fi din tagmă. Mai ales că am dori să-ți cerem și sprijinul în cruda năpastă care ne paște.
Am aruncat cât-colo unealta și m-am apropiat de el, căscând bine urechile. însă oratorul meu se oprise și aștepta. Ce aștepta, o altă reacție?
-Nu întrebi ce năpastă, prietene care mă frigi pe jăratec – continuă, brusc dezamăgit.
– Cum să nu? Deși bănuiesc ceva, vorbește!
– Cred ca vom fi puși în lanțuri și turnați în cuști cu monogramul creștin, undeva la Marea cea Mare.
– Aha!
– Și mai cred că nu avem nici o mântuire, afară numai daca…
– Dacă ce?
– … Dacă luminăția-ta – prin urmare, iată-mă și persoană de vază! – nu ne vei accepta drept sclavi ai măriei-tale – căpătăm, deci, și rang princiar și mi se făcea a doua ofertă de a înrobi pe cineva! -, ajutându-ne să ne luăm tălpășița. (Zdronc!) Te-am aștepta într-un cuib convenit, să ne iei de acolo. Provoacă vreo răscoală sau urzește o stratagemă din care să fii în stare să învingi, îndatorându-ne pe viață! Fiindcă nu ne-a scăpat trecerea și respectul ce ai pe lângă căpetenia ostașilor și autoritatea asupra acestor barbari de goți.
– Magistre – mi-am ieșit din fire -, ți-ai pierdut mințile?
– Poate, dar ce să fac?! Leacul disperării l-am găsit, noi ăștia care-am lecuit de toate, în mai multe rânduri și de fiecare dată îl irosim. Când ni se pare a-l ține mai strâns, vine câte o furtună și ne pune pe fugă. Nu mai știu, el sau noi fugim. Astfel…
– Calul meu nu de disperare suferă.
– Calul domniei-tale va fi teafăr la noapte.
– Asta mai zic și eu minune!
– ÎI vei duce în luminișul de colo – și-mi arătă cu mâna o poiană de pe versantul dealului vecin, la vreo trei sute de pași – odată cu amurgul și-1 vei părăsi, întorcându-te. în zori, îl vei avea în adăpost, împreună cu Diosig. Lui să-i dai un răspuns la cele propuse de mine, drept răsplata.
– Și dacă, nerecunoscător, vă înșel?!
– Cum îți va fi voia! Cum te vor sfătui zeii, de mai cinstești vreunul!
Și a plecat.
Se înțelege că neașteptatele propuneri m-au aruncat în cea mai cumplită nerăbdare. M-am hâit de muncă
până seara, respingând cea mai mică îmbucătură din ce-mi oferiră pe la amiază, și, ajungând în tabără, m- am furișat la staulul improvizat, spre a-mi mângâia bidiviul și a-1 trage către tărâmul fermecat. Dacă soseam prea târziu! în sfârșit, punând piciorul pe plaiul desemnat, mai greu de atins decât crezusem, și nezărind țipenie de om, mi-a fost anevoie să mă despart sau, ca s-o spun pe șleau, m-am decis la o viclenie. Anume, m-am dosit prin apropiere și am pândit cu tot zelul. Calul s-a apucat să pască din iarba grozav de înaltă, verde, păstoasă. Curând, mi s-au împăienjenit ochii de concentrare, dar m-am înțepat cu ce aveam la îndemână: cu spinii tufișului. O negură mușcă din marginile poienii și îmi simții gâtlejul uscat. Țărâna era jilavă sub mine și începui să tremur. Pe urmă, mă cuprinse o moleșeală și mi se făcu bine. M-am gândit că demult mă desprinsesem de… Și m-am înfiorat (puteți pricepe?) că întunericul mă învelea ca o cergă plăcută, groasă, în casa părintească. Să fiu oploșit în așa fel și să… Pământul să se cocolească sub mine și să nu mă glodească! Și să nu mai am nevoie de stele, să-mi fie indiferentă prezența lor… Să lucească un astru incomparabil mai viu în lăuntrul… Iar viața să curgă liniștit, cabrându-se doar, ușor… Un nechezat slab îmi răsună în urechi și tresar: ațipisem. Regret scurta moarte, însă mă înalț iute în capul obișnuitelor oase. Cu neputință să văd