Literadura nr. 30 (6)

Rodica BRETIN

POVESTE DE PE STRADA MAIAKOVSKI

Cine îşi mai aminteşte cum arătau sifoanele prin anii ’60? Mersul cu ele la umplut nu era o treabă de copil, însă cei zece ani împliniţi îi aduseseră lui Ică această responsabilitate. N-a trebuit să mă milogesc decât un pic şi m-a luat cu el, deşi eram fată şi cu trei ani mai mică. Era singura sifonărie de pe strada Sadoveanu, de-asta găseai întotdeauna coadă acolo. Aparatul de umplut sifoane, o măgăoaie din metal, cu roţi ca de bicicletă, curele de transmisie, buloane şi picioare îngropate în cimentul podelei, ocupa jumătate din dugheană. Înăuntru mai încăpea doar femeia în halat albastru şi doi-trei clienţi. Restul aşteptau pe trotuar, în susul sau în josul străzii, ca un indicator uman ce îşi schimba zilnic direcţia, către strada Republicii sau către Palatul Telefoanelor.
Lui Ică nu îi plăcea să fie trimis cu sifoanele, mai ales partea în care trebuia să aştepte; de-asta primise să îl însoţesc şi chiar îmi îngăduise să car unul, pe cel fumuriu, cu gâtul arcuit, prelung ca al unei lebede de argint. Cum nu era sfârşit de săptămână şi nici nu se întrevedea vreo sărbătoare la orizontul zilelor, coada nu era mare. Am înaintat repede până în dreptul vitrinei, de unde aşteptatul devenea interesant. Prin marele geam vedeam bine ce se întâmpla înăuntru.
Femeia în halat albastru lua sifonul, îl vâra într-un manşon croit parcă dintr-o cămaşă de zale, apoi îl răsturna, aşezându-l între fălcile metalice. Din cea de sus veneau două tuburi, unul cu apă, altul cu bioxid de carbon; jetul se lovea de pereţii de sticlă, iar nivelul lichidului începea să crească. La un moment dat femeia apăsa pe un buton, oprind aparatul, apoi smulgea sifonul din locaş, îl scotea din manşon, i-l dădea omului să îl pună în plasă şi îl lua pe următorul. De unde ştia exact când să taie şuvoiul? Dacă umplea butelca sub presiune prea puţin, clientul era nemulţumit şi trebuia să o pună iarăşi în aparat. Dacă depăşea o linie nevăzută, atunci… Câte istorii nu auzisem despre sticle care explodaseră, împroşcând cu cioburi în jur! Când am văzut într-un film de război nişte artificieri ce dezamorsau o bombă, mi-am dat seama că sifonăreasa asta făcea, opt ore pe zi, pe un salariu de nimic şi fără spor de periclitate.
Sticla sifoanelor era groasă, manşoanele aveau plasa de sârmă dublă, iar angajatele căpătau repede experienţă. Totuşi, accidente se mai întâmplau. Era ca-n filmele de groază: monstrul o să vină, ştiai asta – dar nu şi când, nu şi cum. Pentru mine, umplutul sifoanelor a fost primul thriller înainte să calc vreodată într-o sală de cinematograf.
Când mi-a venit rândul, mi-am ţinut fără voie răsuflarea; mă uitam ba la butelca fumurie în care apa acidulată creştea văzând cu ochii, ba la tijele, roţile şi pistoanele aparatului ce duduia şi vibra. Femeia mi-a pus sifonul în plasă, cu grijă, ca pe o bombă cu explozie întârziată. Nu s-a întâmplat însă nimic şi – uşurată, dezamăgită? – am pornit alături de Ică pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la taţii şi bunicii lor.
Pe strada Lungă, unde locuiam cu ai mei, în spatele fiecărei casei începea o curte cu alte clădiri înşirate de o parte şi de alta a unei alei pietruite; urma o portiţă din lemn, apoi încă o curte, mai mică, iar câteodată o a treia din care muşchiul verde al unei grădini se căţăra pe dealul Făgetului. Cele mai multe case de pe Sfântul Ioan aveau faţadele parcă trase la indigo: mansarde cu ochiuri de geam abia mijite sub un acoperiş cu solzii ţiglelor înnegriţi de ploi, trei ferestre la etaj – cu eternele muşcate revărsându-se din jardiniere –, şi două la parter, umăr la umăr cu poarta.
Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să-mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă“. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit doar privirea lasă, vorbim noi mai târziu! De fapt, nu-l certa niciodată – era prea ocupată pentru asta. Ca astăzi, când era zi de ceai, nu ştiu de ce îi zicea astfel, fiindcă mătuşa îşi servea invitatele cu orice altceva: cafea, dulceaţă, bezele sau cu limbi de pisică, nişte batoane de fursec trase în ciocolată.
Tanti Iolanda avea o mulţime de prietene, pe care învăţasem să le recunosc după ziua când veneau în vizită. Azi era joi şi, înainte să trecem pragul sufrageriei, am ştiut pe cine vom găsi acolo. Puşa tocmai spunea ceva, iar celelalte au râs, Gina scuturându-şi brăţările de argint, Helga numai din colţul buzelor, să nu i se strice masca de fard. Gina şi Puşa arătau ca-ntotdeauna, însă Helga, brunetă de obicei, avea părul de aur alb. Se întâlnise cu o fantomă, încărunţind de la sperietură? Nici vorbă, se oxigenase înadins ca să semene cu Marilyn Monroe, m-a lămurit vărul meu în şoaptă. Dacă nişte englezoaice ar fi conversat despre vreme şi cursele de cai, doamnele din Ardeal îşi împărtăşeau ultimele noutăţi mondene, dornice să afle totul despre oricine era cineva în oraşul lor.
Când eu şi Ică ne-am aşezat la măsuţa noastră, unde jucam de obicei ţintar, prietenele mătuşii îşi luaseră deja bărbaţii la forfecat – tot un joc, dar de oameni mari. Niciodată nu mi-a fost limpede dacă se lăudau cu soţii lor ori se plângeau de aceştia. Al Puşăi era director la Hidromecanica, al Helgăi profesor, dar amândouă erau invidioase pe Gina care pusese mâna pe un responsabil de Alimentară. Şi ce erau salariile celorlalţi, cu prime ori meditaţii cu tot, faţă de ce se putea vinde pe sub tejghea? Una peste alta, cei trei erau nişte bărbaţi ajunşi, fiecare. Însă nevestele, care nu lucraseră vreo zi în viaţa lor, nu auziseră proverbul „nemulţumitului i se ia darul“.
Una avea probleme cu menajera, alta cu guvernanta, a treia s-ar fi vrut scoasă la restaurant în fiecare zi, iar toate visau excursii în străinătate, măcar la sârbi sau bulgari, dacă la Paris n-aveau şanse. Până atunci alergau între croitoreasă, manichiuristă şi coafeză, ceea ce le ocupa tot timpul.
În loc să le ţină isonul, tanti Iolanda vorbea puţin sau deloc despre soţul ei. Deşi era un avocat bun – altfel cum de nu pierduse vreun proces? – unchiul Traian nu îşi alegea clienţii după carnetul de CEC, iar uneori îl lăsa să aştepte pe un barosan cu portofelul doldura de hârtii albastre, primind înaintea lui un amărât venit de la ţară, îmbrăcat ca vai de lume, cum vedeai destui pe treptele tribunalului. Toţi cei cărora colegii lui din Barou le trânteau uşa în nas, veneau la el ca la Mecca, orice pricină ar fi avut, încredinţaţi că o să-i scoată din necaz. Cum la avocat şi doctor nu se bate la uşă cu mâna goală, îi aduceau ce puteau: un burduf de brânză, o damigeană cu vin, un coş cu ouă. Unchiul nu le ceruse, dar nici să le refuze nu putea – oamenii s-ar fi întors în satele lor cu îndoiala în suflet.
Mătuşa împărţea cu prietenele ce primise, pe principiul dar din dar se face rai, ceea ce nu le împiedica s-o privească de sus ori să o sfătuiască de bine cum să îşi împingă soţul de la spate – puţină ambiţie n-a omorât pe nimeni! Ele nu şi-ar fi stricat unghiile spălând vase ori, mai rău, grăsimea de pe tigăi cu Tix, un strămoş al Axionului care scrâşnea ca nisipul. Însă Iolanda nu punea la inimă nici compătimirea, nici sfaturile prietenelor. Făcea curat singură, fără să i se pară o corvoadă, iar în casă toate erau la locul lor ca într-o farmacie. Nici bucătăreasă nu voia; îi plăcea să gătească pentru bărbatul ei şi pentru băiat, pe care-l răsfăţa cu toate bunătăţile. Ştiu sigur, fiindcă tort Doboş – cu cremă de ciocolată, bucăţi de caramel, nuci şi fistic – ca la ea n-am mai mâncat nicăieri, niciodată.
