Propoziții pretențioase – Ancolez
Se poate lucra în orice anotimp. Se poate întâmpla….
Istrate. Iată numele pe care și bunică-mea l-a purtat o vreme. Cum și Iosif și Ștefan. Cum și Mircea mecanicul încă îl poartă.
Se poate întâmpla să începi a lucra pe o vreme relativ stabilă, relativ călduță și să te pomenești pe la mijloc, exact când ai cel mai mult nevoie de răgaz să pui la cale cele propuse. Statul și administrarea, trezit la finele anului că a mai strâns câteva parale de la unul ca mine, obișnuit să lase pe ultima sută de metri, pe ultimele sute de ore din decembrie plata impozitelor pe proprietăți, de la alții la fel de precauți cu finanțele personale. Din așa trezire… gândește că scoate pârleala atâtor cerințe neonorate. Și mi ți-l pune pe unul dintre ai lui/ei să conducă ostilitățile. Atunci încă speram că lucrurile într-un oraș mărunt ca al nostru se vor răsturna de la turnura hegemonică pe care o au din naștere și se vor reconsidera. Că oamenii de valoare se vor căuta, se vor ține aproape și se vor valorifica. Doar o serie de anarhii să le mai răstoarne năravurile comodității și prea plinului de sine. Dar astea sunt plăsmuiri ireale cu totul irealizabile, prinse așa de minte până să începi a te apuca de lucru, când vezi ce inși vin să te tocmească în chip de șefi de „șantier”. Cu mișcări anemice, deși sunt ditai munții de oameni, cu o detașare nesuferită. De altfel anodini cu totul. Pentru spital, clădirea de fusese „casa” portarilor este o cotineață unde, de nu mai ai găini și alte oare, arunci tot ce nu-ți mai face trebuință. Însă nu cine știe. În cele două-trei cămăruțe abia dacă ai loc să pui o masă și două scaune. Cum ușile se deschid înăuntru, un oaspete lipsește ca să nu mai fie chiar deloc pic de spațiu liber. Pornirăm rotund, în același sens al ceasornicului, de deasupra ușii celei mai mari dintre odăi, din colț, cu propunerea să finalizăm cam trei sferturi din pantă. Din 12 rânduri pornite de la poale, măcar 7. La finalul lui noiembrie prinserăm prima zi caldă. Dezvelim. Dedesubtul tablei ruginii o scândură ciudată. Fag. În mare parte bună, solidă pentru baterea falțurilor, afurisită pentru înfigerea cuielor. Ori dai, ori nu dai. Și dacă fagul este uscat – și cum să nu fie după cel puțin 50 de ani? -, ai sfeclit-o. Lovești cu ciocanul în cuie de zeci de ori, poate se apropie până la maxim. Dacă dai greș, cuiul de tablă, cât este el de mic în lungime, cât este de gros, se îndoaie. Și trebuie neapărat scos. Reluând operațiunile de câteva ori la doar câteva copci, pierzi timp prețios. Unghi destul cât s-o ia piciorul de sprijin la vale. E 45 ca popa. Motiv minții pentru o eventuală aninare în cârlige, după un alunecuș „superb” ca-n filme. N-am avut norocul, ocazii, firește, s-au ivit la tot pasul. Timpul scurtat, după ceasul vechii nații, ne-a obligat la o reformulare a modului de operare. De tăiere. Foaie de tablă „ciopârțită” cât de puțin, în avantaj bipartenerial. Noi câștigam cel puțin o oră pe zi, umflatul – nu-l puteam asemăna la mers decât cu Iulică, fostul coleg de la Intercoop, gras, molâu și nepotul lui Ghinioiu, cu picioarele frecate între ele de la genunchi până la inghinal, cu labele azvârlite din această cauză în exterior – de angajator 15 centimetri pătrați la foaie. Deși băteam mai puține cu câte nu mai plătea în plus, eram mulțumiți că puteam finaliza lucrarea pe o așa vreme neașteptat de bună. După cum se arăta dimineața, ne hotăram dacă ne urnim din atelier cu cățel și purcel sau stăm locului. Mai rece, mai călduț după prima descindere – am „inovat”, treceți ca să vedeți „isprava”, colțul rotund, mutând schimbările de pantă altunde, fiindcă nu cadra cu mărimea bucăților de unu pe unu, am ajuns în ziua a treia, coama principală rămânând exact unde lemnarul ar fi trebuit să înfigă un unghi „drept” nu mai mare de 110 grade – ne-am riscat. Parcă privisem spre prognoză și, înșelătoare, nu anunța nimic grav. Ceață matinală și atât. Zona dinspre bulevard, până la prima dolie…. Praf. „Bre tată, avem celofan, în caz că vine ceva, acoperim.” Prin urmare, dezvelire totală. Scândură aveam, grinzi aveam, horn aveam. „Ne aplecăm mai cu simț de răspundere și îi dăm noi de cap.” La așa determinare, găseam noi măcar pe Mircea să aplaude sforțarea noastră, însă era frig și toți trecătorii stăteau cu ele în buzunare, ba, dacă ridicau capul din gulerele paltoanelor, și-ar fi făcut cruce în minte și din nebuni nu ne-ar fi scos.