ceva. Totuși, foșnetul cumva șchiopătat îmi dă de veste: venit-a clipa! Mă iau după, pitiș. Tai o rază pe care n-am vreme s-o iscodesc de unde cade, mă împiedic de un vreasc, poate sărit din propria-mi umbră, mă înspăimânt, îmi revin, pornesc din nou. Mă izbesc de un copac, mi se pare a fi pierdut toate sensurile, dar tălpile regăsesc singure calea. Aud im tropot. De fapt, e pas așezat și bătăile inimii îl întețesc. Așa cresc patimile la curțile minții omului, ca sa devină de nerecunoscut simpla scurgere a timpului? Mă îndoiesc de puterea trupului de a birui încremenirea momentului, de mușchii și încheieturile mele nedezmințite, nelăsate de obicei în apatie. însă în joc se află neastâmpărul sufletului, pe care n-am învățat încă să-l strunim. Vom învăța în câte mii de ani? S-ar spune că abia atunci vom învinge, tatonând dăinuirea, când am surprinde saltul picăturii de rouă în firul de nisip și reflectarea luminii în amândouă. Numai răbdarea răscumpără chinurile limitării.
In orice caz, pe mine divina reținere m-a răsplătit. Peste o clipă cât veșnicia, eram daimonul care trage cu ochiul, cu urechea, nările, gustul omului (căci mestecam în neștire o crenguță de brad) la misterele Creației, din mijlocul căreia se ițea un cal. Dar despre astea mai bine să tac și să mă duc la culcare!
Soarele și ochiul
(fragment)
După o lună petrecută în spitalul militar din F., unde i se montase o placă de argint pe craniu, iar o comisie de medici îl declarase inapt pentru front, Nicodin fu demobilizat și trimis acasă după ce fusese înaintat la gradul de sergent și decorat cu mai multe ordine și medalii românești și germane.
Maiorul Ionescu, comandantul companiei, i-a adresat câteva cuvinte în careul din curtea regimentului, mulțumindu-i pentru curajul și dârzenia dovedite în timpul luptelor, ordonându-i să se întoarcă acasă și să se abțină în orice împrejurare de a intra în conflict cu viitoarele autorități civile, dar mai cu seamă, să fie foarte prudent și chiar să evite pe cât posibil, pe ostașii trupelor sovietice, spunea el, care se vor comporta ca veritabilă forță de ocupație, ce va influența în mod hotărâtor viitorul politic și economic al României.
Urcă cu greu în trenul ce avea să-l poarte cale de patru stații spre orașul R. și cum ajunse în gara prea mare pentru micul oraș, îndată grăbi pasul ocolind cu grijă băltoacele, dar și cadavrele desfigurate și urât mirositoare ale nemților. Mergea la întâmplare, când pe o stradă, când pe alta, neștiind ce să privească: clădirile cu pereții ciuruiți de gloanțe, zecile de cadavre împrăștiate pe caldarâmul străzilor, fețele triste și de cele mai multe ori cuprinse de spaimă ale rarilor trecători sau tancurile înnegrite de fum și cu șenilele distruse, care tronau, ici-colo pe străzi, locul preferat dejoacă pentru copiii scăpați de sub supravegherea părinților. La prima vedere, toate acestea compuneau tabloul lugubru al primei zile de prezență a trupelor pe teritoriul orașului. Era a treia zi după întoarcerea armelor împotriva Germaniei, iar, în urma acestui act, din inamici, sovieticii deveniseră aliați, dar, în ciuda noului statut, în multe cazuri zelul lor producea efecte colaterale în rândul populației civile.
Recunoscu ușor atelierul de turnătorie unde lucrase ca ucenic înainte de a fi încorporat și trimis pe frontul rusesc, însă mult mai greu descoperi locul unde se afla bancul său de lucru pe care modela piesele ce aveau să fie turnate din fontă.