Mătuşa îşi iubea soţul aşa cum era, nu destul de ambiţios şi răzbătător după gustul unora. Un singur lucru încercase să schimbe la el: felul cum se îmbrăca, cu costume cumpărate de-a gata, nu făcute de un croitor sau aduse de dincolo, cum i-ar fi stat bine unui avocat. Purta un rând de haine până se toceau, dacă se simţea confortabil în ele. Jachetele şi pantalonii de la Confecţii n-arătau chiar ca uniformele din China, dar nici prea departe… Bărbaţilor nu le păsa, însă femeile tresăreau de parcă le înţepase o viespe când vedeau modelul rochiei lor pe stradă.
Unchiul nu se credea mai presus decât alţii şi nu îi plăcea să iasă în evidenţă. Îşi scotea pălăria să răspundă la salut, purta cravată doar la Tribunal, iar când se dădea ceva la Alimentara – era un eufemism, fiindcă departe de a fi gratis, orice se cumpăra cu bani, cu nervi, cozi şi îmbrânceli –, stătea în rând ca toată lumea, fără să îşi piardă răbdarea. Dacă uleiul sau untul se terminau chiar în faţa lui, nu lua asta în tragic. Erau ale vieţii valuri şi nu îi clătinau barca, aşa cum cicălelile mătuşii nu l-au putut convinge să îşi schimbe stilul vestimentar.
Cum vărul meu era mai atent la pălăvrăgeala doamnelor decât la joc, una-două făceam moară şi câştigam partida. Pe ultima n-am apucat. Mi-a făcut semn să ne eclipsăm de acolo, iar eu n-am stat pe gânduri. Prima oară mă tândălisem, mare greşeală! Prietenele mătuşii aveau un ritual de plecare ce se lăsa întotdeauna cu sărutări pe obraz, întâi între ele, apoi cu cine izbuteau să prindă, aşa că tăbărâseră pe mine, doar eram de-a casei, verişoară, soră, nu conta. Şi-au luat la revedere atât de temeinic încât mi-au trebuit câteva şerveţele să mă şterg de ruj… De data asta m-am strecurat afară din sufragerie odată cu Ică, iar el a închis repede uşa după noi. Cel de-al şaselea simţ nu-l înşelase: dincolo am auzit scaune hârşâite pe parchet, glasuri amestecându-se cu pupături zgomotoase – scăpasem ca prin urechile acului.
Vărul meu se oprise în dreptul unei ferestre, unde a rămas tăcut şi nemişcat. După un timp m-am dus să văd ce se petrecea afară atât de interesant încât uitase de mine.
– Era un brad acolo…
Ştiam ce vrea să spună, aşa cum am înţeles că n-aveam înaintea ochilor aceeaşi privelişte. În locul hotelului Aro nou, cu opt etaje albe, cu ferestre strălucind în soare şi zugrăveala abia zvântată, Ică vedea o imagine din trecut: o casă veche, o curte, un copac falnic ce privea de sus acoperişurile din jur – toate fuseseră acolo şi nu mai erau. Nenorocirea, cum o numise o dată, se întâmplase pe vremea când el mergea la grădiniţă. De-a lungul anilor îmi povestise câte ceva, unele lucruri le aflasem de la alţii şi, până la urmă, am reuşit să pun totul cap la cap.
Pentru cei de pe Vladimir Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, 1961 fusese la fel ca anul o mie pentru Europa Medievală. Nu chiar sfârşitul lumii, doar al uneia dintre străzile din Braşovul vechi, pusă pe lista neagră. Nimeni nu rostea cuvântul demolare, nici măcar în şoaptă, aşa cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului sau de moarte la căpătâiul unuia gata să îşi dea duhul. Însă o negură ameninţătoare se lăsa tot mai greu peste clădirile condamnate, aşternându-şi cenuşa în inimile oamenilor. Locuitorii din Pompeii ar fi simţit acelaşi lucru dacă erupţia Vezuviului era vestită din timp de Oracole – nişte buletine de ştiri al Antichităţii.
Şi, la fel ca strămoşii lor romani, locatarii de pe strada Sfântul Ioan n-aveau cum să îşi schimbe soarta. Unii îşi îngrămădiseră deja lucrurile de trebuinţă în valize de carton, pregătiţi să lase restul în urmă: amintirea unor vremuri mai fericite, icoane pe lemn sau sticlă, tablouri de nuntă ale bunicilor şi mobile masive, din lemn sculptat. Ultimele nu încăpeau în apartamente de bloc ori în cămine de nefamilişti – partidul avea grijă de toţi, nu? Şi toţi aşteptau cu sabia lui Damocles deasupra capului ordinul de evacuare, apoi artificierii, buldozerele şi muncitorii cu târnăcoape care să prefacă strada într-un morman de moloz. Până la urmă „dracul n-a fost chiar atât de negru”, ar fi spus bunica. Excavatoarele au muşcat numai dintr-un sfert de stradă, iar partea numerelor cu soţ, unde locuiau şi părinţii lui Ică, a scăpat nevătămată. Pe cealaltă parte însă, destule case au fost răzuite ca să facă loc hotelului la care ne uitam acum.
