Literadura nr. 30 (5)
Savu POPA
***
Undeva în lume,
soarele a dispărut,
Ziua a rămas întemniţată în noapte,
Cerul era
plin de stele de cianură.
Poetul,
singurul nebun şi singurul cerşetor din oraş,
I-a întâmpinat pe toţi
C-un râs faustic.
Și atunci
Întunericul sonor din jur
nu a mai părut nimănui
atât de înspăimântător.
***
În miez de noapte,
Dintr-o fisură a aerului
A ieșit corbul de cositor.
S-a oprit pe biroul meu,
A încercat să-mi vorbească,
Însă din cioc îi ieșeau doar valuri de funingine,
A rămas
Toată noaptea,
Încremenit,
Privind în direcția mea
Cu o privire încărcată de grăsimile
Unor remușcări,
Umbra lui proiectându-se înăbușitor
Asupra întregului perete
Pe care fereastra a explodat
În zeci de scântei cenușii.
În miez de noapte,
Vizitatorul meu a încercat să-mi arate un semn
Sau să mă avertizeze,
Cât timp somnul părea că mă strânge,
Mă comprimă,
De parcă s-ar fi prăbușit peste mine
un val de moloz
plin de grăsime.
***
Fiecare
Apropiere umană,
Pentru mine,
E ca o strângere de
Mână
A unor statui de rumeguș
Care se dezintegrează
În ritmuri
De tobe
În care nervii
Bat cu pumni
De oțel.
***
Când
Toată lumea doarme,
Ascultă
Cum visele lor,
Precum peștișorii multicolori,
Se agită
La suprafața
Somnului.
Încercând să iasă,
Te strigă pe nume
Atât de încet
Încât lumea îți pare
Un suspin de ceață,
Vise jucăușe,
Vise rebele,
Te vor pe tine
Drept călăuză
În timpul zilei,
Atât cât să-și arate
Colții coșmarului
Care, precum puii de șobolani,
Le aleargă prin guri
Și prin capete,
Altele mânjite
Pe chipuri
Cu cerneala rămasă
După ce morții,
În alte lumi, au putrezit,
Căci nu țărâna rămâne după ei,
Ci doar o cerneală albastră,
Atât de curată și de răcoroasă
Încât ai crede că ar fi apa
Numai bună de băut după
O zi de arșiță.
Mihaela Roxana BOBOC
Post scriptum
sexele noastre se întrepătrund
atunci când închizi telefonul deschizi ochii spre noi
mă suni fără motiv mă scoți la acea cafea
amară pentru tine un pic mai dulce pentru mine
mă privești iar și iar
te întreb ce e tu spui nimic
îmi urmărești mirarea pe buze
îți urmăresc cuta dintre sprâncene
aș putea așeza un gând acolo
doi copaci un hamac o ispită dulce
cafeaua se răcește pe masă până se taie cuvintele între noi
sexele noastre se întrepătrund
când taci, lași iubirea să se așeze ca un praf de două degete pe suflet
întreabă-mă cum sunt scoate-mă la o prăjitură în orașul ăsta deschis
dăruiește-mi orice de care să mă agăț când îmi vine să fug
sexele noastre se întrepătrund
nu ne aparțin
dorm apoi îmbrățișate ca noi nicicând.
***
Trupurile noastre se întâlnesc
într-o zi de sâmbătă
un buton de panică pe care apeși și aștepți
mângâierile de cealaltă parte a lumii
în ziua sărutându-se cu noaptea
buzele sunt un vulcan care erupe de fiecare dată altfel
când mă atingi întorci lumea
ca pe pulover pe dos
mă îmbrac pe fugă râd de orgasmul pe care ți-l ofer
noapte de noapte ne declarăm război
nu ne spunem pe nume
fiecare în dreptul taberei cu oameni
acareturi mofturi
zilele se dresează mai bine când noaptea atârnă
dorința ca-ntr-un ștreang.
***
Octombrie nocturn
o intersecție nedirijată
mașina ne găzduiește trupurile
prin geamurile aburite sufletul se ridică
deasupra noastră
martor
tandrețe nu e ceea ce atingi este ceea ce salvezi în mine
acest post scriptum ca o spovedanie
închisă în pumn
noapte de noapte ne declarăm iubire
devotament
acele lucruri care nu se consumă
nu se înlocuiesc
nu
dimineața ne găsește orbi
lumea este un punct pe atlas
o intersecție nedirijată
sufletul.