Umblă mult printre grămezile de oale și cancioace, printre mormanele pietrificate ale amestecurilor de formare, dar locul unde lucrase el
nu-l găsi. îi păru rău că nu lăsase în grija cuiva uneltele sale de lucru meșterite dintr-un otel special, inoxidabil. Se mulțumise să ungă cu vaselină galben-verzuie lanseta, troila, ștramfurul și pilotul, pe care apoi le înfășurase în salopeta sa îmbâcsită de pulberi de grafit și arsă ici-colo de scânteile iscate de metalul topit, ca să le ferească de umezeală și rugină, legase pachetul de jur-împrejur cu o sârmă zincată, după care îl așezase între perete și piciorul bancului în așa fel încât să nu poată fi observat de nimeni.
Scotoci toate ungherele, cercetă zidul lângă care altădată erau așezate bancurile din scândură de brad, dar nu-și găsi uneltele și asta îl îndârji și mai mult. Intră în locul unde încă mai stătea în picioare cubiloul cu hublourile deschise și cu jgheabul de scurgere plin de magma neagră și sticloasă a zgurei. Nicodin crezuse că în încăperile atelierului cu ușile sfărâmate și geamurile sparte, nu va întâlni de om, dar zgomotul pașilor săi și mai cu seamă la sunetul strident al fiarelor aruncate de el în timpul căutărilor febrile, unul după altul ieșiră din spatele cubiloului câțiva oameni numai în zdrențe și cu fețele speriate. Erau foști pușcăriași cărora rușii le deschiseseră porțile închisorii de vis â vis; Nicodin nu-și pierdu cumpătul și îndată le făcu un semn liniștitor cu mâna spunându-le că el venise aici nu cu scopul de a le face vreun rău, ci de a-și revedea locul unde trudise din greu câțiva ani. Oamenii zâmbiră încrezători și se retraseră în vechile locuri. Tânărul își reluă căutările găsind în cele din urmă pachetul cu unelte sub un valde plasă de sârmă. Era evident că cineva, după desființarea atelierului, cotrobăise prin încăperi, distrusese bancurile, furase scândurile și grinzile, găsise pachetul la locul lăsat de Nicodin, dar n-avusese timp să-l ia, nici să-l lase în locul acela. îl abandonase pur și simplu în încăperea unde se afla cubiloul. Nicodin luă pachetul, abia stăpânindu-și lacrimile de bucurie și părăsi atelierul, în stradă se alătură unor grupuri de oameni guralivi care se grăbeau, cu găleți în mâini, spre depozitul de vinuri din strada Basarab Voievod, unde, nu de mult timp, se auziseră rafale de arme automate, semn că rușii descoperiseră, în subsolul imens și răcoros, zeci de butoaie uriașe de lemn de stejar pline cu vin din soiuri nobile și vechi de câțiva ani.
Aici se întâlni pentru prima dată cu ostașii ruși. Unii dintre ei ieșeau bălăbănindu-se, clipind des din ochii mici, având uniformele stropite din belșug de vinul care țâșnea cu presiune din găurele lăsate de gloanțe. în curtea depozitului, dar mai cu seamă în subsol era o forfotă de nedescris. Rușii, cu automatele la gât, iar câțiva și cu ceasuri de masă atârnându-le pe pieptul umed și înțesat de decorații, alergau, împleticindu-se, de la un butoi la altul, își vârau capetele sub jeturile de vin, apoi ieșeau în curte, la soare și se puneau pe cânt și joc într-un ritm îndrăcit.
Nicodin observă cu mirare că soldații, deși beți turtă, se purtau cu blândețe față de bărbații și femeile veniți cu gălețile să ia vin, invitându-i să se grăbească: „Ckopey, ckopey!” strigau, unii chiar repezindu-se să dea o mână de ajutor femeilor, umplându-le gălețile. Era pentru prima dată, de la trimiterea lui pe front, când Nicodin vedea o asemenea barbarie și în sinea lui o dezaproba, cu toate că la ea participau și localnicii. Cât despre patronul depozitului, un evreu antialcoolic convins, nimeni nu știa nimic. Se zvonea că ba stătea ascuns în podul morii de peste drum, ba că părăsise orașul în chiar noaptea intrării rușilor în oraș. Asta era tot și nimeni nu se sinchisi să-i dea de urmă. Cum, de altfel, nimeni, nici chiar el, nu schiță un gest când, după o vreme, vinul scurs din butoaie trecu de capetele soldaților, înecându-i. Localnicii, în număr din ce în ce mai mare, care nu mai apucaseră să-și încarce gălețile cu vin, o luau îngroziți, fie spre casă, fie o porneau spre alte străzi cu depozite de mărfuri dinspre care se auzeau, din când în când împușcături, așa că Nicodin rămase singur, năucit de dezastrul la care asistase, simțind, din ce în ce mai pregnant, în nări izul puternic de alcool pe cale să-i invadeze plămânii, sângele și creierul.
Își zise, fără să stea prea pe gânduri, că cel mai bine ar fi să se îndrepte spre casă. Pe parcurs fu nevoit adesea să ocolească patrulele rusești, care controlau intersecțiile și clădirile publice mai importante. Răsuflă ușurat când casa părintească având aceiași pereți scunzi și albi, cu ferestre mici și niciodată vopsite. Străduța nepavată avea urme adânci de roți de căruță și copite de cal, întocmai ca pe vremea copilăriei. Apropiindu-se fără grabă de poartă o văzu căzută-ntr-o parte spre curte, ținându-se numai în balamaua de sus. Starea ei jalnică îi trezi în suflet o ușoară tristețe. Oftă adânc și intrară în curte, întâi dădu ocol casei. Curtea era pustie. Cotețul păsărilor, dar și cușca țuguiată a câinelui erau goale. Lângă ușă zăcea scorojită și desfăcută din cataramă o curelușă prinsă de lanțul lung ce se prelungea până la poartă. O lacrimă fierbinte, usturătoare, îi încolți în coada ochiului. O lăsă să se prelingă încet, încet de-a lungul nasului. înțelese, nu fără strângere de inimă, că bietul animal murise de bătrânețe și că tatăl său sau poate altcineva îl îngropase în spatele gospodăriei pe care o apărase cu devotament mai bine de cincisprezece ani.
Nicodin păși mai departe pe aleea ce ducea spre chiler, presărată cu bucăți mici de cărămidă arsă și
mărginită de tufe scunde de merișor. Apăsă pe clanță și deschise fără grabă ușa, dând-o de perete. Trecu pragul și nu găsi pe nimeni. Un puternic iz de lut amestecat cu balegă de cal îi năvăli în față, semn că podeaua fusese lutuită de curând și nu se uscase îndeajuns. înaintă și aruncă, prin geamul ușii din față, o privire înăuntru. Ceea ce văzu îl îngrozi: pe patul din cameră, îmbrățișate strâns, plângeau înăbușit cu rochiile sfâșiate, ridicate mult peste coapse, două femei. Le recunoscu numaidecât, erau mama și una din surorile lui. în stânga patului doi soldați ruși își ridicau cu mișcări încete pantalonii. Bărbatul cercetă cu privirea întreaga încăpere: rușii, înainte de a tăbărî pe cele două femei, își abandonaseră armele rezemându-le de perete, aproape de tocul ușii. Fără a sta mult pe gânduri, cu agilitatea-i de toți camarazii de arme, se strecură prin ușor crăpată, apucă una din arme și cu numai două apăsări pe trăgaci îi lăsă pe ruși fără suflare. La auzul împușcăturilor femeile se ghemuiră și mai mult una în alta, fără să vadă cine a tras.