Cum am spus, vărul meu nu vedea faţada noului Aro, ci curtea de vizavi, unde se înălţase odinioară un brad cu rădăcini mai adânci decât fundaţiile caselor vecine, în jurul căruia se juca împreună cu ceilalţi copii: Radu, Miţă, Ioana şi…
– Ţi-am zis cum m-am murdărit rău de tot? Pe atunci, mama obişnuia să mă îmbrace ca pe Micul Prinţ.
Se întâmplase înainte să fiu eu pe lume – ceea ce mi se părea tare ciudat. Am alungat însă gândul, atentă la ce auzeam. Ică se pricepea la vorbe, le aşeza frumos, semănau cu nişte borne pe o şosea care nu ştiai unde duce, dar începea să îţi placă drumul.
Era prin 1958, iar coşmarul demolării nu bântuia încă somnul locuitorilor de pe strada Maiakovski. La cei trei anişori ai lui, Ică ieşea pe poartă de mână cu părinţii sau numai cu mama, înţolit ca un dandy, întotdeauna în alb şi cu pantofiori de lac, de parcă era duminică în fiecare zi. Haina îl face pe om, credea cu tărie tanti Iolanda; dacă pe tată nu reuşise nicicum să îl convingă, măcar fiul să atragă privirile admirative ale vecinilor! Pe mine nu m-ar fi oprit un amănunt ca rochiţa cea nouă să mă urc pe tomberoane sau să mă tăvălesc în iarbă, dar vărul meu se ferea de murdărie precum pisica de apă, să n-o supere pe maică-sa.
În ziua aceea ninsese, era prima zăpadă din noiembrie, neaua se aşternuse peste tot, curată şi scânteietoare, dar nu mai albă decât costumaşul de flanelă în care Ică a ieşit în stradă, lăsat la joacă de unul singur pentru întâia oară. S-a dus drept în curtea de vis-a-vis, cea cu bradul, unde patru băieţi şi două fete se bulgăreau printre anvelope de maşină şi camere de bicicletă găurite, aruncate de-a valma de la atelierul de vulcanizare. Când l-au văzut pe băieţelul ce se apropia de ei, vesel şi încrezător, ceilalţi copii şi-au zis: uite inamicul! Pe el!
Toţi s-au apucat să dea cu bulgări în noul venit. Ică a aruncat şi el înapoi cu zăpadă, bucuros să fie luat în seamă, ca să se pomenească bombardat din toate părţile. Gluma se îngroşase şi, trăgându-se de-a-ndăratelea, s-a împiedicat şi a căzut în jgheabul unde se spălau cauciucurile – o zeamă de noroi amestecat cu ulei, păcură, gudron şi motorină, sub un strat subţire de nea – şi acolo a rămas, urlând ca din gură de şarpe. Copiii au şters-o care-ncotro, speriaţi de ce făcuseră, iar tanti Iolanda a ieşit în fugă, doar în capotul de diftină şi papuci de casă. L-a scos din copaia cu smoală, murdar până şi pe faţă, de parcă era un pui de drac. Nici măcar Dero, detergentul-minune, n-a reuşit să scoată negreala din costumaşul care a ajuns în lada de gunoi.
– În orice rău e şi-un bine. De-atunci am scăpat de uniforma albă.
Ică era îmbrăcat cu pantaloni gri şi cămaşă bleumarin. Nu purta decât culori închise – acum pricepeam de ce. Tot aşa, nu-l văzusem cu trotineta ori cu bicicleta ca pe alţi băieţi. După întâmplarea aceea, el şi anvelopele de orice fel stricaseră definitiv prietenia…

Ramona MÜLLER

Sufletul omului este precum apa

Elveția, o țară cu un spațiu restrâns concentrează o mare varietate de peisaje și minuni naturale. Dincolo de bani și brânzeturi, ceasuri și ciocolată, superlativul elvețian rămâne pur și simplu natura uimitoare.