Ziduri
Acea zi când ți se năruie apărarea
zâmbetul pe care nu-l pot reda nicicum
fotografiez zidurile unei catedrale cu pereții afumați
de miile de lumânări și rugăciuni
unui Dumnezeu care nu doarme
Nu
ți-am spus că suntem bine
putem îndura ploaia
toamna îmi prinde mâinile la spate
sari!
Gabriel GHERBĂLUȚĂ
propunere indecentă
hai să ieșim din iarna asta
să topim zăpezile din cuvânt
am nevoie de tine
tu știi cum să o faci
eu, nu
eu sunt iarnă
pot doar să mă prefac în
moș crăciun
în reni, nu
mi-ar trebui picioare
și nu le am
am doar pasul melcului
de după ploaie
și un trandafir cenușiu
în mână
hai să ieșim din iarna asta
sau măcar să ne prefacem
în blancul dintre
două cuvinte
eizeop
își îmbrăcase cuvintele invers
așa făcea mereu
în cea mai lungă zi din an
probabil pentru că simțea
în nări apropierea iernii
și propozițiile le rostea invers
de la dreapta la stânga le rostea
sau de jos în sus
probabil că simțea în gene
apropierea întunericului
totul se derula invers
în viața lui
până și moartea…
rămas bun
te-am întrebat cât e ceasul
și mi-ai răspuns că
e un soare și-un sfert
sau un verde și jumătate
(sau cam așa ceva)
pentru că îmi erau cuvintele
în mare întârziere
nu am strâns amintirile
împrăștiate peste tot
în colțurile minții
(le-am lăsat cu tine după ce
ai promis că mi le vei trimite
la post restant)
în semn de rămas bun
am trimis spre tine
un fulg din zăpada topită
astă primăvară
am încălecat o silabă
și am devenit nemuritor
poezoland
mușc din sânul mamei
cu pofta cu care mă înfrupt
dintr-o dimineață însorită
știu că sunt
cetățean al poezolandului
și fiul mamei
o silabă prinsă de cordonul ombilical
al cuvântului
mi-e dor
și visez
CAMELIA IULIANA RADU
cea mai frumoasă
mă vei vedea așa cum sunt
cuvintele vor fi fără putere
ziua acelei nopți
mă va întoarce la mine
chiar dacă vom bea vinul îmbrăcați
și puțin stingheri
în timp ce eu îmi fredonez
neliniștea în tăcere tu mă întrebi
și dacă vreau tocmai șovăiala
nesiguranța ta?
aerul ăsta al tău
mă scoate din minți
am devenit melancolică
unde am fost
când trupul meu plângea
și îmbătrânea uitat? știu că
nu mai pot să îl ajut
nu pot repeta dar tot
ce am înghesuit în uitare
a făcut gălăgie
apoi ai venit tu
venind spre tine
sunt o Coco Chanel
într-o zi de noiembrie
fermecată de maieul marinăresc
timpul s-a încurcat
între dungi albastre si albe
nu se mai aud scâncetele mării
nici mișcarea nisipului
sub pasul pisicii (apăsat
cât să nu crezi că plutește)
ca un rug aprins te-am găsit
nu trist ca un sfârșit
nici fericit ca începuturile naive
nu speriat
doar îndulcit
în carnea unui destin
primit așa
ca o cină banală a foamei
El
dincolo de hainele lui
de firmă
utopic și cald
timid
el își adună ziua de pe jos
un bărbat privea semeț
privea și vedea cum îl privesc
ce fel de curaj poate fi acela
să te aduni ciob cu ciob
și să știi sau măcar să crezi
că mâine vei fi mai bun?
tace
iar tăcerea lui îmi pune
greieri de aur în păr
elucubrații feminine
pe acoperișul lumii
sus
acolo unde începe haosul
care îngroapă lumile moarte
sub un giulgiu de cristal orbitor
m-aș trezi
în noaptea aceea
să nu fie ceață și nici pași
mi-aș bea cafeaua sus
singură
asta nu ar fi o noutate
nu am văzut niciodată lumea
din acel loc
și nici pe tine
era să te îneci cu bere:
ești o mincinoasă
tu nu ai sta nici zece minute fără mine
ah e târziu trebuie să plec