Nicodin lăsă arma lângă cealaltă și cu mișcări rapide scoase în curte cadavrele rușilor, făcu o scobitură destul de largă în șira de paie, din fundul îndepărtat al curții, le introduse acolo cu capetele înainte, astupă intrarea și dădu foc din mai multe părți. Apoi aruncă armele în fundul latrinei din curte, după care se așeză pe un butuc și privi adâncit în gânduri, cu o durere surdă în suflet, imensul rug spre care nu se grăbea nimeni să-l stingă. Nici vecinii și nici autoritățile. Când ploaia măruntă și rece se lăsă spre oraș, apele purtară cenușa neagră spre șanțul străzii, sub privirile fixe ale lui Nicodin. Bărbatul, ud până la piele, nu se gândea nici acum încotro să se îndrepte. Așa îl găsi taică-său, spre seară, când se întoarse de la fabrica de țigarete, unde lucra. Bătrânul se aplecă și-1 îmbrățișă cu bucurie, dar văzându-1 ud și aproape inert, pricepu că ceva nu-i în regulă cu băiatul și cu mare greutate reuși să-1 târască până în casă. Aici, maică-sa și soră-sa care nu-și mai reveniseră din coșmarul prin care trecuseră îl priviră ușor stânjenite, aducându-i în grabă lenjeria de corp, mirosind puternic a naftalină, ajutându-1 să-și schimbe hainele ude. Femeile nu îndrăzniră să-1 întrebe nimic, numai tatăl său sporovăia întruna, bucuros că i se întorsese băiatul teafăr acasă.
Pe masă fusese pregătită o farfurie de varză cu carne de rață. Bătrânul turnă în două pahare dintr-o sticlă pe eticheta căreia erau desenate mai multe spice care îmbrățișau cu mustățile lor galbene și ascuțite cuvântul Secărică. Ridică paharul din fața sa și îl ciocni cu cel din dreptul băiatului, urându-i bun venit acasă și dădu pe gât întreg conținutul, scoțând un sunet prelung specific celor ce obișnuiesc să bea tărie, după care șterse cu dosul palmei buzele umede și îngălbenite de fumat.
Băiatul privi nepăsător mâncarea și băutura. De două zile nu mai mâncase aproape nimic dar nu se atinsese nici de mâncare, nici de băutură. Presimțea că dacă ar face-o, ar vomita-o imediat. își cuprinse între palme capul, ținând coatele pe masă și privi undeva în gol.
Femeile părăsiră încăperea, găsindu-și de lucru prin odaia de alături. Bătrânul, în schimb, își mai turnă un pahar de secărică, își aprinse o țigară și începu să vorbească despre război. Zicea el că, dintotdeauna, războaiele, cu toate imensele nenorociri pricinuite milioanelor de oameni, au avut și au partea lor bună, aceea că aduc, după revenirea la starea de pace, progresul, civilizația bunăstarea și de cele mai multe ori câștiguri notabile în planul democrației. Cu un entuziasm reținut se referi la faptul că românii nu au de ce să se teamă fiindcă armata sovietică a adus odată cu eliberarea țării și un suflu nou și că mulțimea săracă va ieși pentru totdeauna din starea de mizerie în care se zbătea de secole și-și va lua soarta în propriile mâini. De lucrul acesta se vor ocupa comuniștii care câștigă tot mai multă aderență din rândul păturii sărace a populației de la orașe și sate.
Ajuns aici cu perorația sa, bătrânul declară că a intrat și el de curând la comuniști și drept urmare, nu peste mult timp viața întregii familii își va schimba în mod radical cursul datorită civilizației și bunăstării. In concluzie nutri speranța că generației fiului său îi revenea misiunea de a schimba în bine fața țării. Nicodin își asculta cu îngăduință tatăl, încercând să-1 înțeleagă, dar găsi cu totul nepotrivită abandonarea ideologiei țărăniste – fiindcă tatăl său fusese membru al partidului țărănist – și trecerea peste noapte la comuniști. Nici măcar nu vru să-și închipuie că pentru asta luptase el pe front. Rușii îi sfărâmaseră țeasta, iar acum trebuia să le îmbrățișeze ideologia, așa cum dorea bătrânul său tată? Nu! Asta niciodată! în adâncul sufletului său se simțea că nu numai mama și sora sa fuseseră bestial pângărite, ci și întreaga sa ființă și drept urmare, se hotărî să nu abandoneze lupta începută pe frontul rusesc.
Se ridică de la masă și părăsi încăperea, trântind ușa de perete. într-un târziu, spre miezul nopții, îl găsiră chircit lângă cușca țuguiată a câinelui, cu lanțul acestuia strâns în pumn. Leșinase. Trupul lui ardea ca fierul încins.