Potrivit unei legende străvechi, când Dumnezeu a împărțit bogăția resurselor din subsolul Europei, acestea s-au dovedit insuficiente pentru o țară aflată în mijlocul spațiului european. Pentru a corecta o astfel de nedreptate, Domnul i-a dăruit Elveției munți falnici cu ghețari care te vrăjesc, cascade tumultoase văi multicolore, râuri bogate și lacuri turcoaz. Elveția este boemă, dar și sălbatică. Fiecare colț din această țară însumează aceste frumuseți. Alpii se înalță incisiv printre defileuri stâncoase. Cu toate că procesul lor de creștere verticală este de un milimetru pe an, în unele regiuni Alpii Elvețieni se micșorează cu o rată a eroziunii de șapte metri/ mileniu datorită unor condiții insuficient cunoscute până acum.
Una dintre cele mai impresionante peșteri din Țara Cantoanelor este peștera Sf. Beatus. Nu departe de orașul Interlaken, în cantonul Berna adâncurile stâncilor descoperă forța apelor. Conform unei alte legende, părinții înstăriți și-au trimis fiul, pe Suetonius să studieze la Roma. Pe drum însă, Sf. Petru i-a abătut gândurile și dorințele pe calea credinței, înlocuind astfel Italia fierbinte cu răcoarea munților din Elveția. După ce s-a luptat cu dragonii care trăiau în munte, Suetonius și-a luat un alt nume – Beatus – stabilindu-se într-o peșteră pe lacul Thun.
Localnicii au început să îl venereze ca sfânt pentru numeroasele lui fapte bune, iar peștera a căpătat numele de Sf. Beat. În jur totul configurează mitul creator de legende. Creaturile mitice apar chiar la intrare în peșteră simbolizând monștri care suflă foc. Natura pare să susțină legenda, blocuri imense de rocă sunt adunate într-un mod ciudat, care seamănă cu fălcile ascuțite ale unui monstru antic. La o adâncime de 500m, peșteri și pasaje se unesc între ele formând un adevărat labirint subteran. Râuri glaciare traversează într-un haos organizat măruntaiele pământului din granit și calcar. Stalactitele și stalagmitele vechi de peste 40 mii ani adună în harfe minerale ecoul geologic al munților. Intrarea în peșteră se face după un drum prin pădure. De pe stânca înaltă șuvoaie infinite de apă își croiesc drum de mii de ani.
O rapsodie acvatică spectaculoasă ne oferă și Lauterbrunnen. Călătorii experimentați situează Valea Lauterbrunnen în topul celor mai frumoase văi din lume. Valea este în fapt o deschizătură adâncă, lungă de opt kilometri și lată doar de un kilometru. Situată între stânci abrupte, de aici se pot observa cele trei vârfuri maiestuoase Jungfrau, Mönch și Eiger (în limba română: Fecioara, Călugărul și Căpcăunul). Numeroasele cascade sunt principalul element de atracție al zonei. Lauterbrunnen (cascade zgomotoase) dezvăluie 72 de cascade fascinante. Traficul este însă infernal. Sute de mașini rulează cu viteza melcului în mica stațiune colorată. Singura cascadă din interiorul muntelui vizitabilă și amenajată din Europa este Cascada Trümmelbach. Cu cele zece cascade glaciare din inima muntelui, accesibile printr-un lift de tunel, Cascada Trümmelbach este unică în Europa. Numai Trümmelbach drenează pereții uriași ai ghețarilor Eiger (3970m), Mönch (4099m) și Jungfrau (4158m) cu până la 20.000 de litri apă pe secundă din zona sa de captare de 24 de kilometri pătrați, din care jumătate este acoperită cu zăpada si gheață. Zona Jungfrau-Aletsch a fost declarată Patrimoniu Natural Mondial de UNESCO. Trümmelbach este inclusă în „Inventarul federal al peisajelor și monumentelor naturale de importanță națională”. Vuiete impresionante, versanți șlefuiți de vârtejuri amețitoare de apă, galerii întortocheate și căderi acvatice nesfârșite creează un tablou impresionant. Cascadele Trümmelbach sunt singurele cascade subterane de ghețar din lume, accesibile prin lifturi, galerii, tuneluri, poteci și platforme. Trioul montan își trimite suflul existențial afară din el prin arterele de gheață topită.
Cascada Staubbach, vizibilă de pe șosea, pare o imensă aripă translucidă a unei libelule, prinsă într-un zbor frenetic. Panglica de apă de culoarea varului, pulverizată în toate direcțiile, se aruncă în hău de la o înălțime de 300 metri, fiind din acest punct de vedere cea mai înaltă cascadă verticală în cădere liberă din Europa. Goethe s-a inspirat din această cascadă pentru poezia Cântecul spiritelor peste ape.

Distribuie: