Literadura nr. 30 (4)

Călin DENGEL

SERVERE

Îmi aduc aminte bine ziua aceea. Era pe la ora zece și douăzeci și trei, când mă chemaseră cu dosarele la etajul unsprezece. Afară era soare și lumina aceea caldă îmi alimenta o bucurie interioară neașteptată. Nu erau emoții obișnuite, probabil cafeaua neagră și amară de la prima oră își făcea de cap. Deși îi spusesem băiatului de la bistro să-mi pregătească una lungă, cred că îmi făcuse un espresso lung și de mai bine de un sfert de oră aveam pulsul crescut. Acel fior în capul pieptului anticipa ceva măreț. Pusesem dosarele pe un cărucior, mai devreme, în ordinea importanței lor și eram foarte mândru de realizările mele. Iubeam cifrele! Îmi aranjasem gulerul de la cămașă, care mă înțepa la ceafă, pentru că purtam una nouă, așa îmi amintesc. Apoi am pornit încrezător spre lift cu rezultatul muncii mele din ultimele șase luni.
Am nimerit liftul gol, ceea ce era o minune, având în vedere obișnuința oamenilor să se frece între etaje, pentru chestiuni mărunte, numai ca să le treacă timpul. Nu înțelegeam de ce nu se păstra ordinea prin birouri sau măcar o conduită decentă la locul de muncă, pentru că la noi arăta ca într-un bazar, deși eram cea de-a doua mare firmă de contabilitate din regiune. Îmi era atât de clar ce aveam de făcut, încât nu existau motive să umblu capiu cu o hârtie prin toate părțile. Vorbeam strict chestiuni legate de serviciu și mă consideram eficient. Stabilisem în timp o rutină care mă ajuta să-mi termin la vreme lucrările, fără să fiu nevoit să încropesc atunci când eram evaluat. De ce nu puteau și alții să fie la fel ca mine? Nu era greu deloc.
Important pentru mine era ca liftul să nu aibă comenzi anterioare de respectat, cât mă plimbe sus-jos. Dar, se pare că nu avea și mă bucuram. Era de bun augur. Am apăsat pe unsprezece, ușile s-au închis și am pornit. Simțeam că era cam cald, iar pornirea bruscă mă amețise puțin, însă mă gândeam că era din pricina cafelei.
Mocheta din lift avea un model complicat, care, acum, îmi pare o adevărată operă de artă, dacă mă gândesc. Îl vedeam de aproape și mă pierdeam în el.
Cum să pui așa ceva pe unde se calcă zi de zi direct din stradă? Ar fi fost mai potrivit ca model pentru tapet într-un apartament cu încăperi largi și luminoase.
Cineva de mai sus, totuși, chemase liftul. Cabina s-a oprit și a intrat un tip în vârstă, care îmi părea cunoscut. Până să-l rog să mă lase să urc cu dosarele mele, mi-a anulat comanda și a apăsat butonul pentru subsol. Era de neconceput. Uite așa întârziam la evaluare.
Am ajuns împotriva dorinței mele undeva la sectorul tehnic. Nu-i arătam că mă deranjase această deturnare, mai ales că schimbarea bruscă de altitudine mă amețise de-a binelea. Tipul îmi părea cunoscut în continuare. I-am spus că mă grăbesc în speranța că nu va insista cu alte deplasări inutile. Dar insista să merg cu el ca să-mi arate ceva, care mă priva în mod direct. M-am uitat la ceas și mai aveam ceva timp.
-Nu știam de locul acesta, i-am zis.
-Cum să nu știi? E al tău de la începuturi. Nu-ți mai amintești?
-Știam că jos sunt serverele și cam atât.
-Glumești, nu? Aceste servere sunt ale tale.
-De când sunt în afaceri cu servere? l-am întrebat mirat ca întors dintr-o lungă vacanță. Eu sunt contabil la Jones&Parker.
-Ai fi surprins să afli că au funcționat aici dintotdeauna. Bineînțeles, la început a fost unul singur și modest, pe care, abia, abia, rulau câțiva algoritmi. Dar tu ai crescut și afacerea ta a crescut.
-Nu-mi amintesc să fi primit vreo înștiințare despre ce se petrece aici.
-Cu fiecare investiție în tine, cu fiecare pas peste limitele cunoscute s-a ajuns până la ceea ce vezi tu acum, mi-a răspuns arătându-mi reverențial întinderea halei de la subsol cu sute, mii de de leduri care clipeau colorate în blocuri de hardware cât vedeai cu ochii.
Pe măsură ce înaintam huruitul era din ce în ce puternic și mi-era teamă ca nu cumva să nu-i mai aud explicațiile. Așa că m-am grăbit să-mi exprim îngrijorarea:
-De un asemenea loc cu siguranță aș fi știut, crede-mă. De cinsprezece ani semnez documente pentru firma de sus, cunosc toată corespondența și îți spun clar că nu am găsit nimic despre serverele acestea. Nu știu de unde au apărut, i-am spus cu preocupare.
-Ești un om inteligent și prevăzător, dar te asigur că tot ce vezi aici există cu adevărat și îți aparține. Iată, privește documentele, verifică-ți semnătura și convinge-te, îmi zise și-mi întinse dosarul pe care îl ținea strâns la subraț.
Curios, l-am apucat și l-am deschis degrabă. Am luat pagină cu pagină ca să mă conving. Conținea o mulțime de contracte, ordine de plată, directive, înștiințări, estimări și planuri de extindere, toate purtând semnătura mea. Se pare că la un moment dat înființasem o firmă, această firmă. Dar nu-mi aduceam anime. Dacă ar fi fost falsuri, cu siguranță erau unele bine realizate. Obișnuiam să semnez cu o nuanță mai deschisă de albastru, care se găsea mai rar și-mi făcusem stoc acasă, ca să nu-mi dispară din sertare. Cum aveam nevoie să schimb rezerva, luam de acasă și duceam la birou.
Recunoșteam datele. Unele erau atât de vechi și personale, încât mă gândeam ce căutau acolo și ce valoare avea ziua când doamna Petterson, învățătoarea din școala primară, îmi arătase cum să formez litera „a”, ziua când terminasem proiectul la ora de economie sau cea în care absolvisem colegiul. Acestea se aflau acolo cu semnăturile mele. Pe atunci nici nu știam ce vreau de la viață, dar să-mi înființez o companie. De celelalte, mai recente, începusem să-mi amintesc câte ceva și se coagula o realitate pe care nu o mai puteam nega.
-Îmi aduc aminte când am semnat aici, tocmai intrasem în firma de contabilitate, iar în partea cealaltă, luasem în portofoliu două companii mari de transport. Par a fi semnăturile mele și pe toate celelalte. Uite, devizul acesta e de când obișnuiam să-mi finalizez semnătura cu o mustață ca a lui Dali. Însă tot simt o ceață peste toate. Nu-mi vin în mine detalii mai specifice. Ceva nu e în regulă aici.
Zâmbind îmi luă din mâini dosarul și îl flutură ca pe o dovadă redutabilă în care ar fi trebui să mă încred, apoi mări pasul și mi-o luă înainte pe coridorul dintre serverele zgomotoase, care se ridicau sclipind colorat până în tavan ca niște faguri. Îl urmam dorind să înțeleg cu ce aveam de a face. Îmi pregăteam în cap câteva vorbe potrivite, care să-l oblige să-mi spună care era, de fapt, combinația. Tipul îmi părea cunoscut, dar putea la fel de bine să fie un șarlatan bine antrenat, dintre aceia care îți câștigă încrederea și te pun să faci lucruri care te costă.
Ajungându-l din urmă am vrut să-l apuc de umăr și să-l rețin pentru continuarea discuției, dar aveam mâinile moi și nu reușeam. Se întoarse spre mine, zâmbi din nou și-mi făcu semn să-l urmez înainte.
Undeva aproape de mijlocul halei se opri și întinse dosarul pe o masă mare de lucru, pe care se aflau console de comandă și alte câteva hârtii. Mă luptam cu mine să înțeleg scrisul, literele vibrau pe fiecare rând în ritmul serverelor, hărmălaia era pătrunzătoare și dureroasă în același timp. Ajunsese să fie fundalul gândurilor mele. Văzând că sunt neputincios, se apropie de mine și îmi șopti cald:
-Azi închidem un sector care a început să-ți prisosească, însă ne vom dezvolta pe altă linie, nu te îngrijora. Te sfătuiesc să semnezi acum, ca să nu pierdem timp important.
Apoi ridică colțurile de jos ale primelor pagini și-mi indică locul unde să-mi trec numele. Astfel, tot el deținea rezolvarea acestei complicații. Huruitul serverelor se întărea în capul meu ca acela al unui motor cu reacție născând o presiune sfâșietoare, care se distribuia spre coloană, mâini și picioare și fără să dea semn că va trece vreodată.
Cu o ultimă zvâcnire am prins stiloul și l-am proptit pe hârtie, privindu-mi „asistentul” pentru încurajare. El zâmbea alb negru alături de mine ca o stafie. Nici nu terminasem de scris când luminițele începuseră să se stingă, una câte una, iar zarva din cap să se scurgă fir cu fir ca într-o clepsidră.
Curând liniștea înfrățită cu întunericul îmi aduceau alinarea binemeritată.
Nu mai era important că fusesem directorul unei companii de comunicații sau expert contabil la Jones&Parker, pentru că în dimineața acelei zile, Universul îmi făcuse cel mai frumos dar, pe care îl putea născoci, un accident vascular.
M-am trezit la spital câteva zile mai târziu. Simțeam capul gol și abia înțelegeam ce se vorbește în jurul meu. Doctorul mă vizita și-mi făcea tot felul de teste, iar asistentele binevoitoare dădeau din buze fără noimă. Formatasem serverele.
Așa a fost aproape două săptămâni după care, nu am băgat de seamă că începusem să mă mișc, să aud și să vorbesc aproape la fel de bine ca înainte, însă fiecare sunet, fiecare semn, gustul, mișcările, toate radiau pe fundalul percepției mele culori, urmate îndeaproape de senzații și emoții cum nu mai trăisem niciodată.
Ellie nu mă credea și-mi oferea mantra aceea cu totul va fi bine, ai să vezi. O iubeam mult pe Ellie, îi iubeam ochii verzi și luminoși ca o pădure fericită în toiul verii. Să mă reîntorc alături de ea, în viața noastră, indiferent cum urma să fie, era tot ce-mi mai doream.
Doctorul mă ascultase cu atenție când îi povestisem cum simțeam lumea și nu-mi zise nimic, însă la externare, mă chemă în biroul său pentru câteva lămuriri.
-Ceea ce s-a petrecut cu dumneavoastră este destul de grav, însă nu lipsit de șanse de recuperare. Vă pot arăta imaginile de rezonanță, dar aceasta nu vă va ajuta prea mult. În mare vă pot spune că ați pierdut contabilul din dumneavoastră. A murit. Este irecuperabil. Șansa cea mare este că trăiți, pentru că s-a trezit artistul. Cu el va trebui să vă obișnuiți de acum înainte.
Apoi, ca să-mi exemplifice didactic, mi-a desenat neîngrijit și în nuanțe total nepotrivite cele două emisfere ale creierului, care semănau mai de grabă cu două boabe de fasole zbârcite alăturate, iar pe cea din stânga a tăiat-o cu un ics.
Petrecusem două luni în spital cu tratamente și recuperare, iar când m-am întors acasă, lumea mea veche îmi era străină. Amintirile de dinainte deveniseră vibrante ca într-un album cu picturi renascentiste și cu cât erau mai emoționante cu atât radiau mai multă culoare.
Îmi pierdusem abilitățile de a calcula, de a obiectiva și analiza evoluțiile în cifre. Eram scăldat într-un ocean de senzații ce culminau în radiații luminoase. Am demisionat de la firma de contabilitate și am rămas acasă, în timp ce Ellie se chinuia să vândă proprietăți pe care nimeni nu și le dorea.
Într-o seară, când se plângea că nu-i merge bine și că poate era și din cauza hainelor ei lălâi, în glumă, i-am spus:
-Draga mea, când vei ieși din nou să-ți cumperi îmbrăcăminte, ia-mă și pe mine. Vom fi la fel de nesăbuiți cu cheltuielile, dar, măcar vei avea lângă tine pe cineva cu ochi mai bun.
Am râs amândoi și ne-am îmbrățișat îndelung. Ne lipsisem de atâta vreme.
Ca să nu mă plictisesc singur acasă, o urmam la job în calitate de consultant de amenajări. Clienții aveau pretenții incredibile și, în general, discordante cu trecutul și educația lor. Ce puteam să le cerem noilor îmbogățiți?
După câteva investiții în amenajare, în acord cu ochiul și simțirea mea, am reușit să vindem toate șandramalele până la finalul anului, apoi ne-am deschis propria firmă de amenajări interioare și așa a început o nouă aventură.

Francisco STOICA

BARIERĂ CU CÂNTEC

Dacă aş avea posibilitatea de a face acest lucru, aş pune o barieră într-un loc unde aglomeraţia este de obicei mare. Vrei să treci, nu trebuie să plăteşti nicio taxă, dar fredonează-ne o melodie cu ceva versuri! Păi nu prea ştiu!!! Nu-i nimic, poţi veni mâine… Sau peste o oră. Ce spuneţi, cum ar fi? Am reînvăţa să cântăm şi ne-am descreţi frunţile cântând în prezenţa altora, fiecare cu vocea lui, mai bună sau mai puţin bună!

CE MAI FACEȚI, CĂRȚILOR?

M-am uitat sâmbătă ore întregi la televizor. Cum să nu văd ce fac româncele la tenis de câmp? Sau să pierd un meci de fotbal important? Nu se poate!!!!!! După o zi, culmea, mă gândeam tot acolo. Ofticat. Măi, de ce n-o fi jucat altfel? Dar ce câștig eu la afacerea asta? M-am relaxat? Nu! Mai bine mă uitam la o piesă de teatru. Sau ieșeam la plimbare. Sau citeam ceva. Mă uit cu vinovăție la bibliotecă…

CE VEDEM ÎN OGLINDĂ?

Unii spun despre frumos că este frumos. Alții cred că frumosul este urât. Sau că urâtul este groaznic de urât. După alte păreri urâtul este frumos. Depinde de percepția fiecăruia, nu? Va spune vreo mamă despre copilul ei că este urât? Nu. Nu se va supăra ea dacă i se va zice că este urâtă? Se va supăra. Și poate chiar este frumoasă pentru unii. Iar copilul drăgălaș! Atunci, ce este frumosul? Ce este urâtul? Oare există?

O FI VORBA DE CARACTER…

Au acea detașare de toți și de toate, un fel de superioritate dată de importanța locului de muncă. Par a spune depindeți de mine, eu sunt tatăl vostru în acest moment. Îi vezi la unele birouri, unii sunt șefi, mari șefi. Pe alții îi chemi să-ți repare cate ceva, sunt la fel, știu că ești la mâna lor. Abia te bagă în seamă. Parcă sunt statui. Mă întreb, oare cât de importanți ni se pare că suntem?

PARFUMUL PRIMULUI BUJOR

Oricine spune că vederea răsăritului aduce fericirea, nu a dansat niciodată în ploaie. Nu ştiu cine este autorul acestor cuvinte dar frumos a spus… Încerc să completez, miraj există în atât de multe, mirajul fericirii trebuie doar să fie cules. Trebuie doar să fii acolo. Ieri, pentru câteva secunde, am simţit că nu mai am nevoie de nimic, parfumul primului bujor m-a cuprins cu totul, un miracol care a făcut să pălească răsăritul soarelui, dansul în ploaie…

ŞMECHER MAI ESTE CALENDARUL!

Eu zic să ne cumpărăm brazi şi să-i împodobim, îmi spune un prieten, nu vezi, parcă ieri era ger şi acum mai este puţin şi vine vara… Deci ca mâine va veni noaptea dintre ani! Ştii că ai dreptate, când a fugit aşa de repede timpul? I-am răspuns destul de contrariat, aşa se întâmplă, te iei cu una, cu alta şi zilele din calendar îşi văd serios de treaba lor, nu te trag de mânecă, se furişează…

Vlad Cristian CROITORU

Colegiul National Spiru Haret din București cls a XI-a
Locul 1 la concursul de poezie Wei For You Talents pentru elevi organizat de revista Womenesteem International For You pentru poezia „Sufletul Toamnei”

Liniște

Talentul vine când vrea el
De multe ori nici nu îți dai seama…
Acesta este farmecul său
Mă gândeam privind la cel de pe scenă,
Un virtuoz incontestabil
Căci numai cei ca el reușesc
Să țină o sală întreagă
Într-un soi de așteptare curioasă
Folosindu-se de un singur instrument.
Toți tânjesc să audă notă după notă
Într-o transă misterioasă
Și întreg universul se concentrează
În coardele viorii sale
Dar cu toate acestea,
Păstrează o eternă expresie rece
De parcă e străin de tot ce face,
Prizonierul propriului său talent…
Care pendula arcușul hipnotizând pe oricine
Iar când procesul lua sfârșit
Se înfățișa drept în fața lor
Delectându-se cu ropotul aplauzelor.
Un ritual bizar la care eu vindeam bilete,
În fiecare zi
Aceeași poveste
De care nu mă puteam plictisi.
Dar spectacolul de acum e diferit
Două locuri au rămas libere
Părinții lui nu au mai apărut
Și nu vor mai apărea vreodată
Și ceva în privirea maestrului s-a schimbat
Sala era deodată goală
Și în ciuda aplauzelor furtunoase,
Privirea lui atât de sigură până atunci
Era pierdută într-o surdină înspăimântătoare.

Distribuie: